În cazul în care sunteţi nehotărâţi, Fundaţia Calea Victoriei vă aşteaptă la un atelier de design. Mai multe amănunte puteţi afla din noua casă virtuală a Fundaţiei.

Marius Chivu, coordonatorul acestei antologii de amoruri la purtător, mizează în Iubire pe cifra 13. După o întâlnire cu Radu Dumitriu şi cu seria de 13 diapozitive aparţinând ciclului Love Story, realizate de pictorul Ion Dumitriu în 1972, Marius Chivu invită 13 scriitori să scrie câte o poveste de iubire (Cornel Mimi Brănescu, Gianina Cărbunariu, Andrei Codrescu, Radu Cosaşu, Matei Florian, Hanno Höffer, Radu Paraschivescu, Răzvan Petrescu, Simona Popescu, Ana Maria Sandu, Alex. Leo Şerban, Cătălin Ştefănescu şi ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră,  chiar Marius Chivu), rezultând antologia de faţă în care fiecare dintre scriitorii invitaţi reuşeşte să ne dea câte un ghiont.

Nu aş dori să mă refer la scriitorii deja consacraţi dar totuşi nu mă pot abţine să nu citez dintr-O rugă, a lui Radu Cosaşu:

“hai să-ţi cumpăr pantofi,
sau un balansoar de pe strada Sfântul Ion,
sau covrigi, sau un troleibuz personal,
sau o cutie cu săpunuri de baie, ştiu că-ţi place să faci baie ore întregi,
sau o scară interioară cu care să urci în interiorul tău, te rog,
Îţi cumpăr un calambur, un banc cu iepuraşi, ţi-l povestesc rar, ca să-l înţelegi, ţi-l explic de două ori,
(…)
Îţi dau toată colecţia mea de ştiri demente,
Îţi dăruiesc lista tuturor telefoanelor mele feminine din urmă cu un deceniu, la care ştiu că râvneşti,
Îţi dau ce vrei,
NUMAI NU INSISTA să-ţi cumpăr….”

Pentru mine, marea surpriză o reprezintă coordonatorul însuşi, Marius Chivu, a cărui Idilă pentru mersul cu spatele reprezintă încă un motiv ca cifra 13 să vă aducă bucurie atunci când mizaţi pe Iubire.

Iubire 13, Editura Art, 2010, cu seria de diapozitive Love Story de Ion Dumitriu, ediţie bilingvă româno-engleză, traducere în engleză de Alexandra Coliban.

Ce să așteptăm în cinematografele din România? La pecora Nera de Ascanio Celestini, Somewhere de Sofia Coppola, Jûsan-Nin No Shikaku (13 Assassins) de Takashi Miike, ecranizarea romanului lui Haruki Murakami Noruwei No More (Norwegian Wood) în regia lui Tran Anh Hung, Di Renjie Zhi Tongtian Diguo (Detective Dee and the Mystery of Phantom Flame) de Hark Tsui, Drei de Tom Tykwer, La solitudine dei numeri primi, de Saverio Costanzo, după romanul lui Paolo Giordano, tradus și la noi anul trecut și publicat la RAO, La Passione, Carlo Mazzacurati.

Închis în mai anul acesta pentru ofense aduse valorilor revoluției și eliberat după trei luni în urma protestelor internaționale, regizorul iranian Jafar Panahi este așteptat să sosească pentru premiera mondială a filmului său Acordeonul. Probabil că la această oră încă mai speră să primească pașaportul pe aeroportul din Teheran.

Președintele juriului: Quentin Tarantino.

ps: pe toată durata Fesitvalului, se poate admira o expoziție de fotografie Stanley Kubrick, a cărui carieră începe printr-o slujbă de fotograf la revista Look. Dacă nu puteți ajunge, un clin d’oeil ici.

Vor lua parte la festivităţi premianţii anilor trecuţi printre care Don Featherstone, laureatul Ig® Nobel Prize pentru Artă din 1996, pentru invenţia Flamingo Roz din Plastic: Splendoare în iarbă, câştigătorul secţiei de biologie din 2003, Kees Moeliker, de la Natuurhistorisch Museum din Rotterdam, pentru studiul dedicat descoperirii primului caz de necrofilie homosexuală la raţele sălbatice – studiul (al cărui început este dramatic şi realist: On 5 June 1995 an adult male mallard (Anas platyrhynchos) collided with the glass façade of the Natuurmuseum Rotterdam and died.) îl puteţi citi integral aici, precum şi Cristopher Chabris, de la Harvard, laureatul din 2004 al secţiei de Psihologie, pentru că a demonstrat faptul că “atunci când oamenii sunt extrem de preocupaţi de un lucru, sunt predispuşi să neglijeze orice altceva – chiar şi o femeie îmbrăcată în gorilă.”

Ig® Nobel Prize este un eveniment organizat de Improbable Research a cărui deviză este: Research that makes people LAUGH and then THINK.

Prix Pictet este creat şi suţinut financiar de o bancă din Geneva, Pictet & Cie, în fiecare an are câte o temă (în 2008 a fost Apa, iar la ediţia a doua, Pământul) iar preşedintele onorific al acestuia este Kofi Annan, fostul Secretar General al O.N.U. şi câştigătorul Premiului Nobel pentru Pace din 2001.

Anul trecut concursul a fost câştigat de fotograful Nadav Kander, cunoscut pentru Diver, Salt Lake, Utah, şi pentru portretul din 2009 a lui Barack Obama, fotografiat pentru coperta The New York Times Magazine.

Mai multe amănunte puteţi citi în articolul lui Cristian Ghinea dar şi pe Facebook. Petiţia adresată primului-ministru o puteţi semna aici.

Ţinând cont totuşi de faptul că din faţa Maternităţii Giuleşti s-au furat jucăriile puse lângă lumânările aprinse în memoria bebeluşilor morţi, cred că organizatorii nu au fost prea inspiraţi cerându-le participanţilor să vină cu un borcan cu monede.

Oricum, sănătate, să fie într-un ceas bun, hai Doamne-ajută şi să-i odihnească-n pace!

Face a book: cărțile îți dau idei. Ideile le poți folosi cum dorești, în interes propriu sau, recomandarea noastră!, pentru binele tuturor, te poți uita la ele cum aleargă prin iarbă în parc, sau le poți arunca un covrigel și te vor urma, dând din coadă, cu ochii lor umezi peste tot. Aruncă-le o recenzie și îți pot aduce din valurile inspirației foarte multe premii. Mai multe amănunte aici.

După acest moment publicitar, să continuăm cu un altul: vă invităm să scrieți un spot pentru promovarea unui produs antiherpetic. Autorul celui mai surprinzător scenariu va fi răsplătit cu nimicitorul roman Și atunci ne-au terminat, de Joshua Ferris.

Reguli de participare:
Intră pe contul tău de pe thechronicle.ro, adună-ţi cuvintele şi apoi eliberează-le la rubrica de comentarii a postului de faţă. Criterii de evaluare? Expresia îngrijită, imaginaţia şi plăcerea de a ne/vă surprinde.

Termeni şi condiţii:
Concursul „Cuvântul îţi aduce cartea” reprezintă fructul parteneriatului dintre thechronicle.ro şi Librăriile Humanitas. A XXV-a ediţie a concursului, având drept premiu cartea Și atunci ne-au terminat, se va desfăşura în perioada 25 august – 1 septembrie.

Şi atunci… e un roman foarte american: ancorat bine în realitate, cu o poveste bine ţinută în frâu, fără lacrimi întinse pe cincizeci de pagini, fără consideraţii despre eu-tu-dumnezeu-monologuriumededespreraporturiledintreeudragosteşiputere întinse pe 78 de pagini, o ficţiune-mărturie (viaţa bate cartea şi viceversa) despre începutul crizei economice, în roman suntem în anul 2001, văzute din interiorul unei agenţii de publicitate din Chicago (Frank?).

Istoria îşi râde de tot iar vocea narativă, prezentă într-un mod discret, undeva într-un colţ, implicare şi detaşare în acelaşi timp, redă luptele interne din agenţie, deraieri psihice, nebunii, drame personale, poveşti despre inconştienţă şi blazare şi iarăşi nebunie, iar bătăile inimii romanului par că se aud de aproape. De altfel, Joshua Ferrris chiar a lucrat într-o agenţie de advertising şi cunoaşte prea bine obiectul muncii.

Judecaţi-l ideologic cum vă place. Dar, pe ici pe colo, sau poate e doar o impresie?, apare revolta (a fi tezist într-un mod ambiguu este o artă) împotriva ideii de “A-ţi asuma şi purta cu nonşalanţă pe buze infecţia şi a continua să cumperi un produs care să nu îţi asigure vindecarea ei.”

Doamnelor şi domnilor, Tipul cu Herpes!

“Am înţeles imediat că Tipul cu Herpes nu va fi doar unul dintre cele trei concepte creative pe care le vom trimite clientului, ci va deveni spotul care se va difuza iar şi iar, până când dumneavoastră şi toată lumea din America îl veţi cunoaşte îndeaproape pe Tipul cu Herpes. Nemernicul o nimerise la fix, el şi Genevieve nimeriseră la ţanc marea ghicitoare a directorilor de marketing din domeniul herpesului. O uşă se deschide pe un fundal de suburbie şi, în pragul ei luminat, stau doi îndrăgostiţi tineri şi atrăgători. “Bună, mami, spune fata. Vreau să-ţi prezint pe cineva foarte important.” Tipul cu Herpes îi întinde mâna lui Mami. Are, într-adevăr, un herpes inestetic şi puţin exagerat în colţul drept al buzei de sus. “Bună ziua, eu sunt Tipul cu Herpes.” “Desigur! spune Mami, strângând mâna Tipului cu Herpes. Intraţi!” Scena se mută în bucătărie. Tatăl cu aspect sever. “Tati, spune fata, vreau să ţi-l prezint pe Tipul cu Herpes.” “Tipule cu Herpes”, spune tatăl sever. “Mă bucur să vă cunosc, în sfârşit, domnule”, spune Tipul cu Herpes, strângând ferm mâna lui Tati şi surâzând cu gura plină până la urechi şi cu herpesul lui strident. Scena se mută în living. Bunica suferindă de Alzheimer. “Buni, spune fata, scuturând-o viguros pe biata bătrână. Buni!” Buni se trezeşte, se ridică din scaun, se uită la Tipul cu Herpes şi spune: “Tu trebuie să fii Tipul cu Herpes!” “Bună, Buni!, spune Tipul cu Herpes. Voce din off, care prezintă caracteristicile şi avantajele produsului. Sloganul: “Nu lăsaţi un herpes să vă schimbe viaţa”. Scena finală, în sufragerie. Tatăl cu aspect sever: “Mai vrei nişte piure, Tipule cu Herpes? “A, cu mare plăcere, domnule!” Imaginea se pierde.”

Joshua Ferris, Şi atunci ne-au terminat, traducere din engleză de Cornelia Bucur, Editura Humanitas, 2010.

Privirea Desculţă

O mie de ani de poezie vă dorim!

Oo, crudă absență
Pe al tău umăr îmi scutur tinerețea,
Pe al tău braț îmi port tăcerea
Și pe alocuri îmi scutur
Indiferența
Ca o țigară nesătulă de preaplin
Și nestinsă de liniște.

Absența…
Aproape de nesfârșit
Și colorată de idealism,
Își flutură genele roase de vreme,
Își înclină semeția
Și rostește :
“Mi-e dor!”

După 47 de ani petrecuţi în prânzuri de business, reprezentând peste 548,03 de mii de mese luate în compania oamenilor de decizie din marile companii, observând masticaţia gravă, bine stăpânită şi orgolioasă a acestora, Giovanni găseşte ideea care îl face în scurt timp să creadă în speranţa renaşterii spontaneităţii. Umanităţii şi chiar a Divinităţii.

Cum a început totul? În timpul unui prânz de afaceri cu moştenitorul celebrei fabrici de trotinete pentru sere Maistler und Vordbung, dar şi regele conservelor cu sistem de deschidere prin implozie, Giovanni se surprinde admirând fără rezerve o tânără în deux-pièces extrem de bine raportată la prezent, coborând dintr-un SLK decapotabil chiar la masa pe care o avea rezervată în restaurantul aflat la etajul 3, ocolind cu graţie toate celelalte mese, chelneri, copii prost-crescuţi, fructe, păsări şi flori, aruncând din torpedou grăunţe porumbeilor.

În aceeaşi noapte, bântuit de sublim, se trezeşte cântând

Pas alean şi clipocindu-l,
Pânze străvezii pe coapse.

Se ridică din pat şi trece la acţiune. Ocheşte un râu de lângă o podgorie celebră din inima Ardealului. Construieşte un mic lac de acumulare. Mituieşte un paznic încercând să construiască o conductă între cramă şi lacul de acumulare. Nu reuşeşte. Nu se lasă. Îl sună pe prefect. Acesta îl ameninţă cu puşcăria. Îl sună pe superiorul politic al prefectului: aceasta îi trimite douăzeci de tineri care îl biciuiesc până îşi pierde cunoştinţa. Când se trezeşte, zâmbeşte, de nimic nu se înfrică.

Modest, visează pentru început la propria lui formaţie de jucat boabele de struguri în picioare. O face! Tradiţionalist, angajează 23 de tinere extrem de sprinţare şi care execută toate aceste mişcări pe un ponton construit deasupra barajului, jucând în picioare 4 tone de struguri timp de câteva săptămâni. În acest timp Giovanni jubilează, le fotografiază şi scoate un album de cărţi poştale pentru comunitatea locală alcătuită din doi bărbaţi tineri, pustnici, locuind într-o colibă de lemn, undeva pe deal, la 200 de kilometri distanţă.

Angajează o formaţie de etno-jazz. Sucul strugurilor se scurge în bazinul extrem de bine dotat şi primitor. Mai întâi susură, apoi se înfierbântă. Când debitul ajunge la 20 de litri de must pe secundă, Giovanni aruncă în lacul de acumulare 3 cuburi de gheaţă de 4 tone fiecare.  Abia atunci populează lacul de acumulare cu 70 de tone de păstrăv tânăr. Şi, deodată, a venit şi iarna. Un fulg acoperea umerii albi şi tremurători ai speranţei aflate la ceasul fragedelor emoţii.

Dimineţile se scurg molcome. De departe, cineva, poate un domnişor, ori poate domnişoară?, cântă la fluier, harfă, pian sau flaut – dealurile pline de mirajul legendelor  manipulează cu uşurinţă minţile trecătorilor. Dar chiar e minunat. Giovanni, în slip, se înroşeşte şi, pătruns de istoria locurilor, de faptele de legendă dar şi de basme şi eresuri, de oamenii celebri care au copilărit şi poate chiar s-au îmbăiat în acel râuleţ (pe vreo şase chiar i-a surpins în ultimele zile lovindu-se cu snopuri groase de crengi pe pulpe), se repede în casă, se îmbracă în haine groase de lână şi, după ce îşi albeşte dinţii cu carbid, iese pe terasă pentru a observa cum dimineţile se scurg molcome şi cum dealurile îmbuibate de mirajul legendelor modifică şi manipulează minţile localnicilor şi trupurile trecătorilor.

Păstrăvii cresc exuberanţi şi pluridimensional, mereu glumeţi şi gata să danseze, indiferent de oră. E de ajuns ca vreun turist rătăcit, la mulţi kilometri distanţă, să îşi imagineze cele mai urâte cuvinte, pentru ca păstrăvii, ca o conştiinţă submersibilă, să înceapă să vorbească dulce şi catifelat, să îşi mişte suav şi galeş şoldurile bine unse de Chardonnay, cântând

Pas alean şi clipocindu-l,
Pânze străvezii pe coapse.

Nu m-aş putea închipui niciodată fără şoldurile mele bine îmbibate în Chardonnay, au răspuns 94.6% dintre păstrăvi la un sondaj despre fericire.

După 20 ani.

O albină răzvrătită îl muşcă pe Giovanni de ceafă, dar palma lui grea, plină de must, o ucise fără să îi lase vreo speranţă. Bicicleta ei avea să ruginească şi apoi părinţii ei, împăcaţi, aveau să i-o dăruiască Ginalbinei, o verişoară primară.

Giovanni reuşeşte să introducă în meniul marilor cantine corporatiste Păstrăvul Chardonnay şi astfel îşi vede realizată cea mai mare dorinţă: stând într-un colţ, nebăgat în seamă de nimeni, cu părul alb şi răspândind în jur o aromă de rozmarin, priveşte împăcat cum tinerii corporatişti părăsesc clădirea în ochi umezi şi mişcări fragmentate.