Uşa se deschide încet, mult după ceea ce ar fi însemnat dimineaţa devreme şi, prin crăpătura iscată cât să lase loc unui cap, apare o moacă bosumflată, cu cearcăne şi părul ciufulit. N-ai putea spune câţi ani are, ce culoare au ochii lui, dar îl cunoşti după eternele cearcăne. E Călin. Joacă, din când în când, teatrul ăsta cu intratul în propriul birou. E singurul loc unde zâmbeşte, cu noi, cei câţiva cărora ne place zâmbetul lui: Elena, Sonia, Tavi, Dragoş, Cristi, Ştefan, Horia. Poate şi alţii.

– Ce dracu’ faceţi… aşa de dimineaţă? zice, uitându-se la ceasul ieftin.

– Ai adus bere? îl întreb direct, lăsându-mi deja gura apă, cu gândul la ora de siestă de după prânzul execrabil de la Kilometru (cantina TVR căreia i se spune aşa din cauza distanţei uriaşe care o separă de clădirea redacţiilor). Îşi scoate o Carpată fără filtru, îşi aşează grijuliu geanta lângă birou şi se trânteşte pe scaun. Orice spui, îi place. Te ascultă. Ştie că în final, dacă are ceva de spus şi acel ceva e altfel decât ce susţii, va avea un argument care te va pune pe gânduri. Călin e un om care a înghiţit atâtea ocări inutile şi a dat atâtea sfaturi bune luate drept inutile, încât ar umple o viaţă cu ele.

Jurnalist talentat, cu fler, calm şi încăpăţânare, rosteşte ca pentru sine, văzând vreo declaraţie de politician:

– Domnule, du-te dracu’. N-am luat bere. Nici nu cred că mai am bani. Când luăm leafa… ăăă… în cât suntem?!

– Lasă, tovarăşe, că luăm noi azi, zice Dragoş, mimând tonul stahanovistului care pune umărul la fericirea colectivă.

Călin are mereu timp pentru tine, o vorbă bună, mai şi lucrează între timp, face emisiuni, bugete, ascultă poveşti de viaţă, vine la onomastici, cumpără cadouri, susţine pe unu’ şi pe altu’, dispare câte două săptămâni numai pentru a se întoarce cu zâmbetul ăla strâmb, discret, ştrengăresc, suficient pentru a nu-i pune nicio întrebare.

Îşi şterge lacrimile din ochi în timp ce râde văzând o burtieră greşită.

– Cine e la butoane, întreabă printre sughiţuri, George? Bă, şi a promis că nu mai bea! Călin nu îşi vorbeşte de rău colegii. Nici măcar şefii. Când am comentat live, cu Elena Voinea, în ’97, funeraliile Prinţesei Diana, de emoţie am încurcat datele şi am “omorât-o” pe Regina Mamă, deşi Majestatea Sa trăia bine mersi. La berea de după transmisiune, cu toată redacţia în jur, Călin zice: Lasă, mă, că tot moare ea. Şi a râs punând barba-n piept, de parcă gafa fusese a lui, nu a mea.

Călin Mitici a murit zilele astea şi va fi înmormântat mâine. Avea 46 de ani.

Viaţa unui ziarist arde ca un chibrit. Cu putere, intens, scurt. Uneori până la jumătate, uneori până la capăt. Ziaristul e un scriitor fără glorie. Ziaristul de televiziune, dacă nu apare “pe sticlă” e un nimeni pentru public. Nu există. Eu nu îl aureolez pe Călin Mitici: el nu şi-a dorit premii, statui. Rahat, spunea. Vreau doar să îmi aprind o Carpată şi să beau o votcă pentru el. Călin a murit într-o singurătate teribilă, expresia cea mai cumplită a dedicării faţă de profesie. Cred că numai moartea îl putea despărţi de televiziune. De la o vreme, ambele erau ca nişte fantome care-l bântuiau în egală măsură. Călin a fost un soldat încăpăţânat al jurnalismului TV. Eu sunt fericit pentru el, ştie el de ce.

Căline, pune berea la rece. Nu te încrunta că am scris aici despre tine.

În sfârşit. E de bine, dă-i dracu’.

Comentarii

comentarii