Mulţi se plâng că nu avem o literatură care să rivalizeze cu cea occidentală. Ar fi prea îmbibată de „estic”, de „marginal”. Romanele Doinei Ruşti ne fac să nu ne mai plângem, ba chiar să ne simţim „de-ai lor” şi „de-ai locului”.

Chestionarul The Chronicle vs. Doina Ruşti

George Şerban: Ce carte/cărţi citiţi acum?
Doina Ruşti: De o lună de zile citesc documente din secolul 18, manuscrise în alfabet chirilic. Între ele, am găsit şi-o „carte de blestem”, dată de-un mitropolit. Acesta era supărat pe-un individ care încălcase proprietatea bisericii. Dar nu-l afuriseşte pe el, ci pe căpitanul Năstase, ca să-l determine să ancheteze cazul! Secolul 18!

G.Ş.: De ce vă temeţi cel mai mult?
Doina Ruşti: E un secret mult prea important ca să-l divulg. Ştii cum se zice: dacă v-as spune, ar trebui să-i lichidez pe toţi cititorii revistei The Chronicle…

G.Ş.: Electric sau acustic?
Electric, categoric. Nu are zonă preferată.

G.Ş.: Ce este adevărul?
Doina Ruşti: O chestie care l-a omorât pe Laocoon şi un drum extrem de confortabil. Minciuna este numai pentru minţile odihnite.

G.Ş.: Unde sunteţi acum?
Doina Ruşti: În foişor, ca de obicei.

G.Ş.: Credeţi în viaţa de apoi?
Doina Ruşti: Am această tentaţie, dar nu şi credinţa.

G.Ş.: Care este cel mai straniu lucru care vi s-a întâmplat?
Doina Ruşti: Nu am un clasament, însă pot să spun care dintre întâmplările metafizice m-a afectat cel mai mult. Aveam 10 ani. Prin urmare, nimic nu mi se părea sigur şi nimic nu era suficient de important. Într-o noapte de ianuarie, am avut un vis care m-a tulburat destul cât să-l ţin minte şi astăzi. Dormeam într-un pat, cu tâmpla spre sud. Mereu mi-a plăcut sudul. Chiar şi visele sunt mai luminoase când îţi ştii creierul îndreptat spre sud. Dar nu şi atunci. În visul meu a apărut o tanti: era o femeie sobră, genul de educatoare sau călugăriţă, împachetată pe cap cu o eşarfă albă, ca femeile din filmele hollywood-iene ale anilor 60. Tipa asta m-a întrebat, fără urmă de emoţie, pe care dintre părinţii mei i-aş alege, dacă unul ar trebui să moară. Deşi aveam doar zece ani, întrebarea mi s-a părut crudă. La început n-am vrut să fac niciun fel de conversaţie. Însă tanti cu eşarfă albă a insistat. Îmi aduc aminte, că în visul ăla apărea umbra unui copac, o umbră de după-amiază de vară, iar dincolo de ea se întindea cerul dogorit al lunii august. Până la urmă, încolţită de ochii negri ai acelei femei, şi tot gândindu-mă la părinţii mei, care erau doar fotografii îndepărtate, de dincolo de vis, am spus freudian: dacă trebuie să moară cineva, atunci în niciun caz să nu fie tata. Îl consideram cel mai amuzant om din lume şi, fireşte, era apărătorul meu principal. Totuşi, imediat ce-am rostit cuvintele astea, mi-au apărut în mintea, care-mi călătorea spre sud, ochii mamei mele şi o durere imensă mi-a feliat creierul. Cum putusem să spun o grozăvie ca asta? Imediat am început să mă rog de capul înfăşurat în eşarfa albă şi chiar să plâng, cum se plânge în vis, de teamă să nu fi decis cumva moartea mamei mele. Femeia era deja scârbită de nehotărârea mea şi-ncepuse să-mi arate un dispreţ tăios. Ce puteam să mai fac? Am început s-o implor să-mi lase părinţii în pace. Abia atunci interlocutoarea mea şi-a arătat indignarea. Avea nişte ochi scânteietori şi expresivi, pe care pânza albă îi punea foarte bine în evidenţă. Pe de altă parte avea şi ceva familiar în atitudine, ceva care îmi amintea de partea cea mai secretă a fiinţei mele. Bineînţeles, am mai visat-o şi după aceea, de-a lungul vieţii, încât acum îmi este atât de cunoscută figura ei, încât mă îndoiesc că mai am în amintire faţa ei din acel prim vis, în care nu era decât o străină complet lipsită de compasiune. Mi-a explicat fără grabă, în modul ei sobru, că puteam să aleg între părinţii mei sau – mereu există câte un „sau” care te obligă la ceva -, sau puteam să las lucrurile să se întâmple pur şi simplu. Cea de-a doua variantă mi s-a părut imediat salvatoare, însă eşarfa s-a mişcat lin, iar femeia din vis a şoptit atât de încet, încât abia am auzit-o: Atunci vor muri amândoi. Abia atunci mi-am dat seama în ce situaţie disperată eram. Mai mult, aveam sentimentul că fără alegerea mea s-ar fi prăbuşit lumea. Nu mai ştiu sub care impuls, pe când umbra din vis începuse să se lăţească, am rostit numele mamei mele, alegând-o pe ea, şi mărturisesc că mi s-a părut pentru o secundă că ăsta fusese însuşi răspunsul pe care îl aştepta chiar şi instanţa aia discretă, de deasupra mea şi de deasupra femeii din vis.

La câteva săptămâni, în viaţa reală, mama a fost foarte aproape de moarte, iar în vară a murit tatăl meu.

G.Ş.: Care este cel mai sentimental cântec pe care l-aţi ascultat vreodată?
Doina Ruşti: Nu chiar aşa la modul absolutist! Muzica îmi suge emoţiile, mă transformă în textier… Din când în când, ascult câte un cântec non-stop, până se epuizează. Uneori, îl ascult pe-ăsta:

G.Ş.: Vă place sushi?
Doina Ruşti: Prefer sushi maki.

G.Ş.: Ce-i de făcut dacă nici anul ăsta nu vine sfârşitul lumii?
Doina Ruşti: Există ceva mai important decât nesiguranţa clipei acesteia în care eu n-am terminat încă fraza?

G.Ş.: Cu ce impresii aţi părăsi astăzi Pământul?
Doina Ruşti: N-a fost rău.

G.Ş.: La ce vă duce gândul când auziţi de „drepturile omului”?
Doina Ruşti: La şedinţele cu utecişti, din timpul liceului.

G.Ş.: Lucrul pe care îl căutaţi şi încă nu l-aţi găsit?
Doina Ruşti: Acea clipă de abandon total.

G.Ş.: Ce este un poem?
Doina Ruşti: Cea mai subtilă şi înfiorată cerşitorie.

G.Ş.: Totul e relativ?
Doina Ruşti: Totul este relativ si totul este absolut. Depinde cine eşti, în ce clipă şi din ce loc te uiţi. Dar, recunosc, este infinit mai uşor să relativizezi.

G.Ş.: La ce e bună raţiunea?
Doina Ruşti: Raţiunea înseamnă confort, camere aerisite, succes şi lesă.

G.Ş.: Sunteţi fericită?
Doina Ruşti: Ce întrebare! Numai dobitocii sunt pe deplin fericiţi. Uneori, da, sunt într-un stadiu de moluscă excitată.

G.Ş.: În ce măsură Kafka ar fi avut probleme cu legea?
Doina Ruşti: Până la urmă, a fost deasupra ei. Ce mai contează ce-ar fi făcut azi!

G.Ş.: Ce plănuiţi să faceţi mâine?
Doina Ruşti: Nu-mi fac planuri.

G.Ş.: Un artist pe care îl recomandaţi şi un motiv pentru care merită să-i acordăm atenţia?
Doina Ruşti: Mitulescu. Are poezie şi amor.

G.Ş.: Viaţa este suficientă?
Doina Ruşti: O întrebare cam arogantă, nu ţi se pare?! Ce mai ştii tu dincolo de viaţă? Cunoşti cumva moartea?

G.Ş.: Ce ne puteţi spune despre Paris?
Doina Ruşti: Individul a ales corect, cât despre oraş pot să spun că anul trecut pe vremea asta, eram la Paris. Grădina Luxembourg părea cucerită de hoarde barbare, iar pe Champs-Élysées am cumpărat nişte castane, împachetate în Fusac no 489. Pe de altă parte, la Sorbonne, Pierre Brunel încă trece pe coridoarele luminoase, ca un om rupt din secolul al XIX-lea.

G.Ş.: Cine l-a ucis pe Kennedy, până la urmă?
Doina Ruşti: În niciun caz eu. Jur!

G.Ş.: Ce progres semnificativ sesizaţi de la viaţa din peşteri încoace?
Doina Ruşti: Hârtia igienică şi filmul.

G.Ş.: Iluzia pe care refuzaţi să o confruntaţi cu realitatea concretă?
Doina Ruşti: Am convingerea că uneori mă aflu într-o comunicare emoţională cu alţi oameni. Însă aceştia refuză categoric să recunoască. Ce-mi rămâne de făcut? Să plâng sau să accept că iar nu mi-am luat picăturile?

G.Ş.: O întrebare pentru posteritate?
Doina Ruşti: După ce ajungeţi la destinaţie, o să-mi trimită şi mie cineva o scrisoare?

————————-

Doina Ruşti este prozatoare. Patru bărbaţi plus Aurelius este cel mai recent roman al scriitoarei.

Comentarii

comentarii