Privi aburul care i se ridica dintre buze. Frig. Crunt. Dar parcă un frig mai moale, mai umed, leșios. Diferit de cel de acasă. Aproape irespirabil. Nu-și amintea cum adormise. S-a trezit în patul ăsta străin, scufundat într-o saltea cu arcuri dintre care cele mai curajoase se ițeau prin pânză și-i zgâriau pielea dacă se mișca brusc, învelit cu un cearșaf mirosind a mucegai. Corpul resimțea schimbarea de la salteaua tare, îndesată cu paie, lăsată acasă, și patul ăsta mișcător în care-și pierdea umerii și șoldurile într-un fel necontrolabil, ca și cum n-ar fi ale lui. Nici din călătoria cu trenul nu-și aducea aminte mare lucru. Cearșaful nu-i acoperea în întregime picioarele, lăsându-i afară două labe noduroase, cu degete strâmbe, încovoiate ca niște semne de întrebare. Albe. În afară de față, ceafă și brațe, pielea lui Ulise nu a știut ce-i soarele.

Camera era extrem de mică. Cu greu rămânea un pic de spațiu între patul lipit de fereastră și măsuța de lângă ușă, măsuță în care era încastrată o chiuvetă cât o farfurie de cirobă, lângă care Ulise își așezase ordonat săpunul, pămătuful, spuma și aparatul de bărbierit cu mâner din fier, cu încrustații ruginite. Deasupra chiuvetei, o oglindă cu sticla arămită, plină de un vărsat de vânt negru, atârnată de o sfoară vișinie. Pe peretele de la picioarele patului, stăteau cuminți pe un umeraș pantalonii și cămașa, un alt Ulise de stofă și pânză, hainele lui de oraș. Abia când ridică ochii spre tavanul din care cobora tija unei foste lustre de firele căreia era legat un bec fumuriu, Ulise simți mișcarea și forfota animalului de afară: orașul.

Odată cu trepidația străzii, simți frica de ceea ce se întâmplă afară, față de oameni necunoscuți cărora nu are ce să le spună, ale căror familii nu le cunoaște, lângă care nu a muncit niciodată cot la cot, la coasă sau secerat. Frica de a fi altcineva decât este. În loc de aer, plămânii îi pompau un lichid vâscos care i se oprea în gât, îi bloca respirația, el voia să-l oprească, lichidul voia să iasă. Și, când ieșea, în aburul acela care se făcea nevăzut într-o clipă, era toată viața lui, tot ce lăsase în urmă, tot ce voia să rămână în el pentru totdeauna și, iată, pierdea respirație după respirație.

Dar putea să mai rămână un pic în cameră. Își trase cearșaful mucegăit peste față. În fond, nu-l zorea nimeni.

(foto ©Rareș Petrișor, 2011)

Comentarii

comentarii