Cătălin Rotaru: „Fără contrabas orchestra nu poate exista.”

Unul dintre cei mai renumiţi contrabasişti ai lumii, Cătălin Rotaru, revine în România, după o absenţă de cinci ani. Publicul din România îl poate întâlni în cadrul a două evenimente separate, o lansare de CD şi un concert extraordinar la Ateneul Român. Cătălin Rotaru va fi prezent în magazinul Muzica astăzi, 18 decembrie, orele 19, pentru lansarea ultimului său album, Sonic Bridges, care conţine înregistrări realizate alături de Orchestra Naţională a statului Paraguay (dirijor Juan Carlos dos Santos), iar pe 22 decembrie, în Sala Mare a Ateneului Român, orele 11, Cătălin Rotaru, alături de contrabasul său Luciano Golia, ne-a pregătit un concert care nu va lăsa pe nimeni nemişcat şi în care vom asculta, printre altele, compoziţii de Mozart sau Porumbescu.

Catalin-Cover-2-7

Sursă fotografie: Tresona Multimedia

The Chronicle: Fiindcă sunteţi primul contrabasist pe care îl intervievăm, am începe cu nişte curiozităţi de neprofesionişti ai instrumentului. Ce v-a convins să studiaţi acest instrument?

Cătălin Rotaru: Nu ştiu dacă pot să spun că există ceva concret care m-a convins să studiez contrabasul. Personal, eu cred foarte mult în destin, în faptul că noi toţi venim în dimensiunea asta, pe lumea asta ca să facem ceva ce s-a aranjat de dinainte cu mult. Aşa că, dacă e să învinuim pe cineva, putem învinui forţa destinului.

Contrabasul este unul dintre cele mai incomode instrumente muzicale, din cauza dimensiunii lui, a formei, a greutăţii. Aşa am citit, că oriunde l-ai pune, parcă nu-şi găseşte locul. În ce măsură confirmaţi asta şi cum vă împăcaţi/cum aţi reuşit să îmblânziţi „monstrul”?

Poate pentru că sunt contrabasist, nu prea sunt de acord cu această afirmaţie. Nu consider contrabasul un instrument greoi sau incomod – din nou, poate pentru că m-am obişnuit cu el. Întotdeauna îi găsesc locul, chiar şi în avion, ceea ce se întâmplă foarte des pe parcursul anului. „Monstrul” a fost îmblânzit pur şi simplu prin a deveni parte din el sau, de fapt, prin a-l face pe el parte componentă din mine, atât fizic cât şi, mai ales, moral.

Contrabasul e singurul instrument care se aude cu atât mai bine cu cât eşti mai departe de el. E adevărat?

Să dau un răspuns concret, simplu şi precis – răspunsul este nu. Sau nu neapărat. Contrabasul, în momentul în care vorbeşte o secţie de contrabas în cadrul unei orchestre, unui ansamblu, să zicem simfonic, îl simţi de la depărate. Dar în ceea ce priveşte modul în care îl poţi auzi, modul în care poţi auzi detaliile şi rafinamentul sunetului care vine din contrabas, în special în postura de solo, cred că e mai util să fii mai aproape de el, fizic.

În monologul său din piesa de teatru „Contrabasul”, scrisă de Patrick Süskind, personajul afirmă că o orchestră poarte merge foarte bine fără dirijor, dar fără contrabasişti niciodată. Exagerează, fiind el însuşi contrabasist, sau într-adevăr un contrabas are o importanţă mai ridicată faţă de celelalte instrumente, operând ca un fel de fundaţie a unei orchestre?

Sunt absolut, 101% de acord, cu Patrick Süskind care afirmă, într-adevăr, că fără contrabas orchestra nu poate exista. Este adevărat. Şi, după cum el susţine în piesă, contrabasul reprezintă fundaţia, baza, din punct de vedere atât armonic, cât şi ritmic, a unei orchestre simfonice. O altă chestie interesantă de menţionat este că contrabasul sau basul, să zicem, ca şi instrument, este prezent în orice gen muzical sau orice tip de ansamblu, grup muzical, fie în forma unui contrabas acustic sau electric bass.

A existat vreun concert dificil, care v-a epuizat sau v-a dat insomnii, pentru care aţi pierdut şirul orelor de repetiţie?

Nu-mi amintesc să fi existat un concert atât de dificil, care să-mi dea insomnii, însă în ceea ce priveşte şirul orelor de repetiţie, asta e ceva care e parte din viaţa oricărui muzician profesionist, în special a performerilor, a soliştilor. Pentru că noi trebuie să stăm în contact cu instrumentul absolut zilnic. Era un fel de poveste mai veche, în care un critic l-a întrebat pe un mare pianist-solist, ce se întâmplă dacă nu studiază o zi? Întrebare la care el a răspuns, a doua zi îmi dau seama că n-am studiat în ziua de dinainte. OK, continuă el, ce se întâmplă dacă nu studiaţi două zile? Atunci, răspunde el, până şi criticii îşi dau seama că n-am studiat două zile. OK, mai continuă el, şi dacă nu studiaţi trei zile? Pianistul răspunde, atunci până şi publicul îşi va da seama.

Bănuim că, în cariera dumneavoastră, aţi avut parte de evenimente imprevizibile, „neaşteptate” în rău sau în bine, şi cu atât mai pronunţate în timpul unui concert de muzică clasică. Ce s-a întâmplat atunci?

Sigur că se întâmplă din când în când evenimente de tip imprevizibil. Important e să rămâi calm şi să găseşti instantaneu o soluţie la acea problemă sau eveniment negativ care se petrece. În ceea ce mă priveşte, nu-mi amintesc să mi se fi întâmplat astfel de situaţii, pentru că întotdeauna, în special când apar ca solist, fie în recital, fie cu orchestra, încerc să mă pregătesc psihic cât pot de bine, şi asta mă ajută să răspund cu brio la orice situaţie imprevizibilă.

Ce carte/cărţi citiţi acum?

În general, ascult cărţile. Călătoresc foarte mult, chiar şi de acasă la serviciu, la universitate, conduc maşina cel puţin jumătate de oră. Şi atunci, prefer cărţile în format audio, pe care le ascult în maşină, chiar şi pe cele pe care le găsesc în format .pdf – am un program care le poate transforma în format audio. Găsesc că e foarte util în felul ăsta, din moment ce petrec cel puţin o oră pe zi în maşină. Să fiu sincer, citesc de obicei cărţi cu subiecte care se referă la existenţă, şi cu asta mă opresc aici.

Ce făceaţi acum o oră?

Acum o oră, aproximativ, cred că eram la Radio, unde am avut un concert cu Ansamblul de Alămuri al Radioului, fiind invitat să cânt o piesă solo.

Spuneţi-ne ceva despre locul în care v-aţi născut?

Locul în care m-am născut este un oraş relativ mic, din Nordul ţării, se numeşte Dorohoi, un oraş în care majoritatea populaţiei, din câte îmi amintesc, era alcătuită din evrei. M-am născut şi am trăit aici până pe la 11-12 ani, după care am venit în Bucureşti să studiez la Liceul Enescu. Sunt foarte mândru că m-am născut în acea parte a ţării, în special pentru că cel mai mare compozitor pe care l-a dat România până acum s-a născut pe aceleaşi meleaguri.

Ce vă motivează să vă ridicaţi din pat dimineaţa?

Dorinţa de a trăi, de a împărtăşi ceea ce ştiu cu ceilalţi, care de obicei sunt interesaţi să afle ceea ce am de spus pe plan profesional. Şi optimismul pe care îl am în permanenţă.

De ce vă temeţi cel mai mult?

Asta e o întrebare mai complicată… Mărturisesc că ar trebui să mă gândesc mai mult de ce mă tem. Poate de a nu-l mânia pe Dumnezeu, poate de a nu-i dezamăgi pe cei care au aşteptări din partea mea.

Completaţi următoarea propoziţie: „După ce am citit despre violenţă…”

După ce am citit despre violenţă, m-am decis să nu mai citesc niciodată sursa care conţine astfel de informaţii.

Electric sau acustic?

Dacă e vorba de muzica, fără dubiu acustic.

Unde sunteţi acum?

Acum sunt în sufrageria scumpului şi dragului meu văr din Bucureşti.

Ce vă ţine treaz noaptea?

Nimic.

Credeţi în viaţa de apoi?

Cred că, din răspunsurile anterioare, v-aţi putut da seama că răspunsul este afirmativ 100%.

Ne puteţi numi trei evenimente istorice la care v-aţi fi dorit să asistaţi?

Crearea Universului, ăstuia în care ne aflăm noi acum. În al doilea rând, aş fi fost curios să văd căderea lui Adam şi Eva. Iar al treilea, învierea lui Iisus.

Există cuvinte fără sens?

Mai mult sau mai puţin. Cred că, totuşi, răspunsul poate fi afirmativ. La fel cum poate exista tăcere plină de sens.

Filmul lui Godard Une femme est une femme a fost criticat drept un film misoginist. Ca exemplu, replica „Cred că femeile n-ar trebui să depăşească vârsta de 25 de ani” a fost considerată ofensatoare la adresa femeilor. Noi credem că sună mai mult a declaraţie de iubire. Dumneavoastră ce credeţi?

Destul de delicat. Cred că şi ele ar putea gândi în acelaşi mod despre noi, bărbaţii. Dar da, poate fi o declaraţie de iubire, de ce nu.

La ce vă duce gândul când auziţi de „drepturile omului”?

Aş putea da un răspuns simplu sau m-aş putea lungi o jumătate de oră. În principiu, mă gândesc la libertatea noastră de a ne putea exprima opiniile, de a ne trăi viaţa aşa cum credem de cuviinţă.

Lucrul pe care îl căutaţi şi încă nu l-aţi găsit?

De când eram mic, am început să mă întreb, ce caut în lumea asta, de ce sunt aici şi unde merg mai departe. Şi răspunsul încă nu l-am găsit în totalitate. Sigur, cu cât am căutat mai mult, cu atât am dat de mai multe întrebări, de fapt. Însă, sunt perseverent.

Totul e relativ?

Nicidecum. Totul este foarte concret.

La ce e bună raţiunea?

Cred că raţiunea ne ajută să ne încadrăm şi să funcţionăm mai bine. Şi, de ce nu, ne ajută să căutăm subiectivitatea din noi şi să o raţionăm.

Sunteţi fericit?

Absolut da.

Ce plănuiţi să faceţi mâine?

Mâine, program încărcat din nou. Şi, bineînţeles, „din nou” are de-a face cu muzica, cea care îmi acaparează viaţa de zi cu zi în proporţie de peste 90%, în momentul ăsta. Repetiţii, lansare de disc, concert şi multe, multe conversaţii.

Un artist pe care îl recomandaţi şi un motiv pentru care merită să-i acordăm atenţia?

Sunt foarte mulţi artişti în viaţă sau nu, care merită atenţia noastră din diverse motive. În general, artiştii merită atenţia noastră, pentru că ne ating adânc, înăuntrul nostru, emoţional.

Viaţa este suficientă?

Care viaţă?

Gândiţi-vă la o întrebare şi daţi-ne răspunsul fără să ne menţionaţi întrebarea.

Totul este vibraţie, energie şi în continuă transformare.

Ce progres semnificativ sesizaţi de la viaţa din peşteri încoace?

Realizarea faptului că suntem mai conectaţi şi mai apropiaţi unul de altul decât am crezut vreodată.

Iluzia pe care refuzaţi să o confruntaţi cu realitatea concretă?

Faptul că sunt diferit de ceilalţi.

O întrebare pentru posteritate?

Quo vadis?

—————–

Urmând această adresă, puteţi asculta câteva fragmente de Cătălin Rotaru, acompaniat de pianista Juliana D’Agostini.

Comentarii

comentarii

Scroll to top