Eseul Friedei Fromm-Reichmann din 1959, „Despre singurătate”, atinge un subiect trecut cu vederea de psihanaliza vremii şi rămâne punctul de plecare al studiilor despre singurătate care au luat avans în aria ştiinţelor. Se spune că F.F.-Reichmann a fost inspirată, în scrierea acestui eseu, de o pacientă care nu comunica decât dacă era întrebată cât de singură se simte. Ea răspundea ridicând degetul arătător, pe care îl izola de celelalte patru. Frieda Fromm-Riechmann va primi, în cele din urmă, o largă recunoaştere după ce-o va vindeca pe Joanne Greenberg, sever afectată de schizofrenie, şi ştanţată ca fiind „incurabilă”. Joanne Greenberg va ajunge scriitoare, iar Frieda Fromm-Reichmann [Dr. Fried] va ajunge personaj în romanul ei autobiografic I Never Promised You a Rose Garden. Dpdv. al F.F.-Reichmann, singurătatea respiră în centrul tuturor bolilor mintale.

În ultima jumătate de secol, psihologii s-au depărtat din ce în ce de psihanaliză şi s-au transformat în „biologi” (celule, nervi ş.a.). Li s-a confirmat că singurătatea este terifiantă, aşa cum prevăzuse Fromm-Reichmann în eseul ei „fondator”. Se ştia şi înainte, intuitiv, că singurătatea accelerează paşii morţii. „Psihobiologii” pot acum arăta că singurătatea transmite semnale hormonale înşelătoare şi scutură moleculele care îşi au rolul în comportamentul individului. Singurătatea prelungită nu numai că te poate îmbolnăvi, dar te poate omorî. „Izolarea emoţională” este plasată pe acelaşi nivel cu fumatul ca factor de risc pentru mortalitate. O listă a bolilor psihice cauzate sau accentuate de singurătate enumeră: Alzheimer, obezitate, diabet, boli neurodegenerative. Cancerul sau tumorile intră în metastază mult mai rapid la oamenii singuri.

Definiţia psihologică a singurătăţii nu s-a schimbat de la Fromm-Reichmann încoace. Pentru Fromm-Reichamnn „adevărata singurătate” nu e tăcere (cumva forţată), aşa cum a presupus Kierkegaard, nu e solitudinea fericită şi productivă a artistului, nu e jale şi nu e depresie (care poate fi un simptom al singurătăţii). Singurătatea, spunea ea, este dorinţa (cronică) de intimitate. Psihologii de azi insistă ca singurătatea să fie văzută ca o experienţă interioară, subiectivă. John Cacioppo, psiholog specializat „în singurătate”, atenţionează şi el că singurătatea nu este sinonimă cu a fi singur. De asemenea, celor bolnavi de singurătate nu li se anulează sentimentul singurătăţii chiar dacă mai sunt cu „cineva”, pentru că aşa cum s-a spus anterior, singurătatea nu este o experienţă „la exterior”.

Este tentant să spunem că ne-a fost dat să fim singuri. Nu suntem foarte departe de adevăr, întrucât singurătatea are şi o calitate ereditară. Un studiu făcut pe 8000 de gemeni din Olanda a arătat că dacă unul dintre gemeni dezvoltă sentimentul singurătăţii, şi celălalt va raporta, în 50% din timp, aceeaşi experienţă. Deşi genele pot predispune dintru început un copil la singurătate, nu trebuie uitată cealaltă jumătate a cauzelor singurătăţii, which comes from the world. Studiul The Lethality of Loneliness citează şi cazul orfelinatelor „dickensiene” ale lui Ceauşescu. Creierul copiilor abandonaţi (singuri) dezvoltă mai puţină materie cenuşie (neuroni) şi şi mai puţină materie albă, în cazul în care nu sunt recuperaţi în timp util. Materia albă este responsabilă de transmiterea semnalelor dintr-o parte în alta a creierului (descrisă ca un „internet intern” al minţii). La orfani, amigdala şi cortexul pre-frontal (în legătură cu memoria, emoţiile, interacţiunile sociale) nu comunică.

“The very fact that something outside the organism [loneliness] can affect the genes like that—it’s huge. It changes the way one thinks about development.”
– Steve Suomi

—————
*din Judith Schulevitz, The Science of Loneliness: We now know how it can ravage our body and brain.

foto: Joana Nénu pentru The Chronicle

Comentarii

comentarii