Am renunțat să-mi mai port numele. Când mă întreabă de numele meu, eu nu le spun decât că sunt interogată; că nu sunt altceva decât chemată. Aici, singurele lucruri care se adeveresc sunt minciunile. Inventez minciuni, minciuna că bunicul meu a murit și, patru luni mai târziu, bunicul meu moare. Ofițerul de Securitate e grijuliu: „Ah, mânuța ți-e rece ca gheața astăzi.” Încă nu m-am pierdut cu firea, iar el nu și-a pierdut răbdarea. Ce te faci când cel mai bun cuvânt e prost? În fiecare dimineață, când mă trezesc, înainte să mă gândesc la mine, mă gândesc la ofițerul de Securitate, și abia apoi la soțul meu. Dimineața e atât de întunecată, încât cerul ar trebui să fie plin de stele ca să fie iarăși zi. Oricând putem fi învinuiți de ceva, chiar și atunci când dormim. Nici când dormim nu se schimbă nimic. Iubirea a devenit brusc atât de goală, încât nu mai lasă loc nici unei discuții. Inimile ne sunt goale, iar buzunarele pline de cuie, fier, tablă, lemne, șuruburi și sârmă furate din fabrică. Ziua luăm, iar noaptea furăm. Oamenii își împrumută între ei copiii ca să primească la magazin mai multe rații de carne, de lapte și de pâine. Tații le dau copiilor batiste ca să aibă o ocupație. Li s-a tăiat cheful de copii și de ei înșiși. Copiii lovesc fără chef în fereastră cu o monedă strânsă într-o batistă. Când ne trece în fața ochilor „trecutul”, uităm totul, nu mai știm nimic. Frumusețea unei femei este trecută cu vederea, dar frumusețea ofițerului de Securitate ne pare anume croită pentru interogatorii. Cu cât femeia se îmbracă mai prost, cu atât e mai frumoasă, dar nu e mai frumoasă în ciuda hainelor urâte, ci e mai frumoasă în raport cu urâtul. Ne descurcăm mai bine cu lipsa de sens. Nu ne-a ieșit treaba cu fericirea. În casă, ne ținem gura închisă, mâncăm și înghițim totul ca să poată rămâne secret. Ca să păzim nimicul din cap. Chiar și fără comunism, ni s-a spus, noi tot n-am fi reușit în viață. Lumea s-a săturat de noi, nu noi de ea. Când oamenii dispar, ei își comunică absența prin roșu: printr-o fată cu o fundă roșie, un polițist care își curăță unghiile cu dinții unui piaptăn roșu, o mașină roșie, oprită în fața blocului-turn aplecat, un tramvai care staționează la semaforul roșu, prin coroane de crini roșii și ferigi, prin ochii tăi care azi ți-s roșii. Câinii o iau razna de la îngrășămintele chimice de pe câmp; mai cresc doar păsări handicapate, cu trei picioare. Cineva m-a întrebat în cât timp se înnegrește o unghie și a plecat degrabă, căci trebuia neapărat să plătească o factură la curent. Pe pereții blocului cineva a scrijelit: Un căcat e viața ta / poți doar să te piși pe ea. Literele sunt și ele roșii. În afara interogatoriilor, timpul dispare: beau fără să-mi fie sete, doar ca să am un motiv să mă ridic și să mă așez apoi la loc. Nu mai știu ce e ăla un prosop de bucătărie și ce e aia o eșarfă. Dimineața mănânc ceva din picioare, doar ca să am ceva în stomac. Mulți dintre noi și-au pierdut mințile, singuri sau împreună. Mâncăm cu mințile pierdute și ne propunem să murim cât mai repede. Nu îți scriu cu plăcere, pentru că tot ce scriu poate fi găsit. Fă-mă transparentă, mi-a spus o prietenă cu puțin timp înainte să fie împușcată la graniță.

Noi nu fugim, noi îi mințim liniștiți pe morți.

———————-

Corespondență inspirată de romanul Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi de Herta Müller.

Foto: Casa de colectiviști de la C.A.P. Grindu, regiunea București, 1965. Muzeului Naţional de Istorie a României.

Comentarii

comentarii