Păcatul originar al fotbalului românesc*

* Sau „Un pas înainte, doi paşi înapoi…”

Recent, BBC l-a invitat pe preşedintele Deutscher Fussball-Bund la emisiunea World Football. Provocat să se pronunţe asupra decalajului de performanţă dintre campionatul englez şi cel german, invitatul a dat un răspuns plin de tîlc. Fotbalul german este mai sănătos, spunea liderul federaţiei germane, pentru că este susţinut de oamenii de afaceri, şi nu de bănci.

Observaţia are temei. Greu de crezut, dar media prezenţei la un meci din Bundesliga este superioară cu 7.000 de spectatori/meci faţă de Premier League. Banii care susţin fotbalul german sînt mai puţin volatili, iar modelul german mai sustenabil, prin sursele lui de susţinere. El nu se bazează în primul rînd pe coloşii cu picioarele de lut, care sînt marile bănci de investiţii.

Acum o săptămînă, consilierii locali din Liverpool au reuşit să blocheze cererea proprietarilor lui Liverpool FC de a se împrumuta cu 350 de milioane de euro, pentru construirea unui nou stadion. Consilierii au putut face asta fiindcă Royal Bank of Scotland (care urma să acorde împrumutul) a fost parţial naţionalizată, după recentul crah.

Spusele şefului DFB se confirmau. O sumă uriaşă ce urma să greveze miticul club englez era la mîna unor fonduri „de fugă”. De fapt, chiar şi atunci cînd George Gilett şi Tom Hicks au cumpărat Liverpool FC, au făcut-o împrumutînd jumătate din sumă (împrumutînd, adică, vreo 200 de milioane de euro) de la bănci.

Plecînd de la acest interesant „diferend” anglo-german asupra a ce înseamnă business-ul fotbalistic, să parcurgem, în trei paşi, traseul fotbalului-afacere în Europa şi în România.

Pasul 1 (înainte): să încercăm o radiogramă simplificată a modelelor funcţionale care susţin marele fotbal:

Anglia – neoliberalism: investitori fără constrîngeri legate de origini (Rusia, Emiratele Arabe, Canada etc.) sau de natura surselor de finanţare. Condiţia de acces ţine totuşi de o notorietate confirmată a succesului în afaceri, succes probat prin instrumente de bonitate acceptate şi testabile (mari afaceri cu petrol, gaze, diamante, investiţii bursiere de succes etc.). Proprietatea este mono- sau (mai rar) bicefală;

Spania – capitalism naţional: antreprenori individuali spanioli, foarte puternici, activi în domenii cu un rulaj uriaş al banilor, beneficiind de comenzi foarte mari de la stat;

Germania – capitalismul social: cluburi susţinute de companii solide, cu un board multiplu, mizînd pe cumpătare în achiziţiile fotbalistice, pe bani mai puţin volatili atît în intrări cît şi în ieşiri, cu preţuri mai scăzute pentru spectatori, astfel încît stadioanele să fie mereu pline;

Italia – capitalismul naţional „mixt”: cluburi controlate de un mare antreprenor local, ale cărui afaceri beneficiază şi de „înţelegerea” statului faţă de sursele mai puţin „ortodoxe” din care proprietarul îşi trage o parte din profit (vezi ramificaţiile afacerilor din zona de sud a peninsulei);

Franţa – antreprenoriat „social”: municipalităţile sînt parteneri cu o contribuţie şi cu o putere de decizie importantă la bugetul clublurilor;
Toate aceste modele şi-au probat viabilitatea în susţinerea unui business atît de costisitor cum este fotbalul de azi. Am simplificat mult aceste modele, pentru a le folosi ca repere de lucru.

Pasul 2 (înapoi): Încercăm încadrarea cluburilor româneşti în aceste paradigme funcţionale, din punct de vedere financiar. Deci:

Steaua – modelul „italian”: capitalismul naţionalist, cu investiţii în jucători scumpi, la momentul cumpărării şi cu tendinţa de a transforma clubul într-o afacere de familie (Gigi Becali devine un fel de Giovani Agnelli);

Dinamo – modelul „englez”: investitori cu notorietate uriaşă (chiar dacă umflată mediatic), care intră şi ies din afacere, care achiziţionează jucători scumpi şi le oferă salarii foarte mari (raportate la nivelul României), în aşteptarea recuperării rapide a profitului;

Poli Timişoara – modelul „francez”, în care municipalitatea vine cu o contribuţie importantă la susţinerea financiară a clubului;

Rapid – modelul „german”, cu un proprietar prosper, ale cărui afaceri sînt în general transparente şi care mizează mult (prea mult!) pe cumpătare;

CFR Cluj: modelul „spaniol”. Un antreprenor foarte puternic, cu afaceri bazate pe comenzi de stat masive, inclusiv în domeniul imobiliar.

Sigur, modelele româneşti sînt mult mai împestriţate decît le-am prezentat aici. Comparaţiile pot părea forţate sau ridicole, în parte chiar aşa şi sînt, dar le-am folosit aici doar ca instrumente de lucru, ca să ajungem şi la ultimul pas.

Pasul 3 (mai înapoi): Unde se face diferenţa între cluburile româneşti şi cele străine, dincolo de bani? Ce ne împiedică să ajungem la constanţa unor performanţe modeste, dar rezonabile, de genul unor sferturi de finală în Cupa UEFA? Am reuşit acest parcurs în 2006, cu Steaua şi Rapid, dar aici vorbim de constanţă, nu de o reuşită de excepţie, fără efecte asupra dezvoltării fotbalului intern ca business.

Cum poate avea succes proprietarul unui club de fotbal? El poate reuşi fie dacă mizează pe construirea profesionistă a brandului clubului respectiv fie dacă, pur şi simplu, se identifică la modul deplin cu ceea ce numim spiritul şi culorile clubului. Ca să dăm două exemple celebre: Chelsea ar intra în prima categorie, Liverpol în a doua. Bineînţeles, cele două ipostaze nu se exclud una pe alta. Ideal ar fi să se întîlnească.

În România, pînă acum, un singur exemplu a funcţionat cu succes, pe primul palier (al brandului): CFR Cluj, în primii 3 ani de Liga I. Brandul a fost construit profesionist: antrenori aleşi cu atenţie, stadion nou, ridicat de la zero, jucători aleşi după un scouting atent, o filieră structrată pe parteneriate în trepte: la nivel superior, cluburi portugheze sau sud-americane, la nivel inferior, cluburi satelit în România. CFR Cluj este – păstrînd proporţiile – o Chelsea a României.

Adică un brand de succes, dar nu un club iubit pînă la ultima respiraţie de mase uriaşe de fani.

Şi restul? Restul e tăcere, sau, mai corect, un zgomot asurzitor dar inutil.
Lansez aici două ipoteze asupra cauzelor fundamentale care blochează progresul fotbalului românesc. Ele se împletesc şi se condiţionează reciproc, în sens negativ.

Una dintre ele ţine de lipsa de ataşament real al proprietarilor faţă de cluburile pe care le deţin. Pare incredibil, pentru că vedem spectacole (adeseori greţoase) de trîmbiţare a pasiunii pentru aceste cluburi (de genul pupatul steagului propriu versus ruperea celui advers). Dar hai să vedem cum stau lucrurile în realitate.

Gigi Becali a folosit fotbalul şi pe Steaua ca pe o trambulină a succesului său politic şi în afaceri. El a vorbit de banii, banii, banii mulţi cîştigaţi din participarea în Liga Campionilor, iar războiul lui cu suporterii pleacă în primul rînd de la lipsa de ataşament pe care i-o reproşează fanii.

Finanţatorii lui Dinamo au folosit echipa ca pe o placă turnantă a unor afaceri cu bani care nu se regăseau niciodată în profitul clubului, ci doar în conturile unor offshore-uri sau ale impresarilor. Cînd şurubul s-a strîns, în ultimul an, ca urmare a mişcărilor DNA, au mizat pe banii din participarea în Champions League şi au folosit toate mijloacele pentru a-i accesa. Cînd n-au reuşit, au început să se retragă. Vasile Turcu şi Florian Walter au plecat deja, iar Cristi Borcea şi-a anunţat şi el plecarea.

Marian Iancu a folosit clubul ca pretext pentru războaiele interne cu federaţia şi pentru şantajarea sentimentală (şi nu doar) a municipalităţii timişorene, acuzată mereu că nu dă bani destui pentru echipă. George Copos a vîndut de vreo două ori clubul, fără să-l vîndă (către Valvis, prima dată; către Taher, mai recent)! Însă, apropo de Copos şi de Rapid, atenţie la declaraţia de azi a lui Mihai Pîrvu, preşedintele Clubului Aristocratic Rapid (potrivit Gazetei Sporturilor): „În ’99, aveam două linii de atac, ca echipa de hochei a URSS-ului, Şumi-Pancu şi Jean Barbu-Ganea. I-a dat pe toţi, a făcut praf echipa! Patronul ne-a furat tot! Mai rău e că ne-a furat brandul. Rapidul nu mai e al nostru, al suporterilor”.

Ajungem astfel la a doua cauză a impotenţei cluburilor noastre: cînd nivelul şi complexitatea afacerii tind să transceandă capacitatea lor de control absolut, finanţatorii/proprietarii clubului înclină să îi blocheze dezvoltarea! Delegarea de competenţe şi, implicit, de putere, nu le face plăcere. În cel mai bun caz, ei vor vinde partea lor din afacere, dar nu vor renunţa la propria dominaţie şi nu vor risca să fie puşi sub ameninţarea de a le fi contestată legitimitatea de către profesionişti autentici.

Lipsa de generozitate individuală (manifestă în ataşamentul sufletesc faţă de club) şi comunitară (manifestă în crearea unei afaceri la care să contribuie şi de care să profite cît mai mulţi) reprezintă, cred, cheia prelungitei abulii tarate din fotbalul autohton. Pare să fie păcatul originar nu doar al fotbalului, ci al capitalismului românesc de după 1990.

Aproape de gazon, cîţiva dintre băieţii „generaţiei de aur” ne dau speranţe că putem ieşi din această alienare: Dan Petrescu şi Unirea Urziceni, Hagi şi Gică Popescu cu academiile lor de fotbal, Răzvan Lucescu, crescut într-un mediu sever, dar generos metnal şi sufleteşte.

Pînă ne lămurim dacă vor reuşi, finanţatorii vor continua să joace rolul Actorului, iar suporterii, pe cel al Sălbaticilor.

Comentarii

comentarii

Scroll to top