Una dintre dramele omului modern este pendularea între alienare și iluzia puterii colective. Cu o mână pe amintirile din copilărie, cu cealaltă pe carieră sau fundul nevestei, Richard și Gheorghe pornesc în aventura modernă cu șanse egale. Ambii își doresc să construiască palate, să petreacă vacanțe splendide în Maui, să cumpere salam ieftin și roșii bio, să-și vadă copiii împliniți și să aibă o pensie liniștită.

Diferența o vor face cei care-i conduc: deopotrivă oportuniști și avizi de putere. Pe o altă scară, însă. Când Richard depune o contestație, primește un răspuns, poate chiar o soluție. Când Gheorghe depune una, vremea ei va fi trecut, administrația va fi avut altă culoare, alte reguli, va fi tributară unui alt tip de haos. Haosul de “tip nou”, discret, care îți intră în oase ca un șarpe canceros, care îți amputează picioarele și voința, care te alienează.

Când Richard, Paolo, Jacques, se duc la vot, sunt în stare să convingă încă două, trei familii de prieteni că Mr.Right (de exemplu) slujește o doctrină care are beneficii pe termen lung. Slujește – ce cuvânt din Țara Minunilor! Când Gheorghe se duce la vot, plescăie din buze nemulțumit, secătuit de disperare și minciuna servită zilnic în loc de cele trei mese. Dl.Dreptescu sau Stângescu vor lovi, la un moment dat, cu Mercedesul propriu un om pe trotuar, vor aduce minerii în București, îi vor pune pe studenți la zid sau îi vor ține în întuneric, vor închide un ochi când vreo nepoată de parlamentar votează în plen, vor râde cu gura până la urechi când vreun demnitar – coleg – va apărea la televizor negând că este chiar el destrăbălatul din imagine.

Gheorghe s-a născut în Țara Potrivită, însă are ghinionul de a încerca iluzia puterii colective într-o țară măcinată de mizerie morală. La noi, Alice îi frige una peste scăfârlie Omului de Tinchea: televiziunile transmit live, apar virale pe youtube, toți ne hăhăim într-un răget grotesc care se stinge la nivel național într-o bere, la pet, sau într-o bătaie pe un stadion de fotbal.

We Were Soldiers nu este un film potrivit pentru sâmbătă seara: e cu pac-pac, cu multă vopsea roșie și efecte speciale. Ba are chiar pasaje care scârțâie rău. Chiar și eu, un novice într-ale cinematografiei, îmi dau seama de asta. Dar eroii de Hollywood mă fac să mă revolt și să îmi pun din nou acea întrebare care mă bântuie: cum ne alegem mereu conducători bolnavi și, mai rău, contagioși? Spasmele noastre publice, de mase, se reduc la lupte sindicale prin care încercăm să mai smulgem un x%, să mai oprim o concediere. Revolta publică e mânată tot mai des de maț și nu de minte.

Luptăm ca să demonstrăm că avem NOI dreptate, nu ca să le arătăm cât de greșiți sunt.

În România modernă nu mai există eroi, să nu ne facem iluzii. Există pompieri, soldați, și oameni angelici care se află la locul potrivit în momentul potrivit. Cu un efort minim, România poate fi guvernată de niște bandiți de paie care, pentru spectacol, încarcă singuri trenurile pe care le jefuiesc.

N-ai cum să te-ndrăgostești de România cu fluturi de fier în stomac.

Comentarii

comentarii