Întunericul e un borcan cu cremă de ghete, mi-a spus una dintre curvele mele preferate, Speranța. Trebuie să îl înghiți, să îl consumi cumva, altfel n-ai nicio șansă. Pesemne că vrei să-l sperii, se băgă în vorbă cealaltă depravată, Spaima. Nu e nici pe departe așa, dragul meu: întunericul e un borcan cu miere, e semitransparent, deformează uneori realitatea, e vâscos, câteodată sufocant, dar dulce. Un căcat!, exclamă enervată Percepția, sunteți niște vaci proaste! Pfui, scuipă cu năduf, fără o țintă anume (așa cum îi stă bine unei percepții care se respectă): întunericul e un armăsar splendid; îl încaleci noapte de noapte, dormind, călărind, fugind, alunecând, luptând, regulând, simțind puterea nopții vibrând în vintre.

La jumătatea celei de-a doua sticle de vin, filmul începe. Trei dudui distinse, puternice, cu piepturi semețe si talii arcuite, tinere și neînfricate, colindau pădurea. Spaima, Speranța și Percepția. Curvele mele preferate. Femeile cărora le-o trag sau care mă supun zi de zi, fără milă, fără cuvinte dragi, fără remușcări. Pentru a nu știu câta oară intrau în pădure, cu inima sfâșiată între teamă și dorință – da, pâna și Spaima se teme de întuneric! – cu speranța că vor întâlni Balaurul Final. Cauza tuturor cauzelor. Animalul tuturor animalelor. Dragonul multicefal. Minotaurul dinozaurit. Lupul cel mai lup. Ursul ursilor. Luptatorul ultim. Buhul buhurilor. Regele șobolanilor, al viermilor și bufnițelor. Împăratul liliecilor. Dominus. Principele întunericului. Lucifer. Voievodul infernului. Dracul dracilor. Spaima sfinților. Tiranul. Duhovnicul trădărilor, războaielor.

De ani de zile, de obicei după a doua sticlă de vin, în film văd numai umbre, aud gemete vagi atribuibile oricărei creaturi, mai puțin Balaurului Final. Dar filmul din seara asta e altfel: Balaurului i se văd capetele, Îți vezi prietenii, îi vezi și pe cei dragi – până și voi? Da, și noi, dragul meu, cu toții… – îi vezi pe cei pe care nu doreai să-i vezi sau să-i revezi, oameni care te-au condus, chipuri pe care le iubeai, femei cărora le scriai poeme, dictatori pe care i-ai împușcat, supuși pe care i-ai aruncat la gunoi. Multe capete, tot mai multe, doamne ce balaur imens, Balaurul ăsta Final! Doamneee!, țipă curvele ca din gură de balaur. Îl vezi și pe Dumnezeu, îți schimbi repede religia, îți înfigi repede unghiile în carnea Speranței, strângi disperat la piept trupul Spaimei, intri și ieși animalic din Percepție, umplând-o cu milioane de vreri nespuse, de frici lichide, de vise erecte care se freacă de pereții ei umezi care te fac să schimbi frenetic religiile, una dupa alta, sunt infinite; Balaurul crește, ție îți cresc mii de săbii din firele de păr, ești o mașină de ucis, retezi cap după cap, altele cresc, se ridică, amintirile tale sunt grădini imense în care ai sădit capete balauricești, cauzele tuturor cauzelor, regii șobolanilor, buhurile buhurilor, împărații liliecilor, mii de luciferi care te privesc rece, sticlos și ele sunt, culmea, singurele puncte de lumină din filmul ăsta întunecat plin de țipetele curvelor tale preferate, de frici lichide și vise erecte.

O, dar ce mult a trecut de atunci! În orașul meu, Spaima, Speranța și Percepția sunt astăzi numele celor trei mari bulevarde care se întâlnesc în centru…

Chiar și azi, după atâta vreme, românul stă acolo ca un bou, neștiind ce să facă, având un abțibild mare pe cur: Eu nu blochez intersecția!

– Băiete, răcnesc, o sticlă de vin, ce dracu’?!…

– Pfui, aud o doamnă în spatele meu, plină de năduf. De spaimă, nu întorc capul. Poate mi s-a părut, sper.

©foto: Rareș Petrișor (Lisabona, martie 2010)

Comentarii

comentarii