Şapte vicii capitale în design-ul românesc de interior

Plină-i lumea de sfătoşi, consultanţi şi băgători de seamă. Aceeaşi lume cuprinde în nemăsurata sa diversitate şi o grămadă de receptori nesătui. Viciul cu numărul Unu a încolţit din nevoia de a diferenţia individul de gloată. Dintr-un exces de aroganţă s-a ajuns, însă, la polul opus rezultatului dorit. Obişnuinţa anormală a omului de a fi dirijat de tot felul de recomandări, puse în circulaţie de către nişte „atotştiutori”, devine astfel cel mai de temut viciu. Acest nărav numit „trend” a reuşit să anuleze, în mare măsură, ideea de persoană unicat şi a convins treptat că ce e „la modă” e bun, iar ce iese din „tendinţe” nu e „cool”. Suntem grozavi, extraordinari, excepţionali, formidabili, nemaipomeniţi. Şi asta pentru că nu mai avem idei, păreri, simţiri, plăceri, dorinţe ori fantezii personale. Devenim proiecţia unor gânduri total străine de noi. Suntem uniformizaţi, înseriaţi şi catalogaţi. E mare păcat.

Viciul cu numărul Doi s-a ivit din credinţa de netăgăduit că dacă ai bani nu are cum sa iasă rău. Acestei erori îi pică în plasă două categorii de creduli. Prima ar fi reprezentată de aceia care au impresia că raportul preţ – calitate este direct proporţional, deci cu cât e mai scump produsul cu atât creşte calitatea lui. Nimic mai eronat, de la un anumit nivel valoric se plăteşte orice altceva, numai calitatea nu. Cei din a doua categorie se păcălesc mai abitir decât primii, fiind convinşi că un lucru care nu va ieşi cum trebuie din prima, prin repetabilitate, se va realiza impecabil, într-un târziu. Slabe-s şansele. Că iese că nu iese… sigur e că păcălitul va scoate din buzunar mult mai mult decât suma stabilită iniţial.

Viciul cu numărul Trei. Precum ciupercile răsărite după ploaie, aşa s-au înmulţit şi îndrumătorii dornici să ne călăuzească paşii pe cărările neştiute ale cromaticii. Din păcate rămân neştiute şi pentru mulţi dintre ei, dar asta nu-i opreşte defel să promoveze idei fără a avea o bază explicativă solidă. Astfel ia naştere coruperea culorilor, un neajuns de neiertat adus cromatologiei. Exemplele sunt atât de multe, încât enumerarea lor ar echivala cu deschiderea cutiei Pandorei.

…cu numărul Patru. Aţi auzit de capra vecinului? Dar de scafe şi spoturi aţi auzit? De mai bine de douăzeci de ani supravieţuieşte cu brio această obsesie care, tind să cred, a devenit cutumă. Prea rare sunt casele în care nu te izbeşte o scafă împopoţonată fain cu niscaiva spoturi. Cele două ciume, cum îmi place să le numesc, nu pot fi decât expresia elocventă a invidiei, căci dânsele şi-au pierdut demult rostul sau poate că la noi nici măcar nu le-a fost înţeles scopul. Oricum, la naiba cu utilitatea! Vecinu’ are. Ce, io-s mai prost?

…numărul Cinci. În plină eră a consumismului, lăcomia atinge cote maxime. Stilul „bombastic” rupe gura târgului: dulapuri şi dulăpioare, canapele şi fotolii (două, trei, patru şi pe stânga şi pe dreapta), poliţe, colţare şi vitrine, casete, cufere şi cutioare, vaze, boluri şi panere, mese şi măsuţe, sticlă, inox, piatră, lemn şi fier forjat, pentru terasă, pentru bucătărie, pentru dining, pentru living, de cafea şi ceai, de televizor…de somn uşor… OF  F . . .  Se-ntâmplă, ce-i drept din ce în ce mai rar, să mai zăreşti şi-o bibliotecă. Dar vai sărmana, poţi găsi orice într-însa, doar cărţile ia-le de unde nu-s. Lipsesc cu desăvârşire. Iar eu nu-mi pot lua gândul de la atâta praf cât adună toată turma de obiecte şi obiecţele.

…Şase. De parcă n-ar fi de ajuns, se mai trezesc unii să trâmbiţeze sus şi tare cum că oglinzile cu cât sunt mai multe şi mai mari, cu atât efectul de supradimensionare a spaţiului e mai spectaculos. Corect, nimic de contrazis. Ce să-i faci, suntem oameni, obsesia dimensiunii ne bântuie fără-ncetare aşa încât ne putem hrăni ego-ul şi cu iluzii… Se pierde din vedere un fapt extrem de important. Oglinda dă naştere unei lumi paralele, similară celei pe care o oglindeşte. Doar o singură oglindă expusă într-un vacarm ca cel descris mai sus poate genera, în timp, o multitudine de stări negative din cele mai variate începând cu cele de confuzie uşoară, instabilitate, agitaţie, tristeţe până la cele de depresie, furie inexplicabilă, violenţă incontrolabilă. Ce te faci dacă numărul oglinzilor creşte în aceeaşi încăpere?

…Ultimul, nu şi cel din urmă, îmi pare a fi cel mai greu de suportat. Indolenţa este viciul care mă scoate din minţi. Într-o societate care se doreşte excesiv de igienizată trăim un paradox cât casa de mare: construim baia lângă bucătărie, proiectăm wc-ul la intrarea în casă chiar şi mai bine în dreptul uşii, în vecinătatea duşului. Totul s-a simplificat spre bucuria noastră: acum ne c.c.m unde m.nc.m

PS. Dacă influenţa occidentului nu ar fi fost atât de „purificatoare”, probabil că acum ne-am fi amuzat pe seama câtorva gafe.

foto © thechronicle.ro

Comentarii

comentarii

Scroll to top