Raluca Bontaș: „Lumea există și mai departe de frumusețe și tinerețe.”

Eu sunt Raluca Bontaș. Mă mai cheamă și Irina, dar nu mi-a zis nimeni niciodată așa și nici măcar nu se mai știe de ce mi s-a dat și numele ăsta. Am 36 de ani și nici un talent anume. Sunt mama unor gemeni născuți în Balanță. Îmi plac filmele S.F., marea și să conduc. Mă văd cinică și cusurgie, dar lumea zice despre mine că sunt om echilibrat. Probabil că asta sunt.

 

The Chronicle: — Unde eşti? Ce se află în jurul tău?

Raluca Bontaș: În Piața Victoriei. Pe o rază de un metru, vreo șase oameni. La o sută de metri mai încolo sunt alte obiecte, alte vieți. În general, în jurul meu sunt oameni și obiecte. Decorul standard.

 

— Ești fericită?

Mă angoasează foarte mult întrebarea asta, pentru că ăsta e un termen care se definește diferit în diferitele etape ale vieții. În cazul meu, mai ales în ultima vreme, am observat că se manifestă diferit pe parcursul unei singure zile. De unde cred că, în prezent, pentru mine, fericirea e mai degrabă ceva ce ține de dispoziție. Sunt într-o dispoziție bună, am impresia că sunt fericită. Dacă m-am trezit prost, m-a enervat sau m-a mâhnit ceva, mă declar total nefericită. În secunda asta, da, sunt fericită. Dar, pe scurt, ăsta e un cuvânt care nu-mi spune nimic. Mă enervează etichetele și convențiile de nume stabilite pentru stările noastre interioare doar pentru că trebuiau niște cuvinte și pentru ele. Dacă spun că simt un gol în suflet, cineva o să zică: sunt nefericită, iar altcineva o să zică: sunt într-o pasă proastă sau că mă alint. Dacă spun că mă bucur că sunt sănătoasă și că mă simt împlinită, cineva o să zică: sunt fericită, iar altcineva o să suspecteze că evit răspunsul.

 

— Spune-mi ceva despre locul în care te-ai născut.

M-am născut chiar foarte aproape, d.p.d.v. geografic, de locuința în care am crescut. Drept urmare, am trecut aproape zilnic, până la 18 ani, pe lângă locul în care m-am născut. Ei, în curtea spitalului în care s-a întâmplat să mă nasc, erau niște berbeci bătrâni, utilizați pentru nu știu ce tip de analize medicale. Berbecii veneau la gard și le dădeam să mănânce pâine, biscuiți Mirela și uneori hârtie. Eram fericită când puteam să le ating coarnele alea monumentale, mari și răsucite. Pe urmă, în același perimetru cu spitalul și apartamentul în care am locuit, erau (sunt încă) episcopia, hotelul, grădina zoologică, agenția CFR și biblioteca municipală. Nu știu dacă punctele astea de pe hartă m-au acompaniat și în restul vieții. Câteva dintre ele, da. Dar poate că ar fi făcut-o oricum.

 

— Ce citești acum?

Ceva legat de blockchain.

 

— Ce făceai acum o oră?

Conduceam lent prin București. Era întuneric.

 

— Ce adevăr ți se pare insuportabil?

Că suntem croiți să facem față celor mai crunte tristeți. Mi se pare insuportabil și gândul că aș putea continua să trăiesc dacă, Doamne ferește, mi-ar muri copiii.

 

— Cât de importanți au fost/sunt bărbații în viaţa ta?

În copilărie, am avut parte de modele de femei foarte puternice (mama, cele două bunici etc.), pe care le bănuiesc că aveau un nivel ridicat de testosteron. Tipar care m-a forțat cumva să mă apropii eu însămi mai mult de un profil bărbătesc decât de unul feminin și, din fericire, să îl și conștientizez. Nu doar că animus-ul meu e foarte important pentru mine, dar și nevoia lui de oglindire în cei din jur e la fel de importantă. În concluzie, bărbații sunt importanți.

 

— Ce îți taie respirația?

Sub-apa, mai concret, scufundarea a fost prima experiență care mi-a tăiat răsuflarea, deși aveam aer în tancul de oxigen. Nu peștișorii, nu coralii și nici măcar întoarcerea la stadiul de pește. Ci abisul. Mă scufundam pentru prima oară, fără nici o pregătire anterioară, și reținusem doar patru semne, cele de OK/not OK și cele de a arăta direcția – coborâm sau urcăm. Eu făceam semn să coborâm și după aia OK, și iar să coborâm și iar OK. Instructorul făcea niște ochi din ce în ce mai mari, cum eu voiam să mă duc tot mai jos. Nu simțeam nevoia să respir, simțeam că pot să trăiesc cu respirația tăiată. Și cu veștile rele. Nu simt niciodată că îmi fuge pământul de sub picioare sau că se prăbușește ceva în jurul meu. Orice veste proastă, de regulă, îmi oprește respirația. Sau când e o situație care mă enervează, nervii debutează cu opritul respirației. Mi se oprește respirația când aflu că sunt mințită sau când sunt nedreptățită.

 

— Cu ce sentiment asociezi copilăria ta?

Cu inadecvarea. Am avut o copilărie fericită – orice ar însemna fericirea; în mod obiectiv analizând-o, nu mi-a lipsit nimic. Toate ingredientele pentru copilăria perfectă (dragoste, lipsa grijilor, joacă, protecție, siguranță, nu am avut violență în jur, nu am trăit bullying-ul). Și totuși am vrut să scap de ea, de copilărie, intuiam că nu acolo e locul meu, că nu aceea e vârsta mea. Am fost un copil trans-age. Mai târziu m-am împăcat cu propria vârstă.

 

— Poți numi trei evenimente istorice la care ţi-ai fi dorit să asişti?

În primul rând, la Big Bang. Apoi, la primul zbor spațial și la prima proiecție cinematografică.

 

— Trăim deja în „viitorul singurătății”?

Viitorul și prezentul singurătății. Toată lumea arată cu degetul spre tehnologie, cum ne îndepărtează, alienează și așa mai departe. Asta dacă întrebarea vine în contextul tehnologiei. Nu zic că n-o fi adevărat, dar singurătatea e totuși un subiect de care se preocupă oamenii de când lumea și, în definitiv, fiecare ființă se simte solitară, impenetrabilă celorlalți (parcă așa ne învață existențialismul, nu?). Tehnologia e o variabilă nouă în filozofia cu tema centrală a singurătății, dar cred că putem spune că ne înlesnește însingurarea. În ce măsură tehnologia e capabilă să devină o variabilă-pivot care să transforme cu totul viziunea asupra singurătății, poate chiar să elimine întru totul din dicționar și din viețile noastre acest concept, nu știu… Dar îmi pot închipui cum empatia (știu că a devenit some buzz word) ar fi la un click distanță, cum ar fi să poți accesa trăirile celui de lângă tine, să îi simți toată bucuria sau tristețea, să vezi lumea prin ochii celuilalt. Nu ar dispărea atunci singurătatea? Probabil că iubirea e deja un răspuns la asta, dar se pare că nu tuturor le e destinat să trăiască iubirea, sau cel puțin așa am auzit.

 

— Care este iluzia pe care refuzi să o confrunţi cu realitatea concretă?

Rar mi-am făcut iluzii despre vreo chestie din lumea asta. Viața bate filmul, oricât de prost ar fi el. Viața bate horoscopul, numerologia, visele, Facebook. Dar, mai ales, viața bate obișnuinta, care e cea mai mare iluzie, probabil. Faci aceleași lucruri zi de zi (fie doar ciclul trezit dimineața și culcat seara) și nici nu te gândești că nu vei mai face asta, din contra, te iluzionezi că vei face mereu asta, uneori până în pragul tristeții și al disperării, și deodată, booooom, cade un meteorit în curtea casei tale și ești nevoit să dormi, în comă fiind, câteva săptămâni. Se întâmplă, știi?

 

— Filmul lui Godard Un petit soldat a fost criticat drept un film misoginist. Ca exemplu, replica „Cred că femeile n-ar trebui să depășească vârsta de 25 de ani” a fost considerată ofensatoare la adresa femeilor. Eu cred că sună mai mult a declarație de iubire. Tu cum o înțelegi?

Cred că e o replică care sună bine și atât. Inițial, mi-am zis și eu, uau, asta chiar e o declarație de iubire, dar aici nu e vorba nici de femei, nici de frumos, nici de tinerețe. E doar ceva ce sună bine. Da, probabil că, estetic vorbind, ar fi de preferat să încremenim frumusețea acolo. Dar ăsta ar fi un fals, lumea există și mai departe de frumusețe și tinerețe. Iar ăsta e un adevăr. Chiar așa, Godard câți ani mai are, 100?

 

— Te pasionează vreun sport?

Nu suficient cât să practic unul. Mă uit cu plăcere la orice sport, de la fotbal și handbal la atletism și sărituri cu schiurile. Mă atrag vizual sporturile de contact precum boxul sau mixed martial arts sau chiar rugby – mă fascinează cum oamenii au reușit să transforme bătaia în sport, că pot să-și dea pumni în gură și picioare în coaste, și la final să se îmbrățișeze și să primească lauri. Nici nu știu dacă ăsta e un semn de evoluție, nu mi-e clar.

 

— Ce anume ai fi preferat să nu trăiești sau să nu ți se întâmple niciodată?

În ultimii doi ani, mi-am pus aproape zilnic întrebarea asta. Deși se spune că fiecare întâmplare e importantă pentru devenirea individuală a fiecăruia dintre noi – și chiar reușesc să văd partea bună a unor evenimente sau etape din viața mea, care mi-au fost extrem de neplăcute –, există totuși ceva ce aș fi preferat să nu se întâmple. Anume, perioada copiilor mei grav bolnavi, toate momentele în care ei au fost pe muchie de cuțit, aparatele alea care zbiară, plânsul lor fără zgomot. Nu vreau să intru mai mult în subiect, însă dacă aș avea puterea să modific ceva în felul în care e construită lumea asta, aș alege să nu existe suferință de nici un fel pentru copii. E ceva greșit în matrix-ul ăsta în care trăim, și anume îmbolnăvirea copiilor, suferința lor. Și nici părinții nu ar trebui să fie martorii unor astfel de suferințe.

 

— Care ar fi cea mai importantă lucrare din secolul al XX-lea?

Internetul. Cred că e cea mai importantă și monumentală lucrare a modernității. Nu cred că trebuie să explic de ce.

 

— Se spune că murim tot timpul. De fiecare dată când nu simțim ceva, când nu descoperim ceva sau când repetăm ceva mecanic. Alții își așteaptă cu nerăbdare moartea. În ce relații ești cu propria moarte?

Când eram copil și mai murea câte cineva, se mergea cu mortul prin oraș, preoți și steaguri în față, un alai și/sau o fanfară în spate. Mă holbam foarte curioasă, încercând să identific fața mortului, și acompaniam alaiul cât puteam de mult. Participam la parastase, bunica de pe tata mă ducea des și în cimitir, ca să se îngrijească de mormântul lui Tataia. Apoi au mai început să moară oameni și din familia apropiată și am asistat la tot procesul, nu o singură dată. M-am obișnuit relativ devreme cu inevitabilul morții. Știi piesa Gaițele a lui Kirițescu? Ei, atmosfera din ecranizarea acestei piese, Cuibul cu viespi, este cea în care am crescut, când vine vorba de moarte. Ritualuri de trecere, superficialitate la limita ridicolului, mătuși, unchi, tot felul de rude și cunoscuți ai familiei care se implicau în proces (unul mai hilar decât altul), de la momentul anunțului că cineva a murit până la parastasul răposatului, peste 90 de zile. Se dădea o luptă în mine între filozofia bunicii de pe tata și cea a Bunicului de pe mama – Măița îmi spunea că trebuie să pregătesc din timpul vieții cele necesare înmormântării (îmi arăta în șifonierul ei teancul de batiste, cel de prosoape, lista cu ce pomeni trebuie coapte; cred că inclusiv rețeta de colivă era pe-acolo), în timp ce Bunicul era la limita negării, nu spunea decât: „Ce vă faceți atâtea griji, ați văzut mort neîngropat?” Dihotomia asta a fost de ajutor, în sensul că m-a aruncat într-un „niciunde” în relația cu moartea, exact acolo unde mă aflu și acum. De când am început să îmbătrânesc, mă gândesc la moarte doar cu un soi de frică legată de ce las sau nu las în urmă.

 

— Ai putea trăi în China comunistă?

Am încercat să trăiesc în Germania democrată și am reușit pentru o foarte scurtă vreme, nu cred însă că aș fi rezistat să trăiesc o viață. Așa că, temporar, probabil că aș putea trăi și în China comunistă. Aș putea și aș încerca să locuiesc oriunde, dacă aș ști că și pot pleca de acolo oricând.

 

— Obișnuiești să vânezi întâmplările „omului recent”? Care e ultimul subiect din presa românească care te-a preocupat mai mult de un minut?

Apar în mod recurent niște teme de așa-zisă dezbatere de care mă amuz copios, deși nu ar trebui, pentru că sunt teme serioase, dar cu comentatorii români nu ai cum să nu te amuzi: tema pro- și anti-vaccin, tema feminism–LGBT–transgender–misoginism, tema manelelor, a traficului, a vieții sănătoase. Uneori mai poposesc mai mult de un minut ca să mă amuz de interacțiunea diverșilor indivizi scăpați pe Internet. Dar urmăresc cu interes și cu emoție teribilă și evenimente precum lansarea, parcursul și încheierea diferitelor misiuni spațiale precum Cassini sau telescopul Hubble.

 

— Cu ce poate fi comparat Bucureștiul de azi?

Eu ador metropolele. De asta am venit la București. Când am plecat din Roman, am făcut-o și pentru că simțeam că mă „strânge” orașul. Acum Bucureștiul e cel care mă sufocă, pentru că am impresia că nu ne mai încape pe toți. Îl compar deci cu o cămașă slim fit, mărimea S, prost croită și îmbrăcată de Mike Tyson.

 

— Există cuvinte fără sens?

Nu. Chiar dacă oamenii au tendința să vorbească prea mult, noi toți, adică, vorbim fără să spunem mare lucru. Dar cred că și cuvintele de umplutură sau prost folosite au un sens al lor: reducând un soi de stinghereală sau menținând activi mușchii feței, ele capătă un sens prin simpla utilizare.

 

— Ce obiecte ai aduna într-o arhivă secretă?

Secretă sau mai puțin secretă, pentru că dacă tot mă întrebi, poftim, eu adun îngeri, figurine de îngeri, și probabil o să continui s-o fac. Pe la 30 de ani m-am oprit, i-am pus pe toți într-o cutie pe care o mai deschid din când în când. Aș adăuga și un taragot.

 

— La ce te duce gândul când auzi de „drepturile omului”?

La Declarația Universală, care îmi pare unul dintre cele mai frumoase texte.

 

— Când te simți singură?

Mai mereu.

 

— Ce te motivează să te ridici dimineața din pat?

În primul rând viața, simt că am o datorie pentru faptul că am deschis ochii și respir. Îmi vine pur și simplu să mă ridic din pat. Mereu m-am trezit foarte devreme. Parcă cu frică să nu pierd ziua. Pe urmă, mă motivează și faptul că seara o să mă întind la loc. Nu vreau să pară nimic fandosit sau prețios în asta, dar ador starea pe care o am când sunt obosită și mă bag în pat; e în sfârșit liniște și nu mai mișcă nimic. Și apoi o iau de la capăt. Mă conformez vieții pe care am primit-o. Ritmul meu circadian funcționează ca în dicționar.

 

— Crezi în viața de apoi?

Uneori da, uneori nu. Dar mai degrabă nu. Cred, de fapt, în ce lăsăm după noi – dacă și cum atingem viețile celor din jur. Viața asta de apoi e doar felul în care rămânem încremeniți în amintirea celorlalți, după ce vom fi murit sau vom fi plecat definitiv de lângă cineva.

 

— Mass-media, sex și divertisment. Ce urmează după ele?

Hedonism etic, versiunea ∞.π. Probabil că la un moment dat și un război.

 

— Ai amintiri legate de plictiseală?

Destul de puține. Posibil nici să nu știu cu precizie ce înseamnă să trăiești cu adevărat plictiseala. Pentru că și atunci când stau și nu fac nimic sau rămân priponită cu ochii în tavan sau în calculator, nu am senzația că mă plictisesc, atunci de-abia încerc să mă reculeg. Nu sufăr de vreun vid existențial, pe mine mă macină permanent tot felul de întrebări mărunte legate de cotidian – cât naiba o să fac azi în trafic, în drum spre casă, pe cine am uitat să sun, de ce mințim, ce zi e mâine, când pică Paștele, cum funcționează vezica biliară, când oare o să mai văd și eu un film.

 

— O întrebare pentru posteritate?

Ce mai știți despre navetele Voyager?

_____________

Acesta este primul interviu cu un cititor The Chronicle.

Comentarii

comentarii

Scroll to top