Chiar azi am putut auzi, de la parterul blocului în care locuiesc, vocea unui bărbat care a cerut amabil să vorbească la telefon cu domnul Vasilescu. Am acest noroc incredibil, să locuiesc la etajul al treilea, într-un apartament cu două camere, al unui bloc aruncat într-o mare de case, o girafă cărămizie aprobată de un urbanist repetent, un paralelipiped hâd, anost, dar cu ferestre mai mari decât media, bloc din care se aude toată viața din jur, toate bârfele din curțile cu pavaj găurit parcă de vărsat de vânt, de sub streașinile pline cu frunze din toamna lui nooj’patru, din dormitoarele uitate cu ferestrele deschise, chiar înainte de miezul nopții. Și viața asta se ridică spre mine sub forma unor sunete fără chip, din piepturile unor bărbați și femei pe care nu i-am văzut niciodată, și asta pentru că trec foarte rar cu privirea de balustrada balconului, iar atunci când o fac e doar pentru a mă asigura că trupul meu nu a ajuns întâmplător la parter, strivind baldachinul somptuos, văratec, verde închis, cu pliurile doldora de păianjeni morți, araci uscați și aripi de libelulă, instalat de vecin deasupra unor canapele de campagne.

– Bună ziua, domnu’ Vasilescu, scuze…, rostește amabil vocea necunoscutului. (brusc îmi dau seama că l-am mai auzit, urlând, probabil acum câteva săptămâni când a jucat o echipă locală un meci important, dar e greu să asemuiești o voce într-un registru molcom, ca acesta, cu răgetul primitiv ce-mi răsună în cap și acum, iată, că-mi adusesem aminte). Voiam să vă spun, da, sigur, sunt bine… voiam să vă spun că-mi dau demisia. Da, nu mai vin…

Toamna asta nu are nimic special. E chiar plictisitoare. A plouat o singură dată. Și nici atunci suficient. Vocile trupurilor pe care n-o să le întâlnesc niciodată trec pe deasupra oalelor cu zacuscă. Vocilor nu le simt mirosul, zacuștei da. Dar nici zacusca nu mai e ce-a fost. Trotuarele sunt pline de oameni flămânzi. Unii ridică pielea, alții bicicleta, sau fustele deasupra capului. Suntem corecți politic, ne așezăm foarte comod într-un fotoliu sau altul, câteodată chiar în spațiul dintre fotolii. Da, președinte de partid în fotoliul meu, șmecher de șmecher, lideru’ la toți eutanasiarzii și maidanezii lumii, moartea cocalarilor și a furăciunilor publice. Și cu Roșia voastră cu tot. Da, o să vă omor pe toți, dă-vă dracu’, doar că am ceva treabă acum. Niște rapoarte mai vechi. Mă tot fute la cap Vasilescu, ăsta, de nu-mi mai văd de viață, cu morții lui cu tot. În loc să fac și eu niște bani, uite, să stau și eu într-un apartament frumos cum stă bou’ ăla de la trei care scrie toată ziua la calculator știu-eu-ce.

– A, și domnu’ Vasilescu, … să nu uit, … du-te, mă, în pula mea!, rostește, la fel de amabil, vocea necunoscutului.

Și mă întreb, gândindu-mă la toamnele acelea umplându-ne de ocru și întâmplări fierbinți, cine-și mai aduce aminte de cartierul curvelor din San Salvador, sau de cutremurul din nouăsuteșapteșpe. Sau de Farabundo Marti.

(foto ©Rareș Petrișor)

Comentarii

comentarii