Pe 25 februarie, clubul de lectură „Another Look” al Universităţii Stanford va discuta romanul The Ghost Writer, publicat de Philip Roth în 1979. În pregătirile pentru eveniment, Cynthia Haven a adresat câteva întrebări legate de acest roman, la care Roth a răspuns prompt şi concis, de-a cursul unui weekend. Răspunsurile au fost trimise pe e-mail, forma de dialog preferată de Roth în locul conversaţiei tête-à-tête sau prin telefon. Interviul a apărut în 3 februarie a.c. în Stanford Report. Philip Roth a refuzat să se prezinte la discuţiile clubului de lectură. Traducerea integrală a interviului îmi aparţine.

Cynthia Haven: „Nu există viaţă fără răbdare”. Această propoziţie apare cel puţin de două ori în romanul The Ghost Writer. O puteţi dezvolta pe scurt?

Philip Roth: O pot face doar prin a vă reaminti că cele cinci cuvinte sunt rostite nu de mine, ci de personajul cărţii, eminentul scriitor de proză scurtă E.I. Lonoff. Acela este un aforism pe care Lonoff l-a scos după o viaţă de agonie asupra frazelor şi ajută întrucâtva în a-l reda ca scriitor, soţ, pustnic şi mentor. Mijloacele prin care personajele sunt aduse la viaţă în ficţiune sunt puţine, şi desigur, acest lucru se întâmplă prin ceea ce spun sau nu spun. Dialogul este o expresie a gândurilor lor, credinţelor, apărării, spiritului, ripostelor, etc., o descriere generală a manierei receptive. Încerc să descriu aerul verbal al lui Lonoff, în acelaşi timp angajat şi detaşat, precum şi spiritul lui pedagogic, atunci când îi vorbeşte unui tânăr discipol. Ceea ce spune un personaj este influenţat de interlocutor, de efectul scontat şi, fireşte, de cine e el sau ea, sau ce anume el sau ea doreşte la momentul vorbirii. Altfel, se riscă un vacarm de opinii. Propagandă. Indiferent ce semnale străfulgeră aforismul lui Lonoff, el derivă dintr-o specificitate a întâlnirii.

Haven: Aţi spus despre romanele dumneavoastră că sunt construite din zgură. Cum şi din ce zgură a rezultat The Ghost Writer, în particular, şi ce obstacole aţi întâmpinat în a-l duce la bun sfârşit?

Roth: Cum m-am apucat de scris The Ghost Writer, cu mai bine de patruzeci de ani în urmă? Nu-mi mai amintesc. Principala dificultate s-a ivit atunci când a trebuit să mă decid ce rol să-i dau Annei Frank.

Haven: Trebuie să fi fost o decizie sensibilă, de vreme ce ea [Anne Frank] a ocupat un spaţiu oarecum sacrosanct în psihicul nostru colectiv – cu atât mai mult în 1979, când The Ghost Writer a fost publicat, în orice caz, mai mult decât în 1956, an în care are loc acţiunea romanului, cu puţin peste o decadă de la încheierea războiului. Aţi fost criticat pentru felul în care aţi ales să o portretizaţi pe Anne Frank? Cum s-a schimbat percepţia asupra ei de când a apărut romanul, luând ca reper eseul din 1997 al Cynthiei Ozick, „Cine e proprietarul Annei Frank?”, în care deplânge kitschificarea Annei?

Roth: Aş fi ales-o pe Amy Bellette în locul Annei Frank şi să nu credeţi că mi-a fost uşor să(-mi) refuz asta. Încercarea mea nu a fost bine primită deoarece, în cuvintele Cynthiei Ozick, nu am vrut să o „deţin” pe Anne Frank şi să îmi asum o responsabilitate morală atât de mare, oricât de mult am fost tentat să îi împrumut povestea, – care a avut o atare forţă asupra oamenilor, în special asupra evreilor din generaţia mea – generaţia ei, în proza mea de acum zece sau chiar cincisprezece ani. Am vrut să îmi imaginez – nu neapărat copila în sine, deşi, în fapt, mi-am dorit şi asta, în moduri pe care alţii le-au trecut cu vederea, – ci răspunderea pe care ea o va avea asupra gândirii viitorilor ei cititori. Unul dintre ei este protagonistul meu, tânărul Nathan Zuckerman care încearcă să se obişnuiască cu ideea că nu s-a născut frumos şi, pentru prima dată în viaţa lui, este chemat la luptă. Un altul este judecătorul Wapter, câinele de pază al conştiinţei celorlalţi. Un altul, mama umilită a lui Zuckerman, care se întreabă dacă fiul ei este un antisemit decis să calce în picioare tot ceea ce e bun.

I-am numit pe cei care, aşa cum sugeraţi, au sanctificat-o pe Anne Frank, dar, în mare parte, actul de imaginare i-a revenit scriitorului romantic, înfloritor, Lonoff (din raţiuni presante, care au de-a face cu rana remuşcărilor şi remediile autojustificării). Lonoff se străduieşte să renunţe la milă şi să o reabiliteze ca ceva diferit de o sfântă idolatrizată printr-o lectură atentă, contextuală a jurnalului ei. Pentru el, întâlnirea cu Anne Frank este crucială, nu pentru că o întâlneşte faţă în faţă, ci pentru că se angajează în încercarea simpatetică de a o imagina întru totul, ceea ce poate că e un tip de angajament mai exigent şi dramatic. În orice caz, acesta este modul prin care m-am descotorosit de problema „proprietăţii” Annei Frank, de care mă lovisem de la început.

Dacă am fost criticat pentru această portretizare? Sigur că au fost rafale. Întotdeauna au fost. Cei vrednici sunt mereu gata să doboare o carte ca fiind lucrarea diavolului, dacă se întâmplă ca subiectul cărţii să fie un obiect de veneraţie idealizată, un eveniment istoric sub control fictiv, o ideologie tulbure, o mişcare politică, un fenomen social contemporan sau o sectă, un grup, un popor, un clan, o naţiune, o biserică care dintr-o dată se idealizează ca fiind o expresie a dragostei de sine, – mai ales când acestea nu sunt ajutate de realitate. Acolo unde totul este rechiziţionat în numele cauzei, nu există loc de o ficţiune (sau o istorie, sau o ştiinţă) care să fie experimentată temeinic.

Haven: Mulţi vă consideră cel mai bun scriitor american de origine evreiască. Cu toate acestea, aţi spus într-un interviu: „Epitetul american de origine evreiască nu are nici o semnificaţie pentru mine. Dacă nu sunt american, nu sunt nimic”. Totuşi, păreţi atât de ancorat în ambele culturi. Puteţi explica mai pe larg această respingere?

Roth: Prin „scriitor american de origine evreiască” se comite o inexactitate, dacă nu chiar un sentimentalism din care nu se înţelege nimic. Obsesia romancierului, clipă de clipă, este limbajul: a căuta următorul cuvânt potrivit. Pentru mine, la fel cum e şi cazul lui Cheever, DeLillo, Erdrich, Oates, Stone, Styron sau Updike, următorul cuvânt potrivit este un cuvânt din engleza americană. Curge sau nu curge în engleza americană. Îmi iese sau nu îmi iese în engleza americană. Şi dacă aş scrie în ebraică sau idiş, tot nu aş fi un scriitor evreu. Aş fi un scriitor de ebraică sau de idiş. Republica americană are două sute treizeci de ani. Familia mea s-a stabilit aici acum o sută douăzeci de ani. Au sosit în timpul celui de-al doilea mandat al Preşedintelui Grover Cleveland, la doar şaptesprezece ani după terminarea Reconstrucţiei. Veteranii Războiului Civil aveau atunci în jur de 50 de ani. Mark Twain era în viaţă. Sarah Orne Jewett era în viaţă. Henry Adams era în viaţă. Cu toţii erau în plină maturitate. Walt Whitman murise cu doi ani în urmă. Babe Ruth încă nu se născuse. Dacă nu mă pot considera un scriitor american, atunci lăsaţi-mă măcar să mă iluzionez c-aş fi unul.

Haven: În romanul din 2007, Exist Ghost (Fantoma iese din scenă, Polirom, 2010) care încheie povestea din The Ghost Writer, Amy Bellette se confesează lui Nathan Zuckerman că Lonoff îi vorbeşte de dincolo de mormânt, spunându-i: „Citind/scriind oameni, suntem terminaţi, suntem fantome care asistă la sfârşitul unei ere literare.” Suntem? Uneori aţi gândit aşa – mă refer la conversaţia pe care aţi avut-o cu Tina Brown în 2009, când aţi afirmat că audienţa de romane de peste două decenii va fi de dimensiunea unui grup care citeşte poezie latină. Aici nu e vorba doar de apariţia Kindle, nu? Comentariile dumneavoastră asupra acestei credinţe au fost şi mai cuprinzătoare în 2001, când aţi declarat pentru publicaţia Observer: „Nu mă pricep în a găsi caracteristici încurajatoare în cultura americană. Mă îndoiesc că alfabetizarea estetică are vreun viitor aici.” Care ar fi remediul?

Roth: Nu pot decât să mă repet. Mă îndoiesc că alfabetizarea estetică are vreun viitor aici. Peste două decenii audienţa de romane va avea dimensiunea unui grup care citeşte poezie latină – care citeşte poezie latină astăzi, mă refer, nu la cea a unuia din Renaştere.

Haven: Nu veţi participa la evenimentul „Another Look” de pe 25 februarie [a.c.], prilejuit de romanul The Ghost Writer, ceea ce e păcat, deoarece reprezintă efortul Universităţii Stanford de a discuta mari opere de ficţiune, de mici dimensiuni, cu o comunitate largă, care include ca invitaţi alţi autori, precum şi profesori erudiţi de la Stanford. Cluburile de lectură au proliferat în toată America. Au acestea capacitatea de a oferi o înţelegere mai extinsă şi adâncă asupra cărţilor? Sau ne minţim singuri?

Roth: Nu am participat niciodată la un eveniment de genul ăsta. Nu ştiu nimic despre cluburi de lectură. Dar, din anii petrecuţi ca profesor universitar de literatură, ştiu că e nevoie să prestezi cu o asemenea rigoare ca, la sfârşitul unui semestru, studenţii – cei mai buni, să poată citi precis ficţiunea, cu toată inteligenţa lor, fără să apeleze la obiceiul moralizator, interpretarea ingenioasă, speculaţia biografică şi, de asemenea, să poată fi conştienţi şi să se ferească de îngrozitorul, neobositul spectru al generalizării. Pot aceste cluburi de lectură să instaleze o astfel de rigoare prelungită?

Haven: În 2009, i-aţi spus aceleiaşi Tina Brown: „Nu m-ar deranja să scriu o carte lungă, care să mă ţină ocupat pentru tot restul vieţii.” Totuşi, în 2012, aţi anunţat, cu empatie, un adio ficţiunii. E foarte greu de închipuit că v-aţi lăsat de scris. Credeţi că vă va lăsa talentul să renunţaţi complet?

Roth: Păi, ar fi bine să mă credeţi, nu am mai scris un cuvânt de ficţiune din 2009. Nu îmi mai doresc să scriu ficţiune. Am făcut ce am făcut şi s-a terminat. Viaţa înseamnă mai mult decât scris şi publicat ficţiune. Mai are o cu totul altă latură, surprins şi eu că o descopăr atât de târziu.

Haven: Cărţile dumneavoastră sunt investigaţii despre viaţă, despre sex, despre bătrâneţe, despre scris, despre moarte. Ce teme sau întrebări vă preocupă acum?

Roth: Acum studiez istoria americană din secolul al XIX-lea. Întrebările care mă preocupă în acest moment au de-a face cu „Bleeding Kansas”, judecătorul Taney şi Dred Scott, Confederaţia, amendamentele 13, 14 şi 15, preşedinţii Johnson şi Grant, Reconstrucţia, Ku Klux Klan, Biroul Refugiaţilor [the Freedmen’s Bureau], ascensiunea şi declinul republicanilor ca forţă morală şi renaşterea democraţilor, căile ferate supracapitalizate şi escrocheriile de teren, consecinţele Depresiunii din 1873 şi 1893, lichidarea indienilor, expansionismul american, speculaţiile de teren, rasismul anglo-saxonilor, Armour şi Swift, revolta Haymarket şi construcţia oraşului Chicago, triumful fără restricţii al capitalismului, provocările ridicate ale forţei de muncă, aplicarea legilor lui Jim Crow, alegerile Tilden-Hayes şi compromisul de la 1877, emigrările din Sudul şi Estul Europei, cei 320.000 de chinezi care au intrat în America prin San Francisco, sufragiul femeilor, prohibiţia alcoolului, populiştii, reformatorii progresişti, figuri ca Charles Sumner, Thaddeus Stevens, William Lloyd Garrison, Frederick Douglass, Preşedintele Lincoln, Jane Addams, Elizabeth Cady Stanton, Henry Frick, Andrew Carnergie, J.P. Morgan, John D. Rockefeller, etc. Mintea mea este plină de atunci.

Înot, urmăresc baseball, privesc peisaje, mă uit la câteva filme, ascult muzică, mănânc bine şi mă întâlnesc cu prieteni. Mă pasionează natura. Abia îmi mai rămâne timp pentru neîncetatele preocupări legate de bătrâneţe, scris, sex şi moarte. La sfârşitul zilei sunt prea obosit.

——-

În imagine: Philip Roth pe coperta lunii octombrie a revistei Le magazin du Monde, 2012.

Comentarii

comentarii