[...] şi AICI [...]

Splendidă evocare! Sper ca într-o zi, voi, profesioniştii, să conduceţi TVR pe măsura prestigiului pe care ar trebui să-l aibă.

Dumnezeu sa-l odihneasca ! Ce echipa fantastica ati fost voi, acolo, la externele TVR. Datorita lui Calin am avut privilegiul de va cunoaste nu doar de pe “sticla”, ci si de acolo, direct de la voi. Oricat de moderne ar fi birourile de acum si oricat de super-dotate, tanjesc – cel putin eu – dupa acele birouri saracacioase dar pline de viata, pe care le umpleati cu spiritul vostru de echipa, unic. Cu tzacanitul inconfundabil al telex-urilor, cu zgomotul usii de la lift trantindu-se. A fost !

Roxana, care “noi”?? Eu mă bazam pe tine. Mulţumesc.
Dana, nu trebuie să-mi mulţumeşti. Da, ce ironie.
Cristian, da, a fost. A şi rămas, într-un fel. Am simţit asta astăzi mai mult ca oricând. Îţi mulţumesc pentru cuvinte; nu auzi (citeşti) în fiecare zi pe cineva vorbind (scriind) aşa.
Răzvan, să-l odihnească Dumnezeu. Sunt convins că deja pregătesc împreună nişte reportaje speciale.

Frumos. Ce paradox incredibil, aceasta singuratate inconjurata postum de atata dragoste. Calin a avut, pe langa talent, discretia si generozitatea care fac diferenta.

Biroul lui era in centru. Ma rog, a ceea ce ar fi putut fi apreciat drept centru dar care, de fapt, era cam peste tot din pricina micimii neverosimile a incaperii. Intrau acolo doar trei mese dintre care a lui era cea mai mare. Nu cred ca gresesc daca spun ca eram in acea redactie cel putin 15 oameni, stand pe scaune acolo unde apucam. Doar locul lui era sacosant. Nu cred ca a spus cuiva veodata sa se i se ridice de pe scaun. Nu era nevoie. Ai fi ramas asezat, cu el alaturi, in picioare, doar daca ai fi vrut sa-i faci vreo aroganta. Dar privirea lui arunca tuturor celor din redactie o blandete formidabila care iti indrepta automat genunchii.

- Noroc, Coane.
- Sa traiesti, Coane.
Intre noi, eram “Coane”, dar numai el era “Venerabile”! Glumeam. Eram prieteni. Faceam lucruri impreuna. Multe.

O geanta neagra lovea masa inainte ca el sa se aseze. Din ea erau extrase, cu o migala rituala constanta in ani, tigarile Carpati si clipboard-ul negru, plin cu 4 mm de hartie alba. Apoi venea pixul, negru si el, pentru ca, mult mai tarziu, dupa ce in redactie ramaneam intre prieteni, sa-si faca aparitia obisnuita sticla de votca la jumate – Scandic sau Polar, la plastic. Aici, puneam Lumea la cale si o judecam, intorcand-o pe toate fetele. Noptile treceau prin noi – mai multi oameni beti unii de altii si de profesia cu care credeau ca au fost binecuvantati.

Nu aveam masini niciunul si nici bani sa ne cumparam. La 2 ori 3 dimineata ne ducea Mitica acasa. Eram veseli si cu dor de munca. Eram tineri si liberi. Eram puternici sau, poate, doar asa ne simteam. Eram in viata – Doamne, in ce viata frumoasa! Ne-am legat zilele si noptile de televiziune si am petrecut cativa ani minunati in acea minuscula redactie.

Nu mai fumez. Dar, asa, ca altadata, voi bea o votca in nadejdea ca, odata plecati de aici, ne ducem undeva… unde ne vom intalni din nou.

La revedere, Venerabile!

domnule Rares ne-am cunoscut la nunta fiului meu Mihai si tin sa-ti multumesc mult pentru evocarea facuta pentru Calin. ““““““““““““““““““““““““““““““““““ Poate e tirziu dar nu am fost in stare mai devreme. Dumnezeu sa va ocroteasca pe cei ramasi si lui sa-i dea linistea de care avea nevoie.