Plictisit de extreme, făcând apologia suicidului, Cioran, odată scăpat la Paris, începe să fie sunat de sceleraţi pe culmile disperării (În caz că s-a omis informaţia – care, oricum, astăzi echivalează cu un zero sublim în termeni de putere, „pe culmile disperării” era o expresie banală şi stinsă, epuizată în presa românească interbelică, poate în aceeaşi măsură în care „reporterul de ştiri”, această găină care se mai agită după decapitare, bătea fruntea sau curul propoziţiilor cu „efectiv” [„Efectiv, e revoluţie…”; „E revoluţie, efectiv…”].

Oh, da, ţăranul din piaţă era pe culmile disperării că nu se vindeau roşiile lui buboase, preotul din sat era pe culmile disperării că nu-i vin băşinoasele la slujbă, profesorii de lemn erau pe culmile disperării că fiii nimănui nu dau randament ş.a. Titlul Pe culmile disperării, aşadar, debutul sibianului care la 18 ani, din cauza insomniilor, ţinea companie traseistelor borţoase {insomniacii şi târfele, siniştrii şi buimacii aceluiaşi program de lucru}, a fost o bufonerie în pas cu timpurile, cu priză, şi nu o formulă aruncată într-o beţivăneală transcendentă; dimpotrivă, un exerciţiu de lovitură, demonstrativ, de stilistică: „O să citiţi acum ce e disperarea.” Pe culmile disperării este departe de a fi o culegere de pamflete {şi dacă era! nu s-a lăsat cu plângeri de înşelăciune amară – apropo de amar, citisem ieri pe Tumblr o buclă-n englezeşte: „Sperma ta e amară ca tine”}, dar, spus drept şi la rece, volumul nu are nici acea forţa de frecare de a deprima un elefant, aşa cum aproxima apropiindu-se de bătrâneţe un Cioran euforic.)

Presupus expert şi mântuitor al sinucişilor, deţinător al ecuaţiei de fentare a sinuciderii, cum spuneam, Cioran răspunde răpuşilor pe fixul din mansarda latină. Apelurile sunt cât se poate de bolovănoase: „Sunt pe punctul a-mi lua viaţa.” Cum jonglezi în continuare cu iremediabilul ăsta viu? Răspunsul lui Cioran, plat şi aparent întristător, riscant, le producea o a doua descărcare electrică în creier (salvatoare): „Bine, sinucide-te.” Mâncaţi de furie, se convingeau că sinuciderea lor face cât o durere de măsea jigărită şi o lăsau moartă. În definitiv, cât timp curge până să fii înlocuit din cap în picioare? Un an? Pentru că, după ce vei muri, dacă sunt încă în putere, mama ta şi tatăl tău se vor fute şi vor face un nou copil. Din copilărie, am imaginea hepatică a unei mame care ajunsese să poarte simultan doliu şi copil în burtă. Pe când ieşise al treilea copil, înlocuitorul, săraca scăpase şi de doliul după copilul care-i murise înecat. Oh, da, iubirile nesecate, fără orizont. În sfârşit, Cioran a fost un psiholog fruntaş.

Incidental, mai aleg Pentru nimic în lume, ultima corespondenţă vaginală a lui Cioran, publicată după moartea lui de către destinatară, filosoafa Friedgard Toma. („Filosoafă” sună atât de oribil, încât nu mai e necesar să intervin cu adjective funeste; dar, din nou, apropo, oarecum recent am urmărit un documentar slab despre panteonul literaturii franceze; apare şi figura Simonei de Beauvoir, despre care cel care-mi ţinea umbră opinează, E puţin cam urâtă. Mă rog, e filosoafă. Ce păcat că îmbrăţişările sunt extra-profesionale.) Spre finalul corespondenţei amintite, în care îl căută la ouă şi profită de un senil, până la urmă (Cioran avea vreo 70 de ani şi început de Alzheimer; ea vreo 40), corespondenţă continuată cu promenade (!) şi urme de amprente, Friedgard Toma notează o părere finală (Cioran era deja mort; citez din memorie) – „Cioran a eşuat pentru că nu s-a sinucis.” Stai jos, Friedgard Toma. E limpede că, pentru Cioran, lucru de care încercase să-i asigure şi pe acei prematuri ai morţii, adevărata răzbunare era să rămâi în viaţă. Pentru că, spune o vorbă franţuzească, moartea nu există.

Indiferent de amploarea monitorizării, e foarte greu de dibuit cine se va sinucide mâine (şi de ce). Jean Améry şi Durkheim, doi autori care au cercetat în maniere diferite subiectul sinuciderii: primul se sinucide, al doilea îşi păstrează cumpătul. Beckett, pesimist oficial, autor al Sfârşitului de partidă, Textelor de nefiinţă ş.a., e răpus de bătrâneţe. Romain Gary, pilot de război, laureat al premiului Goncourt, al doilea soţ al electrizantei Jean Seberg (altă sinucigaşă), autor al romanului Ai toată viaţa înainte, se sinucide: M-am distrat pe cinste. Au revoir et merci. Hemingway, bărbat cu trecere la femei, vânător (tradiţie de familie), autor al romanului Adio, arme, se împuşcă accidental în cap (relatează The New York Times, 3 iulie 1961). Mda, The New York Times ar putea relata şi despre mine că mănânc accidental. Discuţia e în parte obositoare, în parte înşelătoare, pentru că sinuciderea e înconjurată de un negru nedocumentat, ţinut sub cheie. Roger Caillois reţine o conversaţie cu un bătrân schizofren: Priviţi aceşti trandafiri, soţia mea îi găseşte ca fiind frumoşi; pentru mine, ei sunt o grămadă de frunze, de petale, de spini şi de tulpini. Această răsucire şi spargere amplificată, iar nu halucinaţie, poate fi luată ca o optică de sinucigaş, survenită după moartea tuturor fiinţelor şi distrugerea tuturor lucrurilor, din punctul de vedere al credibilităţii/admisibilităţii lor. Să stingem becul din sufrageria ipotetică şi să înaintăm spre camera de ieşire.

(Suntem la începutul secolului al XIX-lea, când, în principiu, nu se întâmplă nimic. Aşa cum se poartă la-nceput de secol. Şi cu cât se merge mai mult înapoia secolelor, cu atât nimicul ăsta se umflă. Herr Kleist ia decizia (neclintită!) de a se sinucide. E un caz cu totul atipic în istoria suicidului şi a iubirii (şi putem spune şi a morţii). Kleist a căutat luni de zile o femeie care să se sinucidă împreună cu el, gest de o frumuseţe tanatică. Corespondează cu una suficient de proastă şi depresivă încât să se lase convinsă că apogeul vieţii ei este să se sinucidă cu marele poet german. Se spune că scrisorile de amor adresate de Kleist acestui sacrificiu feminin sunt fără egal în literatura germană. Kleist a fost toată viaţa fascinat de sinuciderea în doi ca însemn al celei mai profunde intimităţi reciproce, dar şi al unei experienţe erotice extreme (o alta nu va mai fi, nu?). În noiembrie 1811, Kleist şi partenera sa de suicid se găsesc pe-o colină din jurul unui lac, Kleiner Wannsee. Nu se ştie dacă soarele răsărise. Cum putem măsura fermitatea lui Kleist? Luase cu el trei pistoale. Prima dată o împuşcase pe însoţitoarea lui entuziastă, o împuşcase sub sânul stâng, exact în mijlocul inimii. Apoi, a înşfăcat alt pistol, gata încărcat, şi s-a aşezat la picioarele ei, trăgându-şi prin gură un glonte în creier.

N-am greşi dac-am cădea de acord că actul lui Kleist, întruchipând iubirea germană, a anticipat tot ce trăim astăzi, cu chiu, cu vai. Şah-matul, însă, este monologul din infern (şi în câte alte feluri mai poate fi descris: înverşunat, dement, atroce, înspăimântător) al lui Nikki Grace/Susan Blue din Inland Empire. Moare ca ultima imbecilă, înjunghiată în toiul nopţii de prostituatele din Los Angeles. O cerşetoare îi ţine o brichetă aprinsă la capul patului, impasibilă: – You just dyin’, that’s all.

Comentarii

comentarii