De-o săptămână dorm în fosta casă a străbunicilor; o casă de lemn, construită în pantă, cu fundaţie de lut. Ultimul progres tehnologic care i-a trecut pragul este curentul electric. Casa asta are un atu rar: poţi s-o uiţi deschisă fără să te întorci din drum, nu e nimic de furat şi nimic de distrus. A rămas un pat, o masă, un scaun şi o sobă, care, în pofida fragilităţii lor bătrâne, afişează semne vitale, cu o anumită bruscheţe. O amprentă, şi încep degrabă să se scuture. Mobilierul se scutură, acoperit de blană, un animal ieşit din apă. Patul seamănă cu un sicriu, are picioarele lungi, iar salteaua adâncită duios în ladă. Pesemne că cine a dormit în el, nu înghiţea cu poftă moartea. Pare că a fost sculptat în aşa fel încât să-ţi dea impresia că mori în fiecare noapte, până când acel fiecare va dispărea din calendar şi nu va mai rămâne decât un clinchet, într-o noapte.

N-am călătorit, se presupune, 400 de km ca să fac greva muntelui sau să stau în poala superstarului presei româneşti. Chit că, astă-seară am visat, impersonal, că sunt în core-ul unui protest-Roşia Montană. Mă întrebam, ce caut aici? Când colo, o văd pe Luiza, care încerca să intre în cordonul protestatar. Fără reuşită, căci o înconjurase o gaşcă de jandarmi, care trăgea de ea în toate direcţiile. Lăsaţi-o, mă, că e de la presă, am urlat, şi cu asta am dat şi de rostul prezenţei mele la protest, să-i stau de pază Luizei. Dacă Luiza a ajuns să protesteze şi în visele altora, atunci o cred pe cuvânt. Cu Luiza m-am văzut ultima oară la întâlnirea cu scriitorul septuagenar, Paul Bailey. Sau penultima?

Nemaivorbind că e frig şi că adunarea e grea. Adorm greu +, în poziţia asta de adormit-îmbrăcat mă apasă, sau aşa le resimt, zece kg de cârpe. E un frig care ţi se adună în gât, îl înghiţi şi iar ţi se adună în gât. Alternativa e să-l tuşeşti în reprize, aproape de locul unde ai descălţat pantofii. Ai o stare de somnolenţă continuă (când un orăşean vine la munte şi se arată satisfăcut de cât de bine a dormit, localnicii îi deznoadă misterul, de la aerul de munte!), presiunea atmosferică te ţine la pat, raţia ta de somn o depăşeşte pe cea a felinelor. Oboseala se înmulţeşte cu orele de somn şi cu tot vuietul matematicii, în acolade şi paranteze, mă înghesui între scânduri reci ce stau gata să pocnească.

Prin împrejurimi, nu mai trăieşte nimeni, nu mai sapă nimeni. Mai jos, mai e o casă cu trei câini în lanţuri; dacă cineva le dă de mâncare, sunt norocoşi. Nici o mişcare de om. Singura arătare născută liberă, cu discernământ, pe care am întâlnit-o, e tot un câine (poate scăpat din lanţuri?), ciobănesc, care stă pe-aici şi mă mai latră din când în când. Îl strig, Toboc. M-ar muşca, dacă n-aş fi ultimul resort al singurătăţii lui. Ne ţinem de urât unul altuia, numai că nu avem ce să ne spunem unul altuia. Nu ne putem ajuta în nici un fel. Orice s-ar zice, o relaţie umană.

Zilele trecute am găsit prin pădure o linie neagră (petrol, motorină) şi m-am apucat să-i filmez traseul. Titlul filmării, Follow The Black Line That Leads To Nowhere. În periplul ăsta, am făcut şi ocolul unei peşteri. De ce ne-ai scos de-acolo? Altceva, ce? Două cascade şi o vatră unde se ardea odată varul. Nişte meri din care lacuna paradiziacă din coastă m-a împins să mănânc. O poartă pe care scria proprietate privată şi hârtii pe al căror alb colbăit, de când, stătea îngroşat cuvântul secret. Frecvenţele de radio au dat, într-una din plimbări, de un canal în care copiii cântau fericiţi. L-am oprit, prea multe minciuni. Când plouă, aici, nu prea ai ce să faci.

Stai înăuntru şi stai şi te uiţi şi ştii că, în nici un punct din zare sau din podea, nu se încheagă vreo aşteptare. Nu ai spus nimănui unde pleci. Fără sens, ăsta e cifrul, balanţa. Dar până şi vagonul pustietaţii ăsteia e tras de locomotiva prea-prezentului. Am dat de săteni, la vale, care auziseră de aur, Roşia Montană; pentru ei însă, lucrurile astea nu pot fi apucate, discutate, preluate decât ca o bârfă. No, cum îi cu aurul? No, auzişi că muri socru’? No, statul vinde Roşia Montană? No, când se mărită şi fata lu’ Gheorghe? Din poartă-n poartă adună şi ei crengile acestei bârfe sparte în întreg satul, dar cum semnalul de la televizor pică, cum unii nu au televizor, cum unii nu mai văd şi alţii nu mai aud, e deconstrucţie, nene.

Cât despre cel care semnează aceste rânduri: în centrul acestei bârfe învechite – natura linişteşte, am adunat furie cât să las o dâră monocromă, în mărime naturală, pe Zidul Chinezesc. Nu ştiu prin ce iluzie optică natura ajunge să liniştească, mi-e ca nu cumva cel de-o întovărăşit natura cu liniştea, să nu fi murit de-a binelea. Poate că a fost şi primul imbecil care şi-a permis să vorbească despre abstracţiuni. Atunci da, natura linişteşte. La fel de bine, o intersecţie ultraaglomerată poate linişti. Depinde de coliziune, de masă şi de viteză, de cât de mult se întârzie. E o fizică a liniştii de dincolo.

Comentarii

comentarii