Shattered Dreams of Theater

Ca despărţirea de educatoarea de la grădiniţă, ca spargerea cufărului de lemn după serviciul militar în slujba patriei comuniste, ca un divorţ civilizat, vine vremea tristă în care te simţi străin şi abandonat de idolii rockeri pe muzicile cărora ţi-ai fluturat pletele juneţii progresiv-metaliste.

Sigur că există şi chestii mult mai naşparlii decît asta. Cum ar fi rata la bancă, macaroanele cu brînză, cărţile traduse cu picioarele, şi freza lui Donald Trump.

Dar despre toate astea poţi să spui, în cel mai pur spirit sceptic-filosofic: “… dă-le-n g**a mă-sii”. Ei bine, cînd e vorba de metaliştii pe care i-ai strîns la piept vreo douăzeci de ani, nu-ţi cade bine la lingurică să-i flituieşti din două vorbe.

Budapesta. Criză economică adevărată. Vînt puternic. Coafura rezistă. Superba sală Papp Laszlo, cum noi n-o să avem nici măcar cînd EBA o să fie prim-ministru, iar România cea mai prosperă ţară din Europa. Vreo patru mii de unguri şi nişte zeci de slovaci, sloveni, polonezi şi români. Toţi uniţi în crezuri şi-n simţiri, sub steagul meseriaşilor de la Dream Theater.

Mare concert de promovare a celui mai recent album, Black Clouds & Silver Linings. În deschidere, Cynic. Buni. Foarte buni. P’ormă am aflat că băieţii o ard de prin ’93 şi că au făcut un glorios pionierat pe parcela lor. N-are sens să fac pe nebunul şi să mă dau ştiutor. Spre ruşinea mea, habar n-aveam de ei. Am rostuit cele doua albume pe care le-au scos. Focus şi Traced in Air. Brici. Foarte mişto. Cinstit ar fi să povestesc mai degrabă despre ei, dar rana din pulpă nu mă lasă. Cert e că am descoperit o trupă impresionantă.

Vine şi rîndul greucenilor mei favoriţi, pe care i-am iubit mai mult decit pe toate rudele din partea maică-mii, la un loc. Uvertură faină, lumini deştept facute, rockerime în extaz. Primul pumn în plină figură l-am primit de la sunet. Varză. Varză cu carne. Jale. Acum vine partea tristă. Theaterii mei s-au modificat cumplit. Nu mai sînt nişte ăia care abia aşteaptă să cînte. Sînt nişte grei rutinaţi, care fac eforturi să-şi ascundă plictiseala.

Legendarul Mike Portnoy flegmează sportiv, dinspre zecile de tobe care îl înconjoară. Toată gaşca se chinuie să pară în formă. Mă uitam uluit şi nu-mi venea să cred. De-a lungul anilor, i-am văzut de vreo patru ori. Am ascultat absolut tot ce-au scos. Am vînat toate proiectele colaterale. Am fost un fan cuminte, care le-a urmărit istoria cu sufletul la gură. Şi am încercat să mi-l fac simpatic pe James LaBrie, vocalistul trupei, un om care, spre disperarea mea, nu ÎNŢELEGE ce cîntă oamenii ăia din jurul lui. Sau, mă rog, aşa mi se pare mie. Pot să lălăi zile întregi la poveşti despre fiecare album în parte, dar nu asta e problema acum. E boală grea, de fan înrăit şi dezvrăjit.

Ultima apariţie, Black Clouds & Silver Linings te loveşte de la bun început prin simbolistica masonică afişată absolut chicios. Rămîi interzis, mut, căpiat. Ce-are sula cu prefectura? Şi dacă are, de ce atît de evident ţărăneşte şi ţugulăneşte? Băieţii ăştia vor să se vadă de la o poştă că au descoperit lumina. Că sînt iniţiaţi. O fi cumva masoneria apogeul virtuozităţii tehnice a unui muzician? Dracu’ ştie ce i-o fi apucat. Muzical, nimic nou. Nici măcar nimic deosebit. E Dream Theater, ca de obicei. Buun. Nici asta n-ar fi o problemă. Nici un band de pe lumea asta n-a fost genial în fiecare zi.

Dar favoriţii mei se autoclasicizează în modul cel mai ridicol. În plus, Portnoy e din ce în ce mai prezent şi mai abuziv. În scenă o dă pe clovnerii ieftine, iar în afara ei se pricepe la toate. Îşi dă cu părerea la graficile de album, la unele intervine personal, montează imaginile care se proiectează pe scenă, face un chicioşag şi-o vărzărie din ceea ce crede el că se cheamă iconografie, brand, identitate vizuală, opriţi-mă, că mă urc pe el!!!

Da, ştiu că sînt ridicol, la rîndul meu, dîndu-mă de ceasul morţii. Dar nişte domni subţiri la un moment dat, dau în mare maimuţăreală. Şi da, ştiu că o să spuneţi că sînt un prostalău dacă pun botul la de-alde-astea. La judecăţi de puştan ne-nţărcat. Dar îngăduiţi-mi, rogu-vă, să-mi scufund amarul într-un pahar cu vin, şi să vă amintesc vorbele unui nene deştept. Sînt vremuri normale, atunci cînd masa imită elita. Şi sînt vremuri de rahat, cînd elita imită masele. Hai noroc!

Comentarii

comentarii

Scroll to top