Chestionarul The Chronicle vs. Iulian Comănescu

George Şerban: Ce carte/cărţi citiţi acum?
Iulian Comănescu: „Steve Jobs” de Walter Isaacson. M-am bucurat să pot să o pre-comand pe Kindle (ceva mai ieftin) şi să o primesc în rând cu lumea civilizată. Cartea e interminabilă şi mai ales concludentă pentru vremurile pe care le trăim, conţine multe întâmplări care au o morală practică şi dezinhibă organizaţional, dacă pot spune aşa, fiindcă Steve Jobs era la rândul lui o specie de dezinhibat organizaţional. Mai răsfoiesc în paralel „Jazz Life” a lui William Claxton, un album cu care ai putea să spargi capul cuiva, pe care l-am găsit foarte ieftin la Bastilia Librarium, şi aici e destul de clar de ce, mă interesează jazz-ul şi Claxton e unul din fotografii clasici ai lui, vezi şi ce-a făcut cu Chet Baker pe williamclaxton.com. La viitorul apropiat, avem pe undeva ultimul Houellebecq, şi probabil că o să-l consum rapid în vacanţă. N-am mai citit beletristică de câteva luni, cred. Mă hrănesc cu filmele lui Wim Wenders, care tot despre comunicare mi se pare că sunt.

G.Ş.: De ce vă temeţi cel mai mult?
Iulian Comănescu: Habar n-am. Aveam nişte stări de anxietate că o să mor foarte curând, mi-am făcut acum vreun an şi mai bine analizele, şi nu stau nici pe departe atât de rău, m-am liniştit. Pe lângă faptul că n-am murit.

G.Ş.: Electric sau acustic?
Iulian Comănescu: Oricare, dar foarte rar amestecat. Instrumentele electrice se combină foarte greu cu cele acustice sau, altfel spus, rezultă în tot felul de preluări clasice vulgarizate. Altfel, pendulez de la Goldberg-ul lui Gould la postumele lui Hendrix, urletele de Hammond ale lui Jon Lord la Miles acustic sau electric, cu uşurinţă. Mai nou, mi-am descoperit şi nişte pasiuni ruşinoase ca brit pop-ul (Blur) sau Queens of the Stone Age, care nu ştiu unde se clasifică, dar au un angst inteligent, faţă de grohăiala tipică a unui anumit gen de roacări.

G.Ş.: Ce este adevărul?
Iulian Comănescu: Dacă aş şti şi aş spune, cred că aş provoca pe lume un cataclism mai mare decât cel care a dus la extincţia dinozaurilor. În acest caz, aş inventa o scuză cu dinozauri.

G.Ş.: Unde sunteţi acum?
Iulian Comănescu: „Acasă, la birou” e un răspuns prea banal, aşa că o să adaug că o parte din mine se găseşte în fereastra asta de Word, o alta în mail, unde cineva tocmai îmi confirmă că a primit un text de la mine şi altcineva mă suduie, încă una în Google+, unde o doamnă pe nume Yvette Depaepe a postat nişte fotografii minunate cu Yellowstone, mai e o bucată în iTunes unde cântă nişte chestii Sufi, pe care mi le-a adus soţia din Turcia. În ultima vreme, ne multiplicăm tot mai des în diferite spaţii virtuale şi asta nu e deloc rău în sine, cât timp nu pierdem contactul cu fizicalitatea.

G.Ş.: Credeţi în viaţa de apoi?
Iulian Comănescu: Nu prea. Mi se pare o ipoteză incredibil de optimistă. Dar aş vrea să sper. Cred că necredinţa în ea ne face necredincioşi.

G.Ş.: Care este cel mai straniu lucru care vi s-a întâmplat?
Iulian Comănescu: Poate acela că m-am trezit că fac bani buni cu ceea ce-mi place : scris, internet, jurnalism, televiziune, consultanţă, şefuitul oamenilor care scriu şi „internează”, mai ştiu eu ce… Mă tot gândesc la cei care trebuie să lucreze la ceva ce nu le place, ca să-şi ducă traiul. Am un prieten care ar putea fi jurnalist strălucit, fotograf strălucit, blogger strălucit, dezvoltător de internet strălucit: are toate atributele tehnice şi, în general, şi bagajul biografic, dar n-are nicio tragere de inimă şi suferă din cauza asta. Inclusiv la portofel.

G.Ş.: Care este cel mai sentimental cântec pe care l-aţi ascultat vreodată?
Iulian Comănescu: „Ascultat” sau „auzit”? Mă gândesc acum la Frank Sinatra. M-a enervat dintotdeauna, dar în vară am ţinut un training de două săptămâni la Chişinău şi am stat într-un hotel numit Manhattan. Toate bune şi la locul lor, dar dimineaţa, la micul dejun, behăia Sinatra. Râdeam de ne stricam, cu soţia mea, Ana-Maria, şi cu Petre Fumuru, care a făcut modulul de dicţie şi actorie. Mai era pe undeva şi o poză alb-negru a lui Marilyn Monroe… doar hotelul e Manhattan, nu ? Patru stele, toate la locul lor, altfel, dar noi simţeam toate lucrurile astea ca pe nişte inadvertenţe în spaţiul estic în care ne aflam. Ne-am bucurat să ne împrietenim cu barmanul, poreclit „Omul din Ucraina”, fiindcă era un, evident, ucrainean care vorbea foarte bine româneşte şi ne-a zis povestea lui. Basarabenii sunt adesea sclipitori şi interesanţi în propria lor piele, în legea lor, cel puţin aşa i-am perceput noi. Ce să caute omul-laringe, My Waaaay, printre ei ? Dintotdeauna mi s-a părut că atunci când o să-mi placă Sinatra, o să fiu bătrân.

G.Ş.: Vă place sushi?
Iulian Comănescu: Da, sigur, îmi place aproape orice. Mai sar grăsimile şi alte prostii în ultima vreme, dar mi-a căzut cu tronc peştele de toate felurile posibile şi imposibile.

G.Ş.: Ce-i de făcut dacă nici anul ăsta nu vine sfârşitul lumii?
Iulian Comănescu: Păi a venit deja, noi suntem pe undeva prin post-istorie, nu zice şi Fukuyama asta? În ultima vreme fac ceva numit „The Industry” pentru Intact (vedeţi versiunea online la theindustry.ro), şi am dezbătut subiectul formatelor TV care se leagă de Apocalipsă. Pe lângă Bear Grylls şi semenii lui de pe diferite posturi de factual entertainment, mai sunt şi diferitele tipuri de talent-show, care se desfăşoară într-un fel de timp post-istoric. Nu e numai insula pustie din Survivor, ci şi referinţele biblice nu ştiu cât de premeditate din lucruri ca X Factor (X-ul hristic şi fundalul de flăcări din pachetul grafic), cuvinte din nume ca „Vocea” sau „Idol”. Dar nu vă spun tot, trebuie să caut, şi poate mai iese de un subiect, fiindcă cel tipărit n-a fost decât despre supravieţuitori.

G.Ş.: Cu ce impresii aţi părăsi astăzi Pământul?
Iulian Comănescu: Pe ziua de azi sunt încă interzis de ştirea cu vrăjitoarele şi vedetele care le-au dat sute de mii de euro ca să capete sănătate, bani şi altele. Am scris un articol în care am spus că mă tem că un personaj cu bale la gură, la propriu, va deveni lider de opinie sau parlamentar. Chiar mă tem…

G.Ş.: La ce vă duce gândul când auziţi de „drepturile omului”?
Iulian Comănescu: Declaraţia de la 1789 şi, mai departe, Luther, Biblia în germană, revoluţii şi asasinate, radicalism, Cimitirul din Praga (pe care l-am văzut la propriu acum două zile), conspiraţii. Faptul că acea bucată de hârtie din 1789 sau versiunea updatată de la ONU sunt pe alocuri vorbe fără acoperire – mie unuia, „dreptul la muncă” sau „la demnitate” din diverse constituţii îmi sună a ipocrizie. Dar, în acelaşi timp, forţa considerabilă şi schimbările, pe măsură, pe care le-au produs în lume aceleaşi precare petice de hârtie.

G.Ş.: Lucrul pe care îl căutaţi şi încă nu l-aţi găsit?
Iulian Comănescu: Caut lucrul pe care îl caut şi încă nu l-am găsit. Şi nu l-am găsit încă.

G.Ş.: Ce este un poem?
Iulian Comănescu: Nu mai ştiu, e multă vreme de când nu m-am mai tăvălit între poezii ca lumea. Nici nu ştiu dacă o să mai fac asta vreodată.

G.Ş.: Totul e relativ?
Iulian Comănescu: Dacă aş zice „da”, am avea ceva ce n-ar fi relativ – faptul că totul este relativ.

G.Ş.: La ce e bună raţiunea?
Iulian Comănescu: E o distracţie perpetuă şi un filtru limpezitor. Mă refer la chestia aia care gândeşte pentru tine, nu ştiu dacă e numai sau pur şi simplu raţiune. Dar, pentru mine, care sunt sau am fost impulsiv-intuitiv, gândul de după e un mare confort. Fie şi numai faptul că există. Uneori, reflexul stoic te castrează, rămâi fără o reacţie care, altminteri, ţi-ar aduce glorie sau alte foloase. Dar, în general, e pe dos.

G.Ş.: Sunteţi fericit?
Iulian Comănescu: Nu atât cât ar trebui, la câte lucruri am. Încerc să fac exerciţii în acest sens. Chiar am cu ce mă lăuda, şi nu ştiu să savurez cum trebuie. E drept că uneori am un ritm de viaţă greu de suportat, compus numai din somn şi muncă, drept pentru care nu apuc să mă bucur. Cum ziceam cuiva zilele trecute, cel mai mult trăieşti atunci când nu trăieşti, când ai intervale în care nimic şi nimeni nu te ţine ocupat.

G.Ş.: În ce măsură Kafka ar fi avut probleme cu legea?
Iulian Comănescu: Dar chiar a avut, asta a fost principala lui problemă! Vă ziceam mai sus de Praga, am fost şi la Muzeul Kafka, şi mi se pare că lucruri gen „Procesul” au pornit fix din aversiunea lui faţă de birocraţie, pe care o percepea aproape fizic. Or ce e birocraţia dacă nu un ansamblu de reguli, de legi? Nu am mai citit Kafka din adolescenţă, dar un lucru mi-e clar: el era în puşcărie în libertate, spre deosebire de noi, care suntem în puşcărie în puşcărie. Şi de infractorii învederaţi, cărora nu le prieşte libertatea.

G.Ş.: Un artist pe care îl recomandaţi şi un motiv pentru care merită să-i acordăm atenţia?
Iulian Comănescu: N-am fost un mare consumator de artă plastică niciodată, acum sunt într-o pasă fotografică. Aş pomeni de Boris Mikhailov, un ucrainean care a evoluat de la realism la instalaţii şi îndărăt. Am văzut de curând asta, la Tate (link). E incredibilă. E exact despre acea parte din noi pe care o negăm cu snobism şi pasiune, comunismul, Estul şi toate celelalte. Priviţi cu atenţie inepţia personajelor, dar şi a simbolurilor, banalitatea lor epatantă şi umană: asta a fost comunismul zeci de ani, şi nu subterana demonică pe care o văd în el unii sau orgasmul asexuat pe care l-au avut alţii la el. După 1990, Mihailov a făcut o expoziţie greu de privit, Case History, cu tot felul de aurolaci. Ai noştri au cam fost şi s-au dus. Are cineva curajul şi puterea să se murdărească, să coboare în canal după ei, şi să mai facă şi artă din asta?

G.Ş.: Viaţa este suficientă?
Iulian Comănescu: În unele zile e prea puţină, în altele prea multă. Ca să spui că e sau nu e suficientă, ar trebui să presupui un sens. Pe mine chestiile astea mă depăşesc, deşi, cum spuneam, mai sus, mi-aş dori să existe.

G.Ş.: Ce ne puteţi spune despre Paris?
Iulian Comănescu: Nu mare lucru. Am fost acum vreo doi ani şi n-am avut niciun moment de iluminare, cum am avut la Londra, Istanbul, Chişinău, Praga (vezi mai sus) sau altele. Probabil că ar fi trebuit să stau mai mult. Ce m-a frapat a fost existenţa unor măsuri foarte mici pentru vin, gen une demie (½ sticlă de 750 ml), cu care poţi gusta soiuri diferite; am mai povestit undeva asta.

G.Ş.: Cine l-a ucis pe Kennedy, până la urmă?
Iulian Comănescu: O altă chestie la care nu mă pricep.

G.Ş.: Ce progres semnificativ sesizaţi de la viaţa din peşteri încoace?
Iulian Comănescu: Pe vremea lui Ceauşescu muream de frig, dar când se oprea lumina cântam la chitară, la lumânare. Aveam un suport de note rablagit, care, la rândul lui, avea un suport pentru lumânare. În ultima vreme, în centru, unde stau eu, Bucureştiul începe să aibă problemele alea futuriste sau futurologice, tipice pentru oraşele care se dezvoltă până la un punct la care nu mai au resurse să se susţină: personajele presărate de comunism prin casele vechilor burghezi nu au bani să se încălzească aşa cum trebuie, drept pentru care fură curent de la unii la alţii, sau ei ştiu ce fac, şi curentul crapă. Dacă merge curentul, se poate întâmpla să se oprească apa, fiindcă nu au bani să plătească întreţinerea şi aşa mai departe. Când se întâmplă astfel de lucruri, mă uit imediat câtă baterie la mobil mai am, câtă la laptop, câtă la lanternă şi câte lumânări. Deci cu peşterile nu stăm atât de bine cât s-ar părea. Dar, cât timp avem note muzicale sau conectori ca sulul de pergament, tiparul lui Gutenberg ori internetul, putem zice că, da, am progresat.

G.Ş.: Iluzia pe care refuzaţi să o confruntaţi cu realitatea concretă?
Iulian Comănescu: Dacă aş şti care este n-ar mai fi iluzie, nu?

G.Ş.: O întrebare pentru posteritate?
Iulian Comănescu: Dragă posteritate, ce-o să te faci tu cu toate urmele astea de noroi pe care le las eu pe covorul internetului, acum, în 2011, cu impresia tembelă că Google şi toate celelalte sunt perisabile, futile, pe cale de dispariţie? Caută pe Google, sau ce va fi pe vremea ta, şi o să găseşti ce-am spus altundeva, că pe internet problema „să-nvăţăm a muri vreodată” e mai gravă decât cea din viaţa offline, fiindcă dincoace ne priveşte mai mult pe noi înşine şi cel mult câţiva apropiaţi.

————————-

Iulian Comănescu este specialist în media. O variantă mai extinsă a biografiei sale ar fi: Iulian Comănescu este cel mai cunoscut şi activ analist media din România, conform prezentării de autor-Humanitas. Iulian Comănescu este managing partner al Comănescu SRL, firmă de consultanţă media. A putut fi citit prin numeroase publicaţii româneşti (şi încă mai poate fi) de la Luceafărul şi HotNews.ro, la Esquire şi Dilema Veche. În prezent, întreţine şi un blog despre media, comunicare, branduri personale şi alte invenţii-new-media; poate fi accesat la adresa comanescu.ro. În 2009, Editura Humanitas i-a publicat volumul „Cum să devii un nimeni. Mecanismele notorietăţii, branduri personale şi piaţa media din România”.

foto © Iulian Comănescu

Comentarii

comentarii