Dimineața purta un miros greu al animalelor cărora Ulise le mânca odraslele, miasmele vietăților cu care Ulise se certa, cărora le vorbea peste zi, pe care le mâna către fâneață, le biciuia de pe capră. Mirosea a iapă în călduri, a vaci așteptând să fie mulse, a rahat de porci, de câini și mâțe. Mirosea a abur venit din pământ: glia și animalele se întreceau, dimineață de dimineață, care să miroasă mai tare, cine pe cine întrece. Pământul le înghițea încet încet pe toate, găinaț sau călcătură pufoasă de pisică, apoi i le dădea înapoi lui Ulise. Aerul acesta dulceag era recompensa care îl lega pe Ulise de ogradă cu lanțuri mai grele decât poate cineva desface. Aerul acesta curat care îi vrăjea zi de zi plămânii, fără să știe că această curte mică, javrele cu lanțurile petrecute pe după cușcă, schieunatul mâțelor, nechezatul iepei, mugetul blajin al vacilor sunt pietrele pe care pământul i le-a legat de picioare, ca să obosească până ajunge la marginea satului. Să-i obosească gândul până încearcă de câteva ori, neputincios, să se prindă de zborul vesel al unui cântec la radio sau chipul de o frumusețe fantomatică a vreunei vedete TV.

E ora șase dragi ascultători, în continuare vă propunem câteva piese de giez, aude Ulise întorcând butonul difuzorului. E tot ce au primit și tot ce le-a rămas de la comuniști: difuzorul ăsta gălbui agățat în cadrul ușii mici, ca să-l audă și din curte. Era bun și azi, după treizeci de ani: mai auzeau o știre, mai îngânau o melodie. Ce dracu o mai fi și giezu’ ăsta…

Scroafa dracu’, e mereu flămândă, suduie Ulise din prag. Se sucește încet către sobă, unde îl așteaptă un lighean cu apă de ploaie călâie. Tot e mai bună decât apa din fântână, se încurajează zgribulit Ulise, gândindu-se la apa sălcie și rece din fântână și la primaru’ dracu’ care nu o curăță niciodată. Perii aspri ai bărbii îi înțeapă palmele și irită obrazul, dar nu se încumetă să se mai folosească Gillette-ul de unică folosință pe care îl are deja de peste patru luni.

Trage cu coada ochiului spre deschizătura ușii către camera lui taică-su; doarme încă, sforăind. Și-a pierdut obiceiul sculatului cu noaptea-n cap pentru sapă sau ca să prindă, așa cum făceau toți bărbații în putere din sat, un nenorocit de personal care oprea de două sau trei ori pe săptămână să-i ducă la târgul agricol din comuna vecină. Te înțelegeai cu conductorul: din halta lor nu se putea lua bilet spre undeva. Nici din altă parte nu puteai ajunge cu trenul: satul nu era pe nicio hartă, în niciun mers al trenurilor.

Ulise se îndreaptă de spate. Își trage pantalonii groși scămoșați, apoi un pulover direct peste cămașa de noapte. E frig. Vine iarna.

Își târâie pașii câtre magazie, acolo unde ține toate grăunțele, tărâțele și boabele pe care le dă animalelor. Fiecare cu boabele lui. E atât de frig încât câinii rămân încolăciți în cuști și îl privesc din când în când, adormiți și fără interes, peste pleoapele înroșite.

Aude un șuierat de tren și împietrește în mijlocul curții. Nici n-a mai apucat să închidă gura: aerul cald îi îmbrobonește perișorii din jurul buzelor. Nu mai aude nimic în afară de acel șuier și de aerul lovit de timpane. E șuierul și un tren undeva departe care trece odată cu bătăile inimii lui: tu-dum, tu-dum, tu-dum.

N-are cum să fie personalul. Lasă animalele pe mai târziu, își schimbă cămașa de noapte cu una de zi și ia drumul primăriei. Primarul i-a explicat simplu: E stricată magistrala cefere principală. De azi, toate trenurile spre și dinspre Sibiu trec pe aici. Unele mai opresc: mai fură mecanicii niște porumb de lângă haltă. Mergi acum, cu Dumnezeu.

Ulise primește vestea uimit, înfipt fix în ochiul de parchet din covorul tocit în dreptul pragului. Acolo se opresc, probabil, cu umilință toți cei care vor să audă vreun cuvânt de la primar. E primar, ce dracu’, știe el, își spune Ulise, ieșind.

Trupul lui Ulise, semi inert, se mișcă așa cum se mișcă de obicei, agale, impunător, către casa lui nimerită chiar la mijlocul uliței principale. Brațele vânjoase îi atârnă caraghios pe lângă șolduri și, când merge, le bălăngăne în același timp, ca brațele unui leagăn. Spatele, desenat de umeri lați, îl are adus înainte de ai impresia că la cel mai mic obstacol pe care picioarele l-ar putea întâlni Ulise s-ar prăbuși în țărână, un uriaș viu și mort în același timp, pe trupul căruia ar dansa mii de făpturi mici și vioaie, fericite că dușmanul le-a căzut singur, învârtind torțele victoriei și cântând odele eliberării.

Dar Ulise nu avea să cadă. Nu în satul ăsta. Trupul lui Ulise a ajuns acasă și a priponit poarta cu inelul de sârmă împletită. Ta-su îngăimă ceva, prea departe ca Ulise să-l audă. Trupul lui Ulise ajunse la magazie, turnă niște grăunțe într-o olicioară. Puse tărâțe și le amestecă ci apă sălcie și rece din fântână. Remarcă sloiurile din cazanul cu apă. Vine iarna.

Trupul lui Ulise muncea prin curte. Mintea lui Ulise hotărâse ca sufletul lui Ulise să plece.

Cu sau fără trup.

foto ©Rareș Petrișor Sibiu, 2008

Comentarii

comentarii