“Dedublarea”, lucrarea mea de licență (a Mădălinei Dan n.m.), este o auto-reflecție asupra dansului, a felului în care acesta poate fi înțeles, accesat și practicat.Mi-am permis să abordez anumite problematici tabu ale dansului contemporan cu detașare și ironie, am încercat să vorbesc despre acestea din interiorul discursului coregrafic, plasându-mă lucid în mijlocul citatului, al clișeelor și al convențiilor, transformând contraexemplul în material de lucru și sursă de inspirație. Într-un cuvânt «să îl pun sub semnul întrebării», să îl desacralizez. Rezultatul a fost disimularea și crearea unei alte identități.

Dedublarea, un spectacol de Mădălina Dan
Interpretare: Carmen Coțofană, Paul Dunca, Florin Flueraș, Mădălina Dan

Autorul celei mai interesante propuneri va câştiga Moartea lui Ivan Ilici, de Lev Tolstoi.

Reguli de participare:
Intră pe contul tău (daca nu ai, te invităm să îţi faci unul) şi comentează acest articol. Criterii de evaluare? Imaginaţia, plăcerea jocului, puterea de a ne surprinde.

Termeni şi condiţii:
Concursul „Cuvântul îţi aduce cartea”, rezultatul parteneriatului dintre thechronicle.ro şi Librăriile Humanitas, se va desfăşura timp de un an în fiecare săptămână. Dacă nu aţi câştigat într-o săptămână, puteţi să vă încercaţi şansele în celelalte ediţii. A XVI-a ediţie a concursului, având drept premiu cartea lui Alexandru Graur, „Capcanele” limbii române, se va desfăşura în perioada 9 – 15 martie, iar ultima oră când se pot trimite comentarii este 23:43. La acest concurs pot participa toţi iubitorii de literatură, indiferent de naţionalitate, ţară, preferinţe politice sau gastronomice.

Câştigătorii concursurilor „Cuvântul îţi aduce cartea” pot alege singuri sau asistat modalitatea de a primi premiul. Îl pot ridica de la sediul redacţiei sau îl pot primi prin colet poştal. În cazurile în care un câştigător se răzgândeşte şi nu mai doreşte să primească premiul, thechronicle.ro nu îşi asumă consecinţele. Am zis!

Printre funii de ceapă şi borcane de kefir umplute cu tentaţii de stepă, chipul ascuţit şi tenebros al lui Bazilée scrutează mii de generaţii văduvite de sens. Îşi reprimă verbele crude marele şi inconşientul Vasile Buză-Joasă.

Nu aparţin Generaţiei mov a traducătorilor, Generaţia mov a fost parşivă! A manipulat ordinar culorile, sentimentele şi semnele de punctuaţie. Pentru mine, Generaţia mov e o generaţie pierdută.

Nu poţi traduce mîna printr-un pian! Cel mult prin piper! Mîna e sarea şi piperul omenirii. Mă opresc aici. Aş deveni vulgar.

Bazilée este înconjurat de dicţionare groase, de fotografii suave, de arome crude de aţă de ac, păstârnac şi spanac. În pivniţa lui Bazilée cresc ciuperci sălbatice. Iar ultima lui traducere din Mătuşa feroce a bulversat candidaţii independenţi la oligarhie.

Bazilée: „Independenţa sensului, autonomia traducerii influenţează orice alegere: cînd vrei să cumperi cartofi din piaţă, cînd doreşti să pleci la Babadag sau Wontooghuawa, sensul te influenţează. Traducătorii sunt cei mai importanţi actori ai istoriei.Eşti singur pe o autostradă pustie. Nu mai speri nimic. Cine vine cu viteză maximă la ora 2 p.m.? Traducătorul! Beat, cu o minoră în maşină, nu contează. Trece, opreşte şi te ia.”

Această pagină se doreşte a fi un omagiu adus traducătorilor, un exemplu de cum trebuie să arate orice pagină a doua a fiecărei cărţi.

Moartea lui Ivan Ilici nu are 4000 de pagini. Nici viaţa noastră nu are 4000 de pagini demne de a fi scrise.

„Poate n-oi fi trăit aşa cum trebuie?” îi veni deodată în minte. „Dar cum să nu, când am făcut totul aşa cum se cuvine?” îşi spuse el şi în aceeaşi clipă se scutură de această unică rezolvare a întregii enigme a vieţii şi morţii, ca de ceva complet imposibil.”

Ivan Ilici, un pictor ce se mulţumeşte a reproduce cu fidelitate viaţa celor din jurul lui, comme il faut,  îşi găseşte propria semnătură atunci cînd nu îşi mai poate picta viaţa.

Căci toată i-a fost o masă lăcuită, iar el a fost intrigat de cea mai mică zgârietură care nu se cuvenea: nu era comme il faut.

Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, trad. Luana Schidu, Humanitas, Cartea de pe noptieră, 2010

Felicitări, Aloceria!

Venue merge foarte bine. Asta ar fi varianta câştigătoare. Cu variaţiunea de VENTIM (EVENTim). Latinizările dau mereu bine. Şi ăsta chiar e inventat. Sau VENTIO.

Ex: “X LOUNGE” e cel mai în vogă ventim/ventio unde te poţi abandona în voia celor mai cool sound-uri, unde te vor seduce cock-tailuri inubliabile şi te vor răvăşi cele mai explozive show-uri. Whatever

Că nici timpul nu mai e ce era odinioară, simţiţi acest lucru pe propria piele şi inteligenţă: forţa de penetrare a marginalului contaminează rapid şi ne ţintuieşte.

Fundaţia Calea Victoriei ne invită în 11 martie, de la ora 18.30, la Green Hours, la o poveste despre excluşii secolului trecut, prezentată de istoricul Adrian Majuru: Bucureştiul întunecat: De la Stroe Fulgeratu’ la „Tata Moşu”, Hoţi. Bandiţi. Găşti de cartier – o istorie a celor fără de istorie.

Am fost păcălit prin aceeaşi veche strategie. Scriam în urmă cu câteva săptămâni despre etapa a doua a programului “Prima Casă” şi spuneam că o majorare puternică a nivelului de creditare ar conduce la blocarea pieţei imobiliare. Se vorbea la acea dată de o creştere a creditului la circa 100.000 de euro, de la nivelul precedent de 60.000 de euro (57.000 de euro, de fapt). În plus, dincolo de acest cuantum, se vorbea şi despre orientarea banilor preponderent sau chiar exclusiv către achiziţia de locuinţe noi. Aparent, ar fi fost o veste extraordinar de bună. Dar, după cum spuneam în articolul precedent, o creştere mare a pragului de creditare ar fi avut un impact nefericit, pentru că prea puţini oameni şi-ar fi permis să apeleze la acest program. Să ne gândim doar la contextul actual, cu şomaj, reduceri de salarii, etc.

O majorare a nivelului de creditare către 100.000 de euro ar fi avut ca impact imediat creşterea preţurilor pe piaţa imobiliară. Dincolo de aceasta, ar fi majorat preţurile şi cei care deţin apartamente vechi. Exact ca anul trecut când preţurile au urcat uşor după ce a apărut acest program imobiliar.

Dar s-ar fi întâmplat un lucru destul de clar: populaţia nu şi-ar fi permis să se atingă nici de apartamentele noi, nici de cele vechi. Practic, scumpirea ambelor categorii de locuinţe (vechi şi noi), cauzată de ridicarea nivelului de creditare prin Prima Casă, ar fi dus la blocarea pieţei imobiliare. Cu preţuri în creştere, prea puţini ar fi avut resurse şi s-ar fi calificat pentru a-şi cumpăra o casă prin acest program. Oricum, achiziţiile sunt în scădere drastică, iar o astfel de mişcare ar fi îngheţat total piaţa imobliară pe segmentul rezidenţial. Şi toată lumea ar fi reintrat în expectativă!

Creştere graduală = scumpire graduală

Dar ce s-a întâmplat? De ce spuneam că am fost păcălit? Simplu. Temându-se de aceste consecinţe, de scăderea şi mai brutală a numărului de achiziţii, Guvernul a decis doar o majorare mai puţin ‘drastică’ a nivelului de creditare. Împrumutul a fost ridicat la 75.000 de euro. De ce era nevoie de o asemenea creştere a creditului? S-au scumpit cumva apartamentele în ultimul timp şi oamenii aveau nevoie de mai mulţi bani pentru achiziţia caselor? Răspunsul este nu, piaţa imobiliară se stabilizase în mare parte. În schimb, o astfel de creştere a creditului, relativ mică, va duce la un nou val de scumpiri. Nu va fi o avalanşă, dar va fi o scumpire a locuinţelor. Iar o scumpire relativ mică ar fi suportabilă de către populaţie. Mai ales dacă am compara cu preţurile astronomice de acum doi ani. Cam asta s-a gândit.

Astfel, un mic ‘ajutor’ se dovedeşte, de fapt, un brânci către o datorie şi mai mare. Dacă programul este de a-i ajuta pe cetăţenii români să-şi cumpere locuinţe, de ce să nu fi rămas creditul la 60.000 de euro? Şi, în plus, să se găsească alte modalităţi colaterale de a-i ajuta: reducerea unor comisioane, un proces mai rapid de acordare a împrumutului. S-ar găsi. Dar nu, prin această majorare, cei ajutaţi sunt tot dezvoltatorii imobiliari, care vor beneficia de o nouă scumpire a locuinţelor. Tot cei care vând vor fi ajutaţi. Din păcate, printr-o îndatorare şi mai mare a populaţiei.

Audiţie nelimitată!

Ps: Mece, pentru a intra în posesia premiului vă rugăm să ne scrieţi pe adresa catalin.stanescu@mediapozitiv.com

Despre frumuseţe: fără chibzuinţă

A început cu primul om care, plictisit de peşte, peşteri şi picturi rupestre, a hotărât să devină serios şi să vadă şi de altceva, respectiv de Lume. Aşa că pentru prima dată a stat, a gândit, a gândit şi nu s-a grăbit şi a imaginat ceva care să explice cu un singur cuvânt fiece peşte, peşteri şi picturi rupestre, singure, la un loc. Şi aşa au apărut zeii. Şi ceilalţi oameni au fost de acord că adevărul acestor zei era adevărul despre Lume şi că aşa era bine şi i-au zis acestui om serios Înţelept. Acesta a fost primul Înţelept al lumii. Apoi au apărut şi alţi înţelepţi (şi odată cu ei şi alţi zei…) şi pentru că oamenii au văzut (sau asta au crezut ei, atunci…) că nu se înşelau i-au zis fiecăruia dintre ei Înţelepţi şi astfel a apărut, probabil, Sfatul Înţelepţilor – iar acolo unde nu s-a ajuns la un Sfat al Înţelepţilor s-a ajuns, bineînţeles, la războaie religioase.

Alţi oameni care să stea, să gândească, să gândească şi nu se grăbească înainte de a spune ceva, au tot apărut, numai că unii dintre aceştia din urmă, în înţelepciunea lor, s-au gândit că nu doar Lumea, ci şi o portocală poate ascunde un adevăr. Iar acest adevăr era că, de exemplu, într-o portocală poţi găsi frumuseţe. Provocarea de a vorbi Lumii despre aşa ceva era … semnificativă, să zicem, dar ei erau înţelepţi şi nu s-au grăbit, au stat, au gândit, au gândit, iar când au spus ceva, primul lucru a fost că, fiind vorba de frumos, nu se poate vorbi, fără a te înşela, cu un singur cuvânt. Riscul era prea mare. Aşa că s-au folosit de rime (sau „cuvinte potrivite”) pentru a vobi de frumuseţe. Şi ceilalţi oameni au înţeles că numai aşa se putea spune adevărul despre frumos şi pentru că le-a plăcut atît de mult acest adevăr le-au zis acestor înţelepţi poeţi (1) – în ceea ce-o priveşte, ea, frumuseţea are consemnat în mod oficial, un singur război – Troia.
Şi de atunci discursul asupra frumuseţii în istoria umană a continuat în fiecare epocă, fără întrerupere şi ajunge aproape de noi cu următoarea concluzie:

„Căci trebuie să ştii că noi poeţii nu ne putem avânta pe calea frumuseţii fără ca Eros să nu ne întovărăşească, devenind călăuza noastră; ba chiar de am fi, în felul nostru, nişte eroi şi luptători disciplinaţi (…) ceea ce ne înalţă e pasiunea, iar dorinţa noastră trebuie să rămână dragostea; în asta constau plăcerea şi ruşinea noastră. Acum înţelegi de ce noi poeţii nu putem fi (…) chibzuiţi (…)?” (2)
————————————————————-
(1) Iată adevărul despre portocală văzut azi de un astfel de înţelept (Emil Brumaru): „Amnezie:
Dacă iei o portocală
Şi-o dezbraci în pielea goală
Ca să-i vezi miezul adînc
Peste care îngeri plîng
Cu căpşune-n loc de ochi
Şi aripi din foi de plopi
Se întîmplă să uiţi totul…”
(2) Moartea la Veneţia, Thomas Mann, editura Pentru Literatura – colecţia Biblioteca pentru toti, nr. 272, editia 1965, pag. 345

Indiferența e ultimul lucru, sau mai degrabă ființă căci, întocmai ca și celălalt copil ștrengar cu care se ține de mînă, ne referim la lipsa indiferenței, nu e nici nuc, la umbra căruia totuși ți’ai putea trage sufletul, nici piatră, deși tăcerea ei o simțim uneori abătută pe propria piele, indiferența e așadar ultima ființă cu care Vasile Ernu s-ar putea însoți.

Premiat (la debut – acordat de România literară și de Uniunea Scriitorilor din România) pentru Născut în URSS, roman publicat la Polirom în 2006, debut însoțit și de o „salată de crudități” din partea detractorilor.  Inocența naratorului, jucată ori nu, este total ocultată de aceștia din urmă, la fel cum se întâmplă și cu arhipelagurile de ironie, semne ale detașării.

Cu Ultimii eretici ai Imperiului, publicată tot de Polirom anul trecut, Vasile Ernu adâncește subiectul, schimbând și formula narativă. Nu mai avem de a face cu „amintirile” unui puști în pantaloni scurți, deși multe dintre subiectele tratate în Născut în URSS sunt reluate și aici, iar autorul însuși creează punți de legătură, ci cu un roman epistolar – unul dintre protagoniști fiind Vasiliy Andreevici, în care am fi tentați să îl vedem chiar pe autor (Vasile Ernu, normal, neagă!).

Provocare, numele tău este Vasile Ernu!

Influența negativă a retragerii trupelor rusești asupra societății românești, rolul însemnat al intelectualului în stalinism versus poziția slabă a acestuia în capitalism, cu precizarea „regimurile de tip comunist se bazează pe limbă, iar cele de tip capitalist pe bani, de ce Gulagul este mai aproape de Biserică iar Auschwitzul de bancă, despre rolul speculanților în dinamitarea sistemului totalitar și de ce „fiii locotenentului Schmidt” au învins comunismul, (…) de ce ei au pus mâna pe „valorile monetare ale statului” iar disidenții au rămas în afara jocului etc etc. Sunt o mulțime de judecăți comune pe care eroii ernieni le aruncă în aer și produc erezii. Tind să îi dau dreptate lui Ernu și aș dori să mă refer doar la  “fiii locotenentului Schmidt” autohtoni: vă rog să vă reamintiți Confesiunile unui cafegiu ale lui Gheorghe Florescu deși memoria colectivă este bântuită de multe astfel de personaje care se încadrează în categoria nouveaux riches.

Stil, ironie, dezmăț de erezii: citiți’l și n’o să vă pară rău.

C.S.: Iubit și înjurat în același timp. “Rahat bine lustruit”, Ștefan Agopian în Academia Cațavencu despre Născut în URSS, “Un comunist tembel, mare filozof și frate a poporului cu bâtă siberiană și adicție pentru ceasuri de mână, pune la îndoială necesitatea României de a fi membru NATO și a unei siguranțe dată de securitate și alianțe ca garant a sistemului democratic.” – citat exact de pe un blog, însemnarea intitulându-se “La dracu cu Vasile Ernu”. Am dat exemple doar de înjurături căci laudele “moleșesc”. Se pare că toți cei care te-au înjurat te-au considerat drept un profet al comunismului. Ești?

Vasile Ernu: Mamă cum mă iei. Mă faci să rîd. Uită-te la mine, uită-te la şapca mea şi mai ales citeşte-mi textele: arată ele a comunism? România este o ţară dominată de minţi clonate şi trase la xerox. Toţi trebuie să gîndim la fel. Cine nu gîndeşte ca majoritatea este un nou duşman al poporului. E ca pe vremuri. E interzis la nuanţe. Totul trebuie să fie alb sau negru. Nu-mi place să mă înrolez în ideologia nimănui, nu răspund la comenzi, nu port uniforme, nu sînt conectat la sistem (adică sînt autonom), nu iubesc ritualurile culturale şi idologice ale establishment-ului. Eu sînt propriul meu stat şi încerc să chestionez incomod lumea în care trăiesc. Eu îmi ştiu foarte bine funcţia în societate: încerc să sparg creierele betonate ale vechilor şi noilor politruci.

Dar să o luăm pe rînd. Nu-mi place comunismul fiindcă este o formă de represiune politică, dar nu-mi place nici capitalismul fiindcă este o formă de represiune economică. Ambele regimuri vor să-mi fure viaţa, lucrul cel mai de preţ pe care-l am. Asta mai întîi, ca să fie clar unde mă poziţionez.

Replica lui Agopian, cu care de altfel mă cunosc binişor şi ne iubim de ţi-e mai mare mila, are următorul conţinut: Ernu scrie bine, are chestii mişto dar ideile lui sunt periculoase. Părerea mea despre Agopian e următoarea: cred că este unul dintre cei mai buni scriitori români în viaţă care, din păcate, este subapreciat. De ce? E o poveste lungă. Însă cînd Agopian ajunge în zona de reflecţie teoretică e niţel varză. Nu e punctul lui forte. Iar cînd discută despre trecut, Agopian e pasional. Omul a avut de suferit şi-l înţeleg. Nu e partenerul meu de dialog. Ne respectăm pe zona scrisului, ne criticăm pe zona ideilor. Punct. El a făcut o pasiune pentru prima mea carte şi a scris cîteva texte. Văd că la a doua a fost mai blînd, cu toate că eu cred ca abia a doua mea carte ar fi trebuit să-l irite. Bun.

În ceea ce priveşte cea de-a doua replică, aceasta aparţine categoriei neolegionare furibunde care a promis că mă va bate fiindcă nu e voie să atentezi la valorile verzi ale neamului. Căpitanul (indiferent dacă şef de partid sau şef de stat) a zis „La dreaaapta” şi toţi trebuie să ne executam. Dacă Ernu ia în derîdere ordinul Căpitanului, îl „trimitem la Dracu`.” Cînd a apărut povestea cu scutul antirachetă pe mine m-a deranjat nu ideea de scut, ci unanimitatea gîndirii. Adică amplasarea sau nu a scutului nu e o poveste care mă pasionează aşa de mult, ci modul în care o decizie politică majoră este la noi primită şi aplaudată unanim. Nimeni nu are voie să se îndoiască, nimeni nu are voie să pună întrebări, iar cine nu e de acord e declarat, ca şi în vechiul regim, „duşman al poporului”. Într-o ţară normală care vrea să intre în NATO ar trebui să fie măcar cîţiva oameni, cîţiva intelectuali care să spună: dar poate nu e bine ce facem. Nu, la noi a fost o singură persoană care a încercat să protesteze împotriva aderării la NATO şi a fost arestată încă de la scara blocului. Ceea ce încerc eu să spun e că unitatea ideologică în care am ajuns a devenit de tip totalitar fiincă nu mai permite diferenţa şi alternativa. Vom mai reveni probabil la această temă.

Cel mai simplu, şi aşa se face carieră în România, mi-ar fi să tac şi să mă tîrăsc pe burtă. Ei bine, nu-mi stă în fire. Fie că e comunism, fie că e capitalism, raporturile mele cu puterea nu se schimbă. Cu puterea mi-am propus să fiu într-un raport de luptă.

C.S.: Recunosc, am vrut să te scot puţin din ţîţîni. Tocmai că le’am citit. Bine, acest argument îl pot invoca şi „ceilalţi” cititori ai tăi. Nefiind atît de bogat pentru a fi de stînga (e o ironie la adresa reprezentanţilor stîngii actuale n.m.), nu am citit cărţile tale precum nişte manifeste politice. Cît e ficţiune în ele? Cît e detaşare şi ironie? Te întreb acest lucru, specificînd la început că nu aparţin stîngii,  pentru că reacţiile celor care te înjură dădeau impresia că tu îţi reciţi Născut în URSS de la prezidiul unei tribune, ca pe un fel de doctrină.

V.E.: Sîntem în cîmpul reflecţiilor nu al pasiunilor. De aceea folosim raţionamente şi argumente, dialogăm, ne ascultăm unul pe altul, pornind de la ideea că vrem să înţelegem ceva. Nu-mi place să lucrez cu idei primite de-a gata. Totul trebuie pus la îndoială… Dacă-mi aduc bine aminte aşa s-a construit ceea ce noi numim spirit occidental.

În ceea ce priveşte stînga, nu te speria, nu se ia. Nu e virus, nu e molimă, e doar o formă de a interpreta politicul. Eu nu spun că e o formă perfectă, dar, totuşi, să nu uităm cel puţin rolul emancipator al stîngii în modernitate. Să nu uităm că mai toate marile drepturi cîştigate au apărut  în urma unor lupte venite de pe filiera stîngii. Cum am ajuns să avem dreptul la vot, cum s-a dezvoltat emanciparea femeilor, cea a oamenilor de culoare, cum s-au cîştigat anumite drepturi salariale, dreptul la odihnă şi muncă etc.? Cine a inventat şi impus sistemele de protecţie a celor mulţi, marginalizaţi, lipsiţi de proprietate? A venit proprietarul, marele reprezentat al „proprietăţii sfinte” şi a acordat aceste drepturi pe care acum le privim ca fireşti? Să fim serioşi. Să nu uităm că pe vremuri  drepturile erau strict legate de proprietate pe care o aveau doar cîteva procente a populaţiei, iar cea care nu accepta schimbarea era tocmai această filieră pe care s-a construit gîndirea de dreapta. Trebuie să recunoaştem meritele pe care le are stînga. Ar fi mare păcat să pierdem marele cîştiguri pe care le-a avut stînga în ultimii 60 de ani în Europa: accesul gratuit la educaţie, sănătate şi protecţie socială. Ceea ce fac în ultimii 20 de ani apologeţii pieţei libere nelimitate, totale, duce la distrugerea acestor drepturi. Sîntem în mare pericol mai ales că avem o ţară săracă şi asta presupune că marea parte a populaţie, lipsită de resurse, să nu aibă acces la educaţie şi sănătate. Vrem înapoi în secolul XIX?

Eu respect foarte mult dreapta, însă consider că se află într-o gravă eroare.  Dreapta este diabolic de eficientă de unde şi marele ei pericol: e atît de eficientă încît tinde spre autodistrugere. De exemplu eu cred că dreapta este mult mai anticreştină decît stalinismul. În ultima mea carte pun în discuţie acest lucru. Mă mai înspăimîntă, ca să dau un alt exemplu din zona aceasta, credinţa oarbă a elitelor în „bancomate.” Fiecare epocă cu „viţeii ei de aur”, cu idolii ei. Recunosc eficienţa dreptei, însă următoarea ei axiomă pare contrazisă de realitate: zona privată e eficientă, iar statul e ineficient. Dă-mi voie să mă întreb: cum se face că o dată la 30 de ani cea mai „ineficientă” instituţie, Statul, vine şi salvează cea mai „eficientă” structură a sferei private, sistemul financiar? Din păcate, în România nu avem o stîngă politică sau intelectuală. Sînt mici focare şi atît. PSD nu mă reprezintă şi am fost un critic dur al acestui partid.

În ceea ce priveşte cărţile mele, ele sînt un soi de literatură mixtă care are şi eseu, şi ficţiune, şi memorialistică etc., dar care în esenţa lor lucrează cu sensul. Ironia este una din tehnicile mele preferate şi o folosesc din plin. Nu fac predici sau tratate morale, nu fac manifeste politice. Încerc să pun cititorii pe gînduri, încerc să-i ajut să-şi pună întrebări. Manifestul meu estetico-politic este următorul (parafrazîndu-l pe Dario Fo)…

Unde este putere acolo e politică. Unde e politică acolo e şi ipocrizie. Unde e ipocrizie e şi multă minciună. Unde există minciună apare nemulţumirea. Unde e nemulţumire e şi durere. Unde e durere e suferinţă. Unde e suferinţă e tragedie. Unde e tragedie e singurătate. Unde e singurătate e artă. Unde e artă e protest. Unde e protest e libertate. Unde e libertate e viaţă. Unde  e viaţă apare şi artistul. Unde este un artist, apare din păcate şi Puterea. Acesta e cercul vicios în care trăim în istorie. Iar arta nu e o fabrică de produs metafore, cum se predică pe la noi. Arta creează sensuri şi cu ajutorul metaforelor, în timp ce sensul salvează, iar salvarea e un gest eminamente politic.

C.S.: Ajungem încet-încet şi la Ultimii eretici...puţintică răbdare! Totuşi, pentru că ai vorbit de meritele „incontestabile” ale stîngii, ţin să îţi reamintesc faptul că aici, la Porţile Orientului, deschiderea, înainte de 1944, a venit totuşi de sus (Jean Mihail, în casa căruia se află acum Muzeul de Artă din Craiova, în lipsă de moştenitori, şi-a donat averea statului cu condiţia ca din aceasta să se dea dotă fetelor sărace, să se construiască biblioteci la sate. E un exemplu doar). Ai ridicat în răspunsul tău prea multe probleme: stânga românească are vile la New York la 20 de ani de la Revoluţie. Stânga românească (în spate având Securitatea) a venit cu noi nu ne vindem ţara, pentru a o cumpăra pe nimic.

Pe de altă parte, ca să nu deturnăm discuţia, ştiu foarte bine că tu, prin aceste afirmaţii, te ridici deasupra evenimentelor ultimilor 20 de ani şi, la nivel de concept, nu am a-ţi reproşa prea multe. Să îţi fie clar: chiar dacă eşti un „provocator”, e o plăcere, cum spunea torţionarul din Cel mai iubit dintre pământeni, să lucrezi cu intelectualii .

Ca să ne sincronizăm, poate că dreptul la proprietate şi dreptul la dreapta e tocmai o reacţie împotriva celor care au pledat, cu mîna pe kalaşnikov, pentru komunalka.
Revenind…Dreapta să fie mult mai anticreştină decît stalinismul? Ptiu, drace….pardon, ptiu, Vasile! În Ultimii eretici...personajele tale afirmă că oamenii de marketing şi PR din ziua de azi sunt mult mai periculoşi decît politrucii comunişti. Ce zici de această afirmaţie a lui David Ogilvy? „Dacă nu-ți place societatea abundenței, atunci ai dreptate să blamezi publicitatea pentru că incită masele să-și dorească asta. Dacă ești genul ăsta de puritan, atunci n-am ce discuta cu tine. Nu pot să spun decât că ești un masochist psihopat. Mă rog și eu, ca arhiepiscopul Leighton, „să mă păzești, Doamne, de greșelile înțelepților și de oamenii buni.“ Bătrânul John Burns, părintele mișcării laburiste din Anglia, obișnuia să spună că tragedia clasei muncitoare era sărăcia dorințelor sale. Nu-mi cer scuze pentru că am incitat clasa muncitoare să-și dorească o viață mai puțin spartană.”

V.E.: Bun. Multe afirmaţii într-o singură întrebare, sau ce o fi. Să o luăm pe rînd. Mai întîi să nu confundăm gesturile caritabile sau mecenatul, gesturi pe care deseori le fac oamenii bogaţi cu drepturile constituţionale cîştigate cu luptă şi trudă. Mecanismele prin care se construiesc aceste structuri-gesturi sociale de caritate şi mecenat sînt specifice mai ales tipului de cultură individualist de tip protestant, unde rolul statului e ceva mai mic. Vezi SUA. Acolo unde statul nu acorda această protecţie, există biserica, sau comunităţile de o anumită etică protestantă care organizează structuri de întrajutorare. Vin din mediul protestant şi-i cunosc bine. În societăţi de tip pravoslavnic (ortodox) aceste mecanisme nu funcţionează din multe, multe motive. Fireşte că am avut oameni care au donat, s-au sacrificat, dar nu există decît ca formă de excepţii. Ele nu rezolvă decît într-o mică, mică măsură problemele. Nu s-au creat mecanisme care să rezolve marile probleme în acest domeniu. Tot statul e cel care are puterea de a le rezolva. Scuză-mă dar nu vreau să las educaţia copiilor mei pe mîna milei lui Patriciu şi Vîntu. Dacă tu vrei, atunci mi-e milă de copiii tăi şi mă voi lupta ca să nu ajungă la discreţia lor. Punct.

Despre stînga românească la care faci referinţă nici nu vreau să discut. Am spus: nu avem un partid de stînga, nu avem intelectuali de stînga decît cîţiva marginali, cu mică vizibilitate. PSD e un partid al parveniţilor financiar şi ideologic, iar PD, cu Băsescu în frunte, au trecut de la Internaţionala Socialistă la Partidul Popular în 5 minute (caz unic în lume) fără ca unul să zică: fraţilor, da’ avem şi noi o ideologie. Nu pot să am respect faţă de astfel de oameni. PD este unul dintre cele mai nocive partide pe care le-a avut România.

Aşa că dreptul la proprietate nu trebuie să distrugă celelalte drepturi. Proprietatea, economia de piaţă etc. nu sînt nici sfinte, nici diabolice, ci doar nişte convenţii. Aşa cum şi dreptul la educaţie, sănătate, protecţie sînt drepturi-convenţii pe care le putem cîştiga sau pierde.

În ce priveşte PR-ul şi ce zic eu pe acest subiect şi mai ales ce zice simpaticul David Ogilvy, şeful ministerului de propagandă şi antipropagandă a capitalului, lucrurile stau cam aşa. Eu susţin că grupul PR&management este o clasă socială care reprezintă echivalentul politrukului din vechiul regim. Sînt oameni care nu produc nimic în sensul clasic de “tehne” şi “poesis”, lucruri şi idei. Aceşti oameni produc conexiuni. Reprezentanţii acestei industrii şi partizanii mei sînt clase antagoniste, dacă-mi permiţi sintagma. Eu însă nu spun că o societate nu are nevoie de oameni care organizează şi ştiu să comunice. De cînd e lumea şi pămîntul societatea a avut nevoie de ei. Eu dau mereu următorul exemplu din Biblie. Moise a fost un bun organizator, manager cum am spune azi. Însă era o catastrofă la comunicare, de aceea l-a folosit în comunicarea cu Faraon pe fratele său Aaron, un vorbitor excelent.

Eu atrag atenţia asupra două lucruri importante. Mai întîi încerc să arăt că tehnologia PR-ului, care avea ca scop iniţial crearea unor tehnici de manipulare, de creare a unei opinii publice favorabile comanditarului, care să nu fie un produs al societăţii, ci al unor “ingineri invizibili ”, devine treptat, treptat model social. PR-iştii şi managerii, politrucii de azi, devin eroii societăţii. Adică, ceea ce trăim, modelul social impus, e o inginerie socială de laborator. Tehnologia PR este de fapt o teorie a conspiraţiei întoarsă pe dos şi pusă într-un limbaj de lemn. Şi PR-ştii şi conspiraţioniştii cred că lumea poate fi manipulată de cîţiva designeri sociali. Al doilea lucru e legat de ideea de muncă şi producţie. Ei produc conexiuni şi iluzii. E un soi de mimare a muncii, ei nu produc ceea ce spun că produc. Eu cred cu convingere că 70% din toată această industrie e o mare păcăleală şi de fapt e o banală escrocherie. E o clasă care trăieşte pe sume frumoase de bani fiind de fapt nişte paraziţi sociali. Însă sistemul are nevoie de aceşti paraziţi fiindcă ei sînt cea mai puternică armată a actualului regim. Ei îi cunosc acea limbă de lemn pe care o predică. Ei au exact aceeaşi funcţie socială ca şi vechii politruci şi nomenclaturişti din regimul comunist.

Eu nu sînt puritan şi nici suficient de radical cum aş dori. Şi, ca să-l parafrazez pe bătrânul John Burns de care zici, aş spune aşa: trebuie să luptăm ca cei mulţi, săraci şi fără protecţie să aibă dreptul la visuri mai mari, iar cei puţini care au monopolizat avuţia să nu pună monopol şi pe visurile noastre. Văd că te doare inima de cei puţini care au monopolizat „sfînta” proprietate. Stai liniştit, se apără ei fără probleme de „plebea” pe care o dispreţuiesc şi o văd doar ca piese de schimb. Problema mea mare este următoarea: statul român a devenit în ultima periodă un soi de CAP de SRL-uri care slujeşte această mică clasă, o elită financiară care a monopolizat mai tot şi a devenit tot mai mult o structură care are o funcţie de protecţie a celor puţini, „eficienţi”, de cei mulţi, „ineficienţi”. Eu ştiam că funcţia statului este alta: să creeze mecanisme care să ofere şanse egale şi protecţie pentru fiecare cetăţean indiferent de poziţie socială, sex, religie, culoare etc.

C.S.: Recunosc, ai un discurs bun, mai ales că ridici foarte multe probleme dureroase pentru societatea românească. (În paranteză fie spus: în acest moment e o mare tevatură pentru înfiinţarea unui partid de stânga modern: te-ar interesa?) PR şi marketing, te revolţi împotriva lor, vorbeşti despre poziţionare chiar şi în Ultimii eretici...Dar tu însuţi ţi-ai asumat o poziţionare (ereticul venit din Basarabia pentru a demola orice mit referitor la comunism) din care nu ieşi nici mort! (am înţeles că următoarea ta carte va fi despre Basarabia)

V.E.: Asta e meseria mea. Intelectualii trebuie să fie nişte fiinţe pe care societatea nu le prea iubeşte, dar fără de care nu poate funcţiona. Ca dentiştii. Băieţii aceia care-ţi umblă în gură, îţi pun plombe, îţi scot dinţii. Avem o funcţie igienică. Trebuie să ridicăm probleme, să fim incomozi şi să aratăm partea urîtă şi cariată a societăţii. Numai la noi se crede că intelectualii sînt băieţii aceia cuminţi care compun fraze frumoase la comandă pe 30 de arginţi. Da, în istorie există şi această specie de „poeţi de curte”. Problema e că la noi „curtea” s-a cam extins şi e dificil să mai poţi face distincţii între cei de curte şi cei de exil.

Despre apariţia partidelor de stînga… ce să zic… Nu cred că în acest moment există forţe suficient de puternice care să creeze un partid cît de cît credibil, nici de stînga, dar nici de dreapta. Noi avem probleme pe ambele paliere. PDL este un partid fără coloană, cu toate că sînt cîţiva oameni interesanţi. Îmi place domnul Stoica, de exemplu. Sînt unii oameni politici şi intelectuali din zona dreptei pe care-i respect şi simpatizez mult. Din păcate, ei sînt puţini. Ideal ar fi să avem bine dezvoltate cele două direcţii, cu oameni care care au o platformă ideologică clară, un proiect coerent şi o finalitate cît de cît cuantificabilă. Însă pe mine viaţa de partid nu mă interesează. Nu am fost în vechiul regim nici măcar UTC-ist (părinţii mei aveau convingeri religioase care nu permiteau amestecarea „lumilor”) şi nu văd de ce aş fi acum. Eu cred în acest moment în nevoia deconectării de diversele centre de putere: financiare, politice, culturale etc. Cred că a venit vremea marginalilor. Ei vor avea în următoarea perioadă un rol foarte important. Va fi ultima zonă a libertăţii, a creativităţii autentice. De acolo vor veni lucrurile cu adevărat semnificative. Aceştia vor fi partizanii de care vorbesc.

În ceea ce priveşte poziţionarea. Da, critic aceste mecanisme. Însă ştiu în acelaşi timp că trăim într-o lume atît de artificială încît mecanismele funcţionează de la sine. În momentul în care ai prezentat un proiect, o carte, un film, mecanismele încep să funcţioneze automat. Chiar şi refuzînd total aceste mecanisme nu faci decît să le întăreşti puterea. Vezi cazul lui Salinger. Trebuie să fim conştienţi de asta. Azi un scriitor nu înseamnă doar cartea sa, ci şi un întreg complex de elemente care devin active. Cartea este centrală, însă în jurul ei gravitează un cumul întreg de factori. Ceea ce spun eu e foarte simplu: nu trebuie să devenim robii acestor mecanisme. Nu PR-ul ne face pe noi, nu piaţa ne face, ci noi le facem pe ele. Adică ele trebuie strivite fiincă noi le dăm viaţă lor, nu ele nouă.

C.S.: Ai provoca vreun prieten să scrie Născut în RSR? De altfel, nu pot să nu mă gîndesc la un proiect mai amplu: Născut în….Letonia, RDG, RSFI, Albania etc. Și, apropos de unul dintre laitmotivele din Ultimii eretici ai Imperiului, românii nu cunosc Rusia, un alt proiect editorial mi s-ar părea interesant – “Cum ne văd ceilalţi?” Și să fie constituit din traducerea manualelor de istorie ale tuturor vecinilor – Rusia, Turcia, Polonia, Bulgaria, pentru a ne vedea și prin ochii -oficiali- ai celorlalți.

Dar, apropos de cetăţenii sovietici care râdeau de români înainte de 1989, ce i-ai răspunde unui comentator de pe blogul Spataru care scrie aşa: “eu rămân cu amarul sentiment pe care l-am resimțit când am citit niște pasaje din “Născut …” într-un ziar din ro. erau acolo niste aberații care lejer pot fi înfrățite cu altele care apar în presa din Russia ref la md (sau ro). Te înspăimânți ce trăsnăi poate scrie o minte “mai degajată” -)) Avantajul autorului este că românii în mare parte kiar nu stiu nimik despre Russia (cum de altfel nici rushii despre md sau ro) shi iau totul de bun. -))”.

V.E.: Sînt cărţi care tratează tematica românească de o manieră asemănătoare.  Eu am avut un moment potrivit şi m-a avantajat acest stil dezinvolt, fără obsesiile anticomunismului, cu umor, tandreţe şi multă ironie. Nu trebuie să ne răzbunăm pe istorie, nu trebuie să distrugem memoria sau să o falsificăm. Trecutul nu poate fi doar rău fiindcă acolo se află viaţa noastră. Mai e un avantaj: eu vorbesc despre varianta  originală a comunismului care are în spate o experienţă şi o forţă colosală. Imperiile fascinează.  În România s-a scris “O lume dispărută” sau “Cartea roz a comunismului”. Eu însă aştept ceva mult mai puternic. O să vină.  În ce priveşte celelalte popoare, îşi știu ele propriile experienţe, nu trebuie să ne batem noi capul.

Tema  “Cum ne văd ceilalţi?” e foarte interesantă fiindcă e bine să ştim cum sîntem percepuţi măcar de vecini. În URSS şi Rusia e mai simplu din cauză că ei sînt imperialişti şi atunci pentru ei, ca şi americani, există “noi şi restul lumii”. Adică nu au fixaţii pe prea multe popoare. Fiind un Imperiu, iar orice imperiu este multinaţional, sînt ceva mai relaxaţi cu taxonomiile acestea naţionale. Dar, fireşte, şi acolo funcţionează aceleaşi mecanisme care produc clişee.  De exemplu, cînd am fost nu demult la Moscova am descoperit o chestiune foarte haioasă. Ştiam care-s clişeele vechi folosite aici pentru diverse popoare. Şi acum am descoperit ceva nou, adaptat economiei capitaliste: numele naţionalităţilor corespundeau unor meserii. De exemplu, dacă vrei să angajezi constructori spui: adu-mi nişte moldoveni.  Dacă vrei vînzător zici: adu-mi nişte armeni. Dacă vrei nişte oameni care fac curăţenie zici: adu-mi nişte uzbeci. Deci lucrurile se mai modifică.

E foarte important  să ne dăm seama că ori decîte ori vorbim despre un popor s-ar putea să nu facem decît să folosim nişte generalităţi, nişte clişee. Aşa cum nouă nu ne place să fim reduşi la două trei simboluri, la două trei nume, nici altora nu le place acest lucru. Un popor e un construct foarte complicat, compus dintr-o mulţime de nuanţe. Sînt popoare care au mii de ani şi care au acumulat atîta experienţă încît nu poţi să le reduci la două clişee banale. Pentru a pricepe mai mult e bine să călătorim, să încercăm să cunoaştem şi alte zone, ceva mai diferite de noi. Ar fi bine să începem cu vecinii noştri. Eu mă minunez cît de puţin este cunoscută aici Basarabia pe care, nu-i aşa, o considerăm “pămînt Românesc”. În capul românului obişnuit, în imaginarul lui clişeizat, Basarabia e la dracu-n praznic. Nu, e chiar aici la cîteva sute de kilometri. Eu vorbesc în cartea mea nouă de “complexul Siberian al geografiei” la români. Şi să fim atenţi: nu tot ceea ce pare la prima vedere negativ este cu adevărat rău, şi nu tot ce pare bun este cu adevărat bun.  Eu am trecut printr-o perioadă foarte dificilă în primii ani de experienţă românească. Credeam că ştiu cum e cu românii şi mi-am dat seama că nu e aşa. A trebuit să mă lupt ca să pricep lucruri pe care nu le puteam pricepe. E foarte interesantă această experienţă.

C.S: Prieteni şi iubiri ne mor. Mai suferim de foame, ne e dor şi de sete, de un râs. Morţii, iubirile, prietenii nu se ridică nici la dreapta, nici la stânga. Ce ne facem, Vasile? Încotro să o luăm, Vasile?

V.E.: Eu spun în cărţile mele lucruri simple. Nu regimurile politice, nu ideologiile, nu opţiunile noastre politice  sau religioase sînt cele mai importante, ci viaţa noastră şi tot ceea ce înseamnă ea.  Eu încerc să depistez riscurile, pericolele care vin. Uneori ele vin de unde ne aşteptăm cel mai puţin. Trebuie să veghem ca nimeni să nu ne fure viaţa şi să nu existe nici-un lucru pentru care să merite să ne pierdem libertatea. De aceea societatea noastră are nevoie de persoane incomode care să vină şi să ne mai ridice din cînd în cînd ochelarii de cal cu care ne obişnuim.

Pe Vasile Ernu îl puteți regăsi și pe blog, aici.

Foto portret Vasile Ernu © Laurenţiu Midvichi