Vă previn că am citit o carte scrisă de un american, Factorul Einstein. Acest nene, Win Wenger, a pus pe picioare o organizație numită Proiectul Renașterii și o tehnică de învățare rapidă, respectiv de creștere a inteligenței. Vă dați seama că în carte ți se spune că ești mai inteligent decât crezi. Am reușit, totuși, să extrag ce era mai folositor, ignorând aberațiile experimentelor fluxului de imagini. Și restul. Așadar, iată ce e important: geneticienii caută de multă vreme o genă a geniului. Totuși, secretul geniului pare să se ascundă nu în genele noastre, ci în memele noastre – acele modele de gândire, obiceiuri și emoții ce sunt țesute în mințile noastre de oamenii și evenimentele din jurul nostru. Istoricii au mai observat ceva: geniile nu apar niciodată singure. Dovadă că, în secolul al V-lea î.e.n., Atena a produs filosofia lui Platon și a lui Socrate, sculpturile lui Fidias, arta de a conduce a lui Pericle, piesele lui Sofocle și ale lui Euripide, știința lui Aristotel ș.a. Același lucru s-a întâmplat două mii de ani mai târziu, când Florența a experimentat Renașterea.

În ce constă, până la urmă, genialitatea unui geniu? Să luăm aminte că oamenii nu sunt inteligenți tot timpul (dr. Luiz Machado). Să ne gândim că, atunci când ne simțim amenințați, inima ne bate tare și respirația se accelerează. Se consideră că gândurile ingenioase urmează o secvență similară. Ar trebui să ne întrebăm, cât de diferite sunt geniile față de restul? S-a dovedit că rareori geniile adevărate pot fi recunoscute sau afirmate în tinerețe. Mulți sunt etichetați ca „înceți” sau chiar „tâmpiți”. Renumitul matematician Poincaré a obținut rezultate atât de slabe la testul Binet (de măsurare a inteligenței), încât a fost calificat drept debil mintal. Thomas Edison, ale cărui 1093 de inveții au stabilit un record unic în lume și au schimbat viața omenirii, a fost un elev extraordinar de slab. „Tata credea că sunt de-a dreptul dobitoc”, își va aminti Edison. La fel, Albert Einstein, în timpul copilăriei, era considerat de părinți drept un copil cu deficiențe, parte din cauza dislexiei, boală care îi provoca mari greutăți la scris și citit. Einstein va fi exmatriculat din liceu și va pica examenul de admitere la facultate.

Dar la 26 de ani, Einstein va publica teoria relativității (1905). Einstein atribuie descoperirea teoriei sale despre relativitate nu vreunui dar special, ci mai de grabă dezvoltării sale „retardate”: „Un adult normal nu se gândește niciodată la problema spațiului și a timpului”, crede Einstein. În nota sa autobiografică, Einstein povestește despre momentul crucial în care s-a conturat teoria relativității. Totul a venit pe neașteptate, în timp ce visa cu ochii deschiși, la vârsta de 16 ani. „Cum ar fi”, s-a întrebat el atunci, „să alergi cu o rază de lumină, cu viteza luminii?” Einstein era de părere că, în știință, cel mai dificil e să găsești întrebarea, nu răspunsurile. Alt caz: Michael Faraday, supranumit și „fizicianul care nu înțelegea matematica”. Teoria sa despre câmpurile electromagnetice și liniile de forță l-a inspirat pe Einstein în căutarea sa legată de relativitate. Dar, pentru Faraday, matematica rămânea un tărâm complet necunoscut. Oamenii de știință poate că n/ar fi știut niciodată ce să facă cu câmpurile eletromagnetice ale lui Faraday dacă James Clerk Maxwell nu le-ar fi transformat, mai târziu, în formule matematice. Agendele lui Faraday conțin mii de note într-un flux de gânduri sălbatic, fără structură, deseori poetic. În 1841 nota: „(curcubeul) Avea un caracter puternic și era ca o stâncă de piatră în mijlocul furtunii. Și, deși părea că e pe cale să dispară, el revenea și mai strălucitor și mai puternic…”

Thomas West crede că este mai mult decât o coincidență faptul că fenomentul care l-a încântat atât de mult pe Faraday – rezistența și tăria formei curcubeului în mijlocul cascadei – seamănă atât de bine cu maniera misterioasă în care liniile forței electromagnetice își păstrează forma în eterul inform. Non-specialiștii sunt, de câte ori, descurajați să-și exprime opiniile. Totuși, multe din marile descoperiri au fost făcute de amatori. Să-l numim doar pe Heinrich Schliemann, un mic întreprinzător, care a scos la suprafață orașul Troia, într-o vreme în care experții susțineau că acest oraș nu a existat niciodată și că totul este o poveste. Numai o intuiție extraordinară l-a împins pe Faraday să vadă ce s-ar întâmpla dacă ar învârti un disc de cupru între cei doi poli ai unui magnet în formă de potcoavă. O altă lege a științei e ca cercetătorii să nu se lanseze într-o anumită direcție, până când nu citesc tot ce se poate citi despre subiectul în cauză. Albert Einstein însă a scandalizat lumea științifică prin ignoranța în ceea ce privește literatura de specialitate. Fizicianul C.P. Snow s-a minunat când a văzut că faimoasa lucrare a lui Einstein din 1905, de prezentare a teoriei relativității, nu conține nici o referință și nu cita nici o autoritate în materie.

Mozart susținea că își scrie întreaga operă muzicală în minte, perfecționând astfel fiecare notă, înainte de a o pune pe hârtie. Mozart avea să își uimească contemporanii prin transpunerea pe hârtie, a operei Don Giovanni, cu doar câteva ore înainte de începerea spectacolului. „Eu nu aud în imaginație părțile în mod succesiv, ci le aud, așa cum sunt, toate dintr-o dată!” Cum e posibil, se va întreba Win Wenger, ca cineva să audă o simfonie dintr-o dată, în loc să o audă succesiv? Se spune că marile genii se abat în mod constant de la regulile percepției obișnuite, pe care cei mai mulți dintre noi le consideră indestructibile, și se joacă de-a devastarea cu noțiuni precum spațiul, timpul și forma. Ce putem învăţa de la aceste manifestări ale geniului? Că fără o educație a creierului ne vom adânci, sans espoir de retour, în teritoriile cunoașterii comune. Fiecare geniu și-a valorificat, în general, o metodă proprie de accedere la cunoaștere, stimulându-și creierul prin procese aparent banale. Printr-o decodare a manualului de instrucţiuni al creierului, avem toate şansele să popăm sânge în creierul unui geniu. Una dintre minţile noastre este pe cale să scurteze din foarfecă agonia progresistă.

din Win Wenger, Richard Poe, Factorul Einstein, Editura Amaltea, 2002.

Comentarii

comentarii