Am fost marţi seară pe stadionul de la Arcul de Triumf. Se joacă acolo IRB Nations Cup. Se joacă rugby. Un sport care are o istorie particulară, la noi, şi cu care avem o relaţie ciudată. Ştiţi serialul celebru de pe BBC, Mica Britanie? O parodie formidabilă, de un sarcasm suculent şi în care Mica Britanie, cu toate dogmele, tabieturile şi absurdul ei este contrapusă, caustic, măreţiei universale a Marii Britanii.

Mica Românie este opposite-ul Little Britain. E România de la Şosea, a unor vremuri apuse, despre care citim în romanele literaturii noastre antebelice. Şi totuşi… Găsiţi România aceasta la Arcul de Triumf, unde se joacă IRB Nations Cup. Şi are ceva treabă cu rugby-ul, Mica Românie.

Îmi place rugbyul fiindcă este un joc în care nu poţi minţi şi distruge şi în care n-ai nici o şansă, dacă forţa fizică nu-i completată de o inteligenţă colectivă compactă. Acum 30 de ani, România era pe punctul să transforme Turneul celor 5 Naţiuni (britanicii plus Franţa) în Turneul celor 6 Naţiuni. La acel moment, să-i spunem 1980, se adunaseră acumulările altor 30 de ani, de prin 1950 încoace.

Rugbyul românesc nu beneficiase de elanul stahanovist în care sporturi de echipă, stadioane şi săli de sport erau fortificate întru propăşirea României socialiste. Rugbyul se nutrea din cîteva centre de excelenţă universitară dezvoltate în România anilor 60-70 şi care se convertiseră, în plan sportiv, în acest nucleu al solidarităţii inteligente pe care-l cere şi-l oferă rugby-ul.

Nu aveam educaţia atletică a exemplarelor colegii engleze, nici supleţea creativă a francezilor. Aveam însă un spirit de echipă extraordinar, un sănătos simţ al umorului şi o înţelegere foarte corectă a propriilor calităţi, care ne puteau ajuta să învingem adversari grei. Jucam bine pe grămadă, aveam transformeri sublimi şi erau în stare să batem Franţa de la 0-12, cu înaintarea, după ce-i măcinam cu jocul la tuşă şi cu forţa placajelor.

Momentul de vîrf al „Stejarilor” s-a prelungit, rezidual, încă vreo 10 ani. După 1989, a început deruta. Bazele sportive, şi aşa modeste, s-au degradat. Excelenţa universitară s-a disipat. Jucătorii buni au plecat afară, dar şocul de acolo a făcut să dispară acel nod de înţelegere comună a ce poate face din 15 rugbyşti români o echipă puternică. Băieţii erau buni, individual, dar memoria colectivă a jocului românesc era resetată din ei.

De cîţiva ani încoace, românii – care deveniseră din imigranţi modeşti şi muncitori, cetăţeni cu drepturi depline ai campionatului francez de rugby – au refuzat să mai vină la lot. Acum 30 de ani, băteam Franţa şi Scoţia şi apăsam greu cu bărbia pe umărul neozeelandezilor. Acum trei luni, ne băteau acasă Rusia, Portugalia şi Georgia. În intern, dinamoviştii şi fariştii se băteau ca băieţii de gang.

Numai că, în primăvara asta, s-a întîmplat ceva.

Primul s-a întors Alin Petrache. Pe 8 aprilie, fostul tricolor candidează şi cîştigă preşedinţia federaţiei interne de rugby. Ordinul Românilor Orgolioşi din Franţa află şi decide să revină la naţională. In corpore. Cu un antrenor francez cu tot (Serge Lairle).

Marţi seară, pe 16 iunie, la Arcul de Triumf, provocarea: Franţa A, a doua Franţă. La Arcul de Triumf, micul stadion era plin. Aerul, fierbinte. Lumea zîmbea. Un corp de tribună plin cu expaţi francezi. Şi pariuri dacă vom încasa mai mult de 50 de puncte. Tribunele se termină chiar lîngă gazon. Mici şi bere, după poftă, dar nimic slinos. Miroase a gazon reavăn, nu a mici unsuroşi. Între faze, din difuzoare se aud The Troggs şi Phoenix, nu Guţă şi Salam.

După o jumătate de oră, era 0-17. Nu eram în stare să cîştigăm nici o tuşă. Francezii păreau că nici nu ating pămîntul în alergare. Echipa lor semăna cu o suveică, din care nici nu vedeai de unde apare mingea. Eseurile lor intrau toate la centru. În ultimul minut înainte de pauză, am transformat şi noi, greu de tot, o penalitate. Dar am şi rămas cu un om mai puţin, pentru 10 minute. Se profila obişnuitul dezastru. Back in black. De la 50 în sus. Luate.

Francezii au rămas pe gazon, la pauză. Relaxaţi ca la o serbare cîmpenească. Ai noştri s-au retras în carapacea vestiarului.

Nimeni nu ştie ce s-a copt în carapace, dar după pauză s-a petrecut ceva uimitor. Pata de pe creierul colectiv românesc s-a şters. Memoria jocului ne-a revenit. Am început să atacăm. În stilul nostru. Cu mingea prinsă şi acunsă ca puiul sub cloşcă, într-un soi de cochilie în jurul căreia se adunau toţi. Moşită acolo şi scoasă în spate, plesnită suuus de tot în aer şi urmărită de armăsarii noştri. Iar prinsă, iar băgată în cochilie şi împinsă cochilia încă un pas, şi încă unul.

Francezii nu pricepeau ce se întîmplă cu oul. Cînd îl prindeau, erau placaţi în turbare. Suveica lor se învîrtea în gol, cochilia noastră spiralată se tot rostogolea către buturi. Se bălăngănea şi cădea greu, unde apuca. În centru, în lateral, dar şi dincolo de but. Plus săgeţile arcaşului Vlaicu: 6-17, 11-17, 13-17, 16-17.

N-am dus-o, totuşi, pînă la capăt. La antepenultima fază a meciului, francezii au mai prins o transformare. La penultima fază, lîngă butul lor, oul a rămas lipit de pămînt. Dar în faţa liniei. Am fixat mingea în cochilie şi n-am mai putut-o dezlipi. Şi a rămas 16-20.

Dar ce înfrîngere frumoasă! Ce entuziasm în tribune! Ce tihnite treceau tramvaiele la şosea şi ce frumos se profilau turlele Caşinului pe cerul indigo! Ce Bucureşti era acesta?! De unde răsărise el, în noaptea toridă a verii? Jos, pe gazon, frumoşii păgîni francezi se despuiau şi aruncau totul către tribune. Tricouri, apoi şorturi, apoi şosete. Pe acelaşi gazon, stejarii tot aplaudau cu braţele ridicate şi tot voiau să plece şi vedeau că oamenii nu se dau duşi. Stăteau pe gazon, uimiţi şi simţeau cum prind rădăcini.

Duminică, la Şosea, Mica Românie se adună iar. Şi atacă.

Comentarii

comentarii