Cestiuni scabroase

Există un anumit tip de rigoare instituţională care poate impune convenţii cu aură de lege. Există instituţii şi funcţii (cât o instituţie) în lumea asta care şi-au construit din propria viaţă un mecanism  autoritarist, rece, mecanic, de temut dar şi foarte respectat. Un asemenea mecanism se construieşte pe patru piloni fundamentali, suficient cât să susţină dezvoltarea unui sistem administrativ funcţional, fiabil şi flexibil.

1. Şcoala (educaţia)
Pe de o parte, şcolile care pregătesc funcţionari (deopotrivă înalţi funcţionari sau cei care compun marea masă a administraţiei) au nevoie urgentă de modernizare şi de îmbogăţirea surselor curiculare. Stagiile (seminariile) aplicate trebuie să fie extinse. Infuzia de eficienţă din sisteme străine trebuie încurajată încă din universităţi. Apoi, intrarea unui absolvent (cursant) în sistem trebuie să survină unui proces riguros de testare, nu doar prin fâlfâirea unei ţidule în faţa viitorului şef. De asemenea, şcoala ar trebui să fie un exerciţiu recurent: administraţia, dacă este privită ca un ansamblu economic cu pierderi, venituri, profit, eficienţă etc., atunci trebuie să îmbrăţişeze toate regulile care menţin un asemenea sistem viabil. Schimbare, repoziţionare, modernizare, perfecţionare. Standardele urmează firesc educaţiei. Dar ele sunt inutile – şi permanent compromise – dacă nu pot fi aplicate; exigenţele nu pot genera competiţie şi valoare prin simpla lor existenţă.

2. Dăruirea
În fiecare meserie ai nevoie de ceva în plus faţă de o alta. Prea puţini ştiu sau înţeleg că, lucrând în administraţie, fac ceva mai mult decât a veni şi a pleca de la o slujbă. Sunt convins că sunt unii care simt asta, dar se feresc să o arate într-o comunitate mai mare de doi, trei colegi. Sistemul, cu S, este/trebuie să fie o mulţime de oameni şi talente, politicieni şi funcţionari care servesc unui singur interes, cel naţional. Dincolo de convenţii patriotarde (ce asemănare teribilă cu „petarde”!) şi de principii goale de sens, sistemul de administrare a unei ţări trebuie să aibă ţara ca obiectiv principal, dacă nu unic.

3. Vocaţia
Pentru Biserică nu pot lucra necredincioşi. Sau, poate, foarte rar. Medicii iubesc oamenii şi sănătatea lor, chiar dacă rezultatul cinic al satisfacţiei pacientului este bunăstarea doctorului. E firesc să fie aşa. Preotul şopteşte în ureche vorba Domnului tâlcuită după sufletul celui în suferinţă sau dorinţă. Dirijorul îşi iubeşte orchestra pentru că desfată auzul şi publicul. Atletul va alerga şi doar va alerga; va lăsa pictura pictorului, grafica desenatorului şi aşa mai departe. Potenţialii lideri cu vocaţie administrativă trebuie promovaţi, dezvoltaţi şi premiaţi. Ei sunt sufletul şi liantul unui sistem. Viziunea şi suflul lor optimist pot dezmorţi şi cele mai anchilozate structuri. La noi, liderii nu au vreme să crească, sunt schimbaţi o dată la patru ani.

4. Legea (regula)
Toate resursele umane de excepţie ale unui stat trebuie însumate şi consumate (a se citi „consultate”) într-un efort de reconstrucţie legislativă. Ne-am putea aventura să renunţăm la eleganţă şi să afirmăm marasm legislativ, în cazul României de azi. Regulile interne, instituţionale sunt scrise pe fiţuici. Cele naţionale, în Monitorul Oficial. Actele fundamentale – ale finanţelor, educaţiei, sănătăţii – se schimbă mai des decât cămăşile politicienilor. Acum, în vreme de recesiune, un asemenea efort colectiv, bine gestionat, de construire a unei Magna Carta a fundamentelor legislative româneşti ar fi fost cu atât mai binevenit. Organizaţiile, tindem să credem că şi în România, empatizează puternic cu liderii: o Lege solidă, limpede, univocă, ar cere lideri puternici care s-o aplice. Ar transforma instituţiile şi fiţuicile lor în fortăreţe ale eficienţei şi firescului administrativ. Politicienii, dincolo de plăcerea laică a desfrâului televizat sau de inutilitatea asumată şi vetustă a prezenţei în Parlament, refuză să adere la religia performanţei. Ce i-ar costa? Să-i înţelegem, fără a-i ierta: garanţia posterităţii nu ţine de foame.

Pentru final, daţi-mi voie să citez dintr-un articol publicat în Timpul, la 15 martie 1880, de un mare gazetar român. De un mare român. Îl chema Mihai Eminescu.

„Noi înţelegem prea bine ca un guvern să fie slab în afară cînd nu reprezintă sute de mii de baionete şi miliarde de producţiune industrială, dar această amăgire sistematică a poporului, această glorificare a unor sarcini impuse, a unor uşurinţe criminale, a unor scabroase cestiuni, ca a unor idealuri naţionale, iată ce dovedeşte o duplicitate şi de inimă şi de minte care n-are seamăn în lume. Aceste calităţi numai româneşti nu sunt. De facto se află între noi, dar avem o sumă de cuvinte etnologice pentru a tăgădui românitatea lor.”
(Opere, Vol.XI, pag.77, Editura Academiei Române)

(foto: ©Rareș Petrișor, București, 2009)

Comentarii

comentarii

Scroll to top