Fără curent electric nu se mai mişcă nici planetele, e veşnica poveste cu: şi-ntr-o zi iubirea a dispărut. Iubirea, dată înainte şi-n apoi, ca banda magnetică a unei casete underground, înregistrată după altă casetă underground. E adâncirea şi nemaiîntoarcerea. În aerul rece al marilor altitudini ai în faţa ochilor irecuperabilul. Până şi Rimbaud s-ar fi sfiit să exploreze insula de hidrogen a irecuperabilității (cineva nu vrea ca acest cuvânt să existe în dicționar), el care, înainte de a fi poet, a fost un explorator înnăscut. De pe planeta albastră au dispărut exploratorii. Lipsa spaţiilor de explorat o suplinesc acum groparii. Rimbaud a scris, încă de-atunci, într-o limbă dispărută, moartă. Ştia latina, se mulţumea cu puţin (structural vorbind). Dovadă că a scris puţin în latină şi în general. Operele complete ale lui Rimbaud, în ediția franceză, sunt sufocate de corespondență. În timp ce Un anotimp în Infern, Iluminațiile, prozele evanghelice și restul poeziilor disparate, scrise în latină și franceză, acoperă, cu îngăduință, o sută de pagini, corespondența lui se întinde pe aproape o mie de pagini. De la 21 de ani încolo (Rimbaud a murit de două ori, la 21 de ani și la 37 de ani), când a ieșit (voit?) din infernul curiozității, poezia, nu a mai vorbit decât despre bani, Africa, sosiri și plecări (o claie de corespondență oficială către x consulate în vederea bunului mers al expedițiilor). N-a mai stat să-și documenteze ataraxiile, ăsta e adevărul. Nu era el; mintea lui cu adevărat vizionară fusese înlocuită de cea a unui bișnițar-negociator care să nu facă altceva decât să satisfacă protocoale, să se împartă și să îmbârlige instituțiile vremii, responsabile de o mereu altă călătorie de care se agăța. Cu familia discuta despre nasturi sau, în cele mai extravagante dintre scrisori, despre o mâncărime ecuatorială; și, inevitabil, despre bani: banii care nu mai ajungeau, lui sau lor. Euro, Opere complete. (Vina posterității – nimic altceva decât o hienă plecată la curvăsărit, care nu lasă morții să moară și care a avut grijă de integritatea și integralitatea corespondenței afurisite.)

Stau la acelaşi etaj cu secolul în care trăiesc. Ar fi riscant să corectez: trăim. Istoria are un nou deadline. Am ajuns să-mi dezvolt văzul pe-ntuneric, auzul microscopic. E întuneric total, dar văd să scriu. E întuneric total, dar aud piesa asta Unknown de pe un mix obscur, pe care nu o voi găsi niciodată cu propriile mele forţe. Mă spăl ca militarii la chiuvetă, pe fereastră-mi intră un câine timbrat. La demisol, lumina e diagonală.

Odată m-a întrebat din senin un taximetrist, cam neortodox de fel, spuneți-mi și mie, domnule, ce se studiază la Litere? Ca o fetiță îndrăgostită de un băiat, mă pândea cu coada ochiului, cu mâinile pe volan, așteptând capătul lămuririi. În ziua aia eram nițel stresat, pentru că urma să susțin o prezentare despre Houellebecq, să le vorbesc unor copii despre extremism, binefacerile turismului sexual, monstruozitatea propriei noastre ființe, prezența nimicului în sânge și în oase, eutanasia umană, și cum, pe seamă ce vor crește, nu vor (mai) da de bucurii penetrate. Zice, nu râdeți, io am terminat 11 clase… Mă întreb doar, câte litere se pot studia? Zic, da, păi, litere n-ar fi multe și nici cuvinte, dacă stau să mă gândesc. Ei, zic, se studiază ce au scris alții. Multă poezie proastă. O muncă de secretariat, cumva. Și tot efortul ăsta pentru ce? De ce vă chinuiți atâta? întreabă. N-aș ști să vă răspund. Eh, mă întrerupe, păi, dacă ați citit atâta, ar trebui să aveți și un răspuns. Vechea neînțelere că vreo cunoaștere amărâtă sau amară te scapă de tine însuți.

În 2002, G.C., spitalizat, sub controlul aparatelor medicale, își notează într-un caiet: Scriu pentru că sunt sclavul acestei mâini. Fascinant să descoperi că trupul, ca valoare estetică, a fost o descoperire atât de târzie în literatură, petrecută acum două secole, când limbajul și-a asumat trupul (alterare). Așadar, mai rămâne doar o chestie de a privi în sus. Halucinantă condiția de ființe scrise, de a ne aciui în toate formele și de a pătrunde în fiecare atom, de a ne risipi până la urmă într-o speluncă. B. spunea că memoria e o femeie incertă. De nu o fi și asta o festă jucată de… memorie autorului.

Conceptul științific de structură provine din psihologia lui Wilhelm Dilthey și a fost formulat pentru prima oară în studiul „Idei cu privire la o psihologie descriptivă și analitică” (1894). Într-un studiu ulterior, „Psihicul și coeziunea structurală” (1905), Dilthey a definit structura psihică drept relația care poate lega fragmente ale unei stări de conștiință, precum și trăiri, experiențe distanțate unele de altele în timp. Structura este chintesența unor raporturi în care, în plină schimbare a mersului lucrurilor, în plin hazard al alăturărilor comportamentelor psihice și al trăirilor psihice, anumite părți ale ansamblului coeziunii psihice sunt corelate între ele. Această totalitate organizată, gândită prin conceptul de structură și ale cărei momente sunt legate între ele printr-o relație intimă, i-a servit lui Dilthey drept fundament pentru edificarea științelor spiritului. Intelectualicește, suntem niște amanți condamnați la erezii senzoriale, acoperiți de funingine chiar și sub haine.

———

Imagine (c) The Chronicle

Comentarii

comentarii