Cătălin Mitulescu / f. © Iulia Weiss

The Chronicle: Dincolo de calea ferată, filmul pe care tocmai l-ai terminat, este al treilea lungmetraj pe care ai ales (sau circumstanțele au ales) să îl lansezi în „cea mai nemiloasă lună”. Au trecut 16 ani de la debutul tău regizoral (scurtmetrajul Bucharest-Wien 8:15, 2000). În ce fel munca de regizor a fost înlesnită sau îngreunată de trecerea timpului? Ți-ai mai pierdut din iluzii? Îți controlezi mai bine euforia?

Cătălin Mitulescu: Timpul te învață lucruri, îți aduce oameni noi, experiențe: asta sigur mă ajută în munca mea; dar cu fiecare film o iau iarăși de la început. Sunt departe de regizorul care are filmul gata atunci când începe să filmeze. Descopăr întodeauna replici noi, alte scene, mă lupt cu lucruri pe care le cunosc și altele pe care nu le cunosc. Sunt poate mai lucid, dar nu reușesc nici acum să lucrez fără să mă pierd în ceea ce fac. Inevitabil, trec prin entuziasm, îmi fac iluzii și am momente când îmi dau seama unde am ajuns și ce am reușit.

Dincolo de calea ferată nu este primul tău film cu referință directă la un mijloc transport. Primele trei scurtmetraje (deja amintitul Bucharest-Wien 8:15, 2000; 17 minute întârziere, 2002; Trafic, 2004) aproape că nu pot fi imaginate fără această pecete a civilizației industrializate. Unde își are originea obsesia ta „mașinistă”, să o numim? Porți vreo amintire specială legată de căile ferate – care, de altfel, apar și în primul tău lungmetraj, Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii?

Îmi plac trenurile. Îmi place să călătoresc noaptea, să dorm în tren. În copilărie, locuiam pe o stradă care se termina într-o cale ferată dublă. Una era de viteză, spre Constanța, și cealaltă era veche, cu traverse de lemn. Pe ea treceau marfare trase de locomotive diesel. Mergeau de obicei încet și aveau multe vagoane. Noi le vânam, și când venea unul, fugeam și încercam să ne urcăm în el; apoi, după ce prindea viteză, trebuia să așteptăm până încetinea – ca să putem sări. Uneori dura foarte mult, ajungeam foarte departe. Dacă prindeau verde la canton, mergeau din ce în ce mai repede, și nu știam niciodată când o să încetinească. Era cea mai tare distracție.

Până acum, ai colaborat cu trei actrițe: Maria Dinulescu, Dorotheea Petre și Ada Condeescu. Trebuie să mărturisesc că personajele feminine din filmele tale sunt ca niște aureole: hipnotizante, ele fac cuvintele aproape de prisos. Ce te-a atras la fiecare dintre ele, ce te-a făcut să crezi că ele sunt actrițele care pot încarna imaginația ta?

Am colaborat cu mai multe actrițe, cele pe care le amintești sunt cele mai cunoscute. Cred că alegerea o faci tot timpul în funcție de rol, de poveste, de capacitatea lor de a întruchipa acel personaj. Spui că sunt hipnotizante: cred că ăsta e lucrul pe care un anumit gen de actriță îl face tot timpul. Oricare ar fi rolul, ele sunt într-un fel de stare de exaltare subtilă a feminității lor. Creează un aparte erotic permanent cu spectatorul. Vorbesc aici de actrițe ca Meryl Streep, Penélope Cruz și nu mă refer neapărat la Marilyn Monroe sau Brigitte Bardot, unde lucrurile sunt clare. Ele prind spectatorul, bărbat sau femeie, în vraja lor și cu cât îi dă mai puține șanse să scape, cu atât mai bine. Puterea asta pe care o au nu ține numai de datele lor personale. E vorba de inspirație, de cunoașterea profundă a personajului, de dăruirea totală a lor, ca actrițe. Cred că abordarea asta se potrivește cel mai bine personajelor feminine din filmele mele.

În romanul lui Paul Auster, Man in the Dark, două personaje discută despre obiectele neînsuflețite ca mijloace de expresie a sentimentelor umane, luând ca studii de caz Marea iluzie (r. Jean Renoir, 1934), Hoțul de biciclete (r. Vittorio De Sica, 1948) și Lumea lui Apu (r. Satyajit Ray, 1959). În Hoțul de biciclete, cele două căldări de apă – prin care luăm cunoștință de sărăcia și strădaniile acelei familii. În Marea iluzie, vesela de la masă, care atestă absența – plecarea bărbaților la război. În Lumea lui Apu, acul de păr al soției – tandrețea și adorația din ochii lui Apu, atunci când îl prinde între degete. În Dincolo de calea ferată, aș evidenția cu precădere reproșul soției, Monica (interpretată de Ada Condeescu), adresat soțului ei, Radu (interpretat de Alexandru Potocean), la întoarcerea lui mult întârziată din Italia: „Mi-ai trimis întruna lucruri de parcă aș fi fost un depozit.” Poți dezvolta în jurul semnificațiilor pe care obiectele le au în acest film?

Există multă tensiune într-un cuplu, atunci când cei doi se revăd după un timp. În Dincolo de calea ferată despre asta este vorba. A trecut un timp în care ei au fost departe unul de celălalt. Acum sunt din nou împreună și cel mai mic detaliu contează. Pâinea, mașina de făcut paste, rochiile joacă atunci în scenă, își pierd calitatea lor concretă de obiecte. Devin «replici» într-un dialog al lor, pe care îl vezi, nu îl auzi. Obiectele sunt importante pentru că povestesc lupta lor, dar ei, încet, încet nu le mai acordă nici o importanță. Practic, nu mai contează nimic altceva decât ce simt unul pentru altul.

Îmi amintesc că regizorul maghiar Béla Tarr afirma într-un interviu că, în facerea unui film, cel mai mult îl solicită găsirea locației (în jur de doi ani i-a luat să găsească drumurile mocirloase din Sátántangó). Cărui element i-ai acordat cea mai mare importanță în economia filmului Dincolo de calea ferată?

Eu, de cele mai multe ori, găsesc locul și el îmi inspiră povestea. S-a întâmplat la Loverboy, când o oprire în Hârșova, într-o după-amiază de vară, la o terasă lângă o biserică, a inspirat filmul. La Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii la fel, aveam un loc și un timp și de acolo a plecat povestea. Poate că povestea exista în cap într-o formă neclară de la început, dar am nevoie să văd ceva, să plec de la ceva ca să pot să o spun. Când m-am gândit la povestea celor doi din Dincolo de calea ferată, am avut nevoie de un loc care să-i scoată dintr-o confruntare banală, bazată pe reproșuri, să-i elibereze de responsabilitatea de a avea un copil, măcar câteva ore. Am vrut să duc întâlnirea lor într-un loc în care se regăsesc doar ca bărbat și femeie. Așa am ajuns dincolo de calea ferată. Mi-am închipuit întodeauna că acolo a început dragostea lor, când el a văzut-o pe ea în sandale, cu picioarele goale, pline de praf, într-o rochie ușoară de vară.

Casa din Dincolo de calea ferată este, pentru mine, punctum-ul filmului, reprezentând cumva o copie arhitecturală a relației dintre Monica și Radu – o casă neterminată și izolată, pe jumătate locuită sau frântă, așa cum sunt și cei doi. Casa, din câte am înțeles, a fost construită de la zero, și apoi distrusă – ceea ce, iarăși, reflectă ceva prea omenesc. Astăzi, casa mai există doar în film, așa cum oamenii morți mai există doar în poze. Sunt curios, dacă se poate construi, de un istoric al acestui personaj inanimat și viu în același timp – o construcție din beton racordată la biologia omului.

Daniel Răduță [Moromeții; Niki Ardelean, colonel în rezervă; A fost sau n-a fost? n.n.], scenograful filmului, a construit pentru scena nunții un tort din ispos pentru că nu puteam să filmăm cu un tort adevărat câteva zile la rând. Era pe jumătate mâncat, iar ce rămăsese era făcut să pară ușor topit de căldură. Mi-a spus că a plecat de la vârsta mirilor din film și jumătatea care s-a păstrat reprezenta ce le mai rămăsese lor de trăit. În plus, a mai făcut ceva: o felie de tort, tot din ipsos, cu doi miri în miniatură pe ea. Mi s-a părut că acolo e tot filmul. Era o lucrare perfect racordată la biologia celor două personaje principale din film. Cred că s-a pierdut și e foarte bine că s-a întâmplat așa, altfel ar rămâne undeva într-o magazie de recuzită, așteptând un alt film.

Filmările de la Dincolo de calea ferată au avut loc în România (București) și în Italia (Lago di Garda). De ce ți-a rămas agățat de ochi sau de suflet Lago di Garda, cum l-ai descrie cuiva care nu l-a vizitat niciodată?

Se întâmplă uneori ca scenariul să fie inspirat de un loc și tu să filmezi în altă parte. Lago Di Garda a apărut pentru că sunt îndrăgostit de Lago Maggiore. Am găsit o finanțare în Trentino, regiune în care este și partea de Nord a lacului di Garda și trebuia să filmăm acolo. Eu voiam oricum să filmez pe Lago Maggiore, dar am acceptat invitația producătorului italian de a merge în prospecție la Lago di Garda. Mi-a plăcut foarte mult. E un vânt extraordinar acolo, care coboară din munte, începe la 10:30 și se termină la 18:00 fix, în fiecare zi. E un rai pentru windsurfing. Peisajul și lumina sunt extraordinare. A fost exact locul de care aveam nevoie la final. Vântul acela și peisajul foarte frumos făceau ca personajele să pară în cadru aproape fără greutate, imateriale.

În 2004 ai primit Premiul Palme d’Or pentru scurtmetrajul Trafic, iar în 2006 Dorotheea Petre a fost onorată cu Premiul Un Certain Regard pentru rolul din Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii. Cum a descurs experiența ta la Festivalul de la Cannes, cel a cărui strălucire nu este întrecută de niciun alt festival al lumii, cel la care râvnesc să fie premiați toți regizorii care fac „filme europene”?

Am fost la Cannes cu toate filmele mele, începând cu scurtmetrajele de școală. În mod sigur datorez mult acestui festival, ca toți ceilalți colegi de generație. Fără Cannes, nu am fi avut poate libertatea să facem filmele așa cum ni le-am dorit. Eu am început în 2001, cu Bucurest-Wien 8:15, când am închiriat o bicicletă și un smoking și am stat la Cannes pe toată perioada festivalului. Plecam dimineața de la hotel și mă întorceam noaptea foarte târziu. Cred că a fost cel mai frumos an; țin minte și acum un meci de fotbal la Nisa, chiar înainte de plecare, la miezul nopții, în piața centrală, cu câțiva localnici care nu aveau somn. Eram cu Vasluianu și Seleși în echipă. De atunci lucrurile s-au profesionalizat și pentru mine din ce în ce mai mult. Cannes-ul trece repede, e o cursă intensă de întâlniri, interviuri, petreceri. O febră din care ai senzația, uneori, că nu rămâi cu nimic, dar rămâne un loc în care cinema-ul e celebrat cu tot glam-ul posibil și în care filmul tău e pus pe o scenă care are o vizibilitate extraordinară.

Ai legat vreo prietenie specială, intermediată de vizionarea unui film de-al tău?

Legături se creează la fiecare film. În general, cunoști și te atașezi de oamenii care descoperă ceva în filmul tău. Am avut șansa să mă întâlnesc cu oameni pe care îi apreciez foarte mult și cu care am rămas într-o oarecare legătură. Există și două, trei cazuri de prietenii speciale, cum spui tu, și ce e frumos este că, la fiecare film nou, prietenia crește ca și cum am fi avut o nouă experiență împreună.

Crezi că filmul poate fi util în scrierea istoriei? Va supraviețui filmul extincției noastre, va fi considerat o urmă a existenței noastre așa cum sunt palmele vopsite pe stânci de omul preistoric?

Da, cred că da. În filme, sunt frame-uri care conțin suficientă informație, la fel cum e mâna aceea lipită de stâncă și, dacă cineva o descoperă în viitor, ea este atât de puternică, încât va determina o redescoperire a întregului film. Filmele sunt în mod sigur o expresie a timpului pe care îl trăim, o povestire a lui.

Pentru un regizor actul de a privi este însuși actul de creație?

Da, e o parte importantă, dar când începi să povestești, totul se transformă. Când am stat la Hârșova pe terasă în vara aia, înainte să fac Loverboy, câțiva puști de 15-16 ani, la bustul gol, veniți de la Dunăre, de la baie, făceau mișto de un nebun, poate avea 40 sau 50, un bărbat puternic. Îl întrebau despre femei, dar lui îi era foame. I-am cumpărat ceva de mâncare și s-a uitat la mine cruciș. Mesteca cu poftă, dar privirea lui era foarte întunecată. Băieții răscoliseră ceva adânc în el. Am încercat să aflu despre ce e vorba și, din poveștile lor, am scris Loverboy. În film există un astfel de personaj, dar el marginal și e interpretat de Pablo Malurie, un argentinian care a făcut și muzica pentru film.

Care este ultimul film pe care l-ai văzut la cinematograf și cu ce impresii ai rămas după vizionare?

The Revenant. E curajos, îmi place mai ales în locurile în care e greu să-l crezi. Atunci vorbește cel mai frumos despre om și limitele lui.

Ești fericit?

Nu știu, dar aș vrea. Îmi plac filmele cu happy end.

Spune-mi ceva despre locul în care te-ai născut.

București, lângă Gara de Nord. Poți să bei o cafea de la chioșc, să te plimbi, să dormi pe o bancă. Mai ales acum, primăvara.

Ce citești acum?

Îngerul încălecat de Radu Aldulescu; sunt la scena în care Robert, zis Diavolul, cară un sac de bani.

Ai putea trăi în China comunistă?

Da, sigur, dar cred că aș fi un uriaș. Prefer Cuba.

Ce este iadul pentru tine?

Nu știu. Sunt filme care m-au făcut să-l presimt, Dead Man Walking – de exemplu.

Există cuvinte fără sens?

Nu. Chiar dacă faci un cuvânt acum, el capăta imediat sens.

Trăim deja în „viitorul singurătății”?

Email, Facebook sau Twitter sunt alte moduri de comunicare. Ele vin firesc după scrisoare sau cabina telefonică. Nu cred că ne fac mai singuri, dar pe stradă se întâmplă mult mai rar să-ți întâlnești privirea cu alți oameni. Sunt tot timpul cu ochii în telefon. Există, cred, o lipsă de măsură aici. Un viciu care ne slăbește. Ne reduce puterea de a oferi ceva celorlalți.

Ce obiecte ai aduna într-o arhivă secretă?

Un cuțit sard, o bucată de brânză uscată, o carte de povești și o fotografie cu niște oi. Ce să fac cu arhiva asta dacă e secretă? Mai bine arunc o sticluță cu mesaj în mare. Aș scrie ceva de genul «Du-te la pescuit» sau «Apa nu e niciodată prea rece ca să faci o baie bună».

Ai încredere în inteligența maselor, a elitelor sau a individului privat?

Se vorbește prea mult despre inteligență și ea funcționează din ce în ce mai puțin. Cred că autodisciplina, răbdarea și o capacitate de a încetini timpul sunt mult mai folositoare acum.

Poți numi trei evenimente istorice la care ţi-ai fi dorit să asişti?

Descoperirea Americii, ocolul Pământului cu Magelan, călătoria în China cu Marco Polo. Mi-ar fi plăcut să fiu chiar eu Marco Polo.

Se spune că murim tot timpul. De fiecare dată când nu simțim ceva, când nu descoperim ceva sau când repetăm ceva mecanic. Alții își așteaptă cu nerăbdare moartea. În ce relații ești cu propria moarte?

Încă o simt departe, dar gândul la ea îmi face viața mai frumoasă în fiecare zi.

Ce progres semnificativ sesizezi de la viaţa din peşteri încoace?

Sigur am câștigat ceva, dar am și pierdut; cred că lucrurile esențiale au rămas cam la fel. Mă simt foarte apropiat de oamenii aceia. Aș vrea să ascult muzica lor, să dansez, să mănânc ca ei.

La ce ne ajută rațiunea?

La matematică, iar matematica e supertare.

Filmul lui Godard Une femme est une femme a fost criticat drept un film misoginist. Ca exemplu, replica „Cred că femeile n-ar trebui să depășească vârsta de 25 de ani” a fost considerată ofensatoare la adresa femeilor. Eu cred că sună mai mult a declarație de iubire. Tu cum o înțelegi?

Sigur, e un film în care Godard își iubeste personajele și simți că iubește femeile în general. Chiar dacă uneori l-au mințit. Ce e important e că după ce ieși din cinematograf le iubești și mai mult. Despre asta e vorba în film. Sunt oameni care se dau foarte serioși și vin cu chestii din astea, dar filmul e întotdeauna o poveste personală, nu o lucrare științifică.

Ce îți taie respirația?

Un peisaj, o scenă dintr-un film, un loc pe care îl găsesc din întâmplare, tot ceea ce mă face să văd deodată altfel, să mă văd pe mine ca om altfel, ca și cum până atunci aș fi dormit.

Care este iluzia pe care refuzi să o confrunţi cu realitatea concretă?

Nu confrunt nimic cu realitatea concretă, trăiesc în ea și ea mă inspiră. Nu sunt într-o lume a mea, la care țin cu dinții. Orice gând m-ar prinde, dacă nu pleacă de la o clipă reală, în care am fost prezent, nu are nici o valoare pentru mine.

Ce te motivează să te ridici dimineața din pat?

De abia aștept să ies pe stradă. Îmi place să beau cafeaua în oraș.

Cum comentezi afirmația lui Gilles Deleuze din conferința Que-est ce que l’acte de creation? (1987): „Opera de artă nu este un intrument de comunicare. Opera de artă nu are nimic de-a face cu comunicarea.”

În mod sigur nu mă preocupă să transmit informații, nu ăsta e scopul. Filmul e un spectacol care are autonomia lui, regulile lui, dar povestea pe care o spun există pentru mine și mă emoționează. Vreau să văd dacă funcționează și pentru ceilalți.

Crezi în viața de apoi?

Cred în reintegrarea în Univers într-o formă foarte apropiată de ceea ce înseamnă sufletul.
Cred că sufletul e nemuritor.

O întrebare pentru posteritate?

Știți să vă aruncați în cap? Cât de des o faceți?

___________________________

Dincolo de calea ferată, regizat de Cătălin Mitulescu, avându-i în rolurile principale pe Ada Condeescu și Alexandru Potocean, va fi lansat în cinematografele din România în 22 aprilie 2016.

Cele mai cunoscute filme semnate de Cătălin Mitulescu sunt Trafic (2004; Premiul Palme d’Or la secțiunea de Scurtmetraje a Festivalului de la Cannes) și Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii (2006; Premiul pentru cea mai bună actriță la secțiunea Un Certain Regard a Festivalului de la Cannes).

Toate fotografiile incluse în acest interviu au fost făcute de Iulia Weiss în timpul filmărilor Dincolo de calea ferată.

Comentarii

comentarii