În limba română ne separăm din ce în ce mai mult. Pentru că limba ne-o cere. Nu mai foloseşti dubla negaţie. Îmi spui vreodată când cuvântul ar fi fost niciodată. Mai vorbeşte-mi despre Baudelaire şi despre mine. Îmi place când vorbeşti murdar despre BBC şi de tot ce e britanic, la o adică. Urăsc toate formele de relief. Toată geografia Pământului. Cred că şi cuvintele îşi au propria climă. Toate cuvintele mor acum. Începeam prin a-ţi dărui cuvinte şi sfârşeam privind.

Cine ar putea suporta strigătele lui Munch, toate patru, la stetoscop? Calibrez. În drum spre casă, traversez înspre staţia de taxi în ideea că 1) e mai ieftin şi 2) am şanse să ajung acasă. Interiorul nu era iluminat; când deschid uşa, e într-adevăr un om care scuipă, ocupat!!! Îmi vine să rup arcurile ceasului şi să-i spun, nu mai există timp (chiar m-am întrebat, cine naiba a putut inventa ceasul?). Şi încă ceva, că cei care au inventat hârtia au ştiut că lumea se va sfârşi. Cum voi putea scrie anul 13993245473468956879608934903853490572350973250977 în colţul din dreapta?

La televizor se spune că oraşul în care trăiesc arată ca după bombardament. E a nu ştiu câta dimineaţă în care mă gândesc că nu vreau să fac asta o viaţă. Să îţi povestesc de omul intersecţiilor, care mă salută, mă apucă de mâini şi nu-mi mai dă drumul. Care mă întreabă dacă sunt la Teologie. Care zic, – Nu. – Dar ţi s-ar potrivi, insistă. Care zic, – Poate. – Dar să te rogi pentru mine, am nevoie de asta. Bine, cad de acord. După care îmi spune, să fii un om de onoare.
Nu vreau să fiu asta o viaţă.

Închipui moartea ca o femeie cosind. Mai avem câte ceva de spus, încât să mai trăim perioade de tăceri infinite.

Ai putea şti?
I have none of these feelings.

Comentarii

comentarii