Într-un film de Kaurismäki, dacă nu m-a lăsat jumătatea de memorie, un individ îl întreabă pe un alt individ care ține o cameră de filmat în mână: „Ce filmezi?” „Tot ce mișcă”, îi răspunde. Aici ați putea găsi o „idee vagă” despre mine.

Se vorbește mai ales de „inocența copiilor”, „inocența întâlnirii”, „inocența mărturisirii”. Ori, frecvența cu care este utilizat termenul de „inocent” impune întrebări adiționale: Cine e inocent? Ba chiar, de ce cineva e inocent? „Innocent of what?” În eseul „Istoria minciunii” (2001), Derrida susține că minciuna, conceptul minciunii a dobândit o istorie proprie. El se referă la „istoricitatea internă” a minciunii și examinează posibilitatea unor „rupturi” în cadrul tradiției occidentale. Pentru Derrida, minciuna este greu de „smuls”, altfel spus de identificat, atunci când istoria însăși poate fi văzută ca o „poveste plină de minciuni”. Așa cum minciuna are o cultură proprie, care a afectat și continuă să afecteze cum se minte și ce formă poate căpăta minciuna, Derrida argumentează că, la fel, conceptul de inocență are o istorie care oglindește „minciuna”. Conceptul de minciună este dificil pentru că, afirmă Derrida, nimeni nu poate dovedi că cineva minte, că ceea ce spune nu este adevărat. Cu ce ne confruntăm? se întrebă Derrida. Cu o incompetență? Cu o lacună de luciditate și de acuitate analitică? Ignoranță „de bună credință”? Eroare accidentală? Constrângere? Cu o logică a inconștientului? Dacă ipoteza lui Derrida e că minciuna e mult mai apropiată de „încredere” decât de „cunoaștere”, atunci minciuna nu poate face parte dintr-o „istorie a erorii”. Suntem lăsați cu o posibilitate, posibilitatea ca minciuna să fie construită din dorința de a produce un „efect al adevărului”.

Mincinoșii, cei care alterează adevărul, „vor” să spună adevărul.

Derrida lucrează într-un sistem prefigurat de Nietzsche, unde marea ceartă a fost produsă de afirmația: creștinismul a îmbrățișat o minciună în portretizarea unei lumi drepte. Noțiunea creștină despre o lume dreaptă este dependentă de judecățile asupra binelui și răului. Din reprezentările binelui și răului a emanat „minciuna inocenței”. Ce sfătuiește creștinismul? Să „identificăm” inocența – inocentul și să îi judecăm pe cei care se exclud eticii creștine. „Minciuna inocenței” are, așadar, ceea ce s-ar numi o imunitate religioasă.

În Geneză, ne este pusă pe tavă o grădină („un paradis”) cu doar două puncte de orientare: doi copaci, „copacul cunoașterii binelui și răului” și „copacul vieții”. Eva, prima curvă a materiei vii, a făcut abstracție de porunca: „Nu mâncați din copacul ăla.” Potrivit teologiei dominante, păcatul a pătruns pe Pământ, iar inocența a fost pierdută. Omenirea a fost izgonită din paradis și înlăturată de sub prezența lui Dumnezeu. Dar, pentru istoria inocenței, „căderea transcendentală” este un zero barat. Episodul primar al Creației iese din parametrii istoriei și, în consecință, ai analizei umane. Lectura poate fi cel mult simbolică. Istoria minciunii inocenței ar fi, continuă Derrida, un produs al unei denaturări intenționate a „Căderii”. Produsul le aparține celor care au căutat să creeze un „efect de adevăr” ideologic. Șarpele din legendă (să fie diavolul?) trebuie reinterpretat; șarpele pe care, în mod ironic, creștinătatea l-a înfățișat ca fiind „tatăl minciunilor”. Biblia face numeroase referiri la „inocență” și „inocent”. În majoritatea contextelor, termenul de „inocent” este folosit în circumstanțele legii, în tandemul cauză-efect. „Ești inocent, dacă…” „Nu ești inocent, dacă…” Textele profetice amintesc de „trădarea celor inocenți” și de judecata celor care au abuzat de cei inocenți. Celor care se păstrează „inocenți” li se promite că nu vor pieri. În Biblie suntem întrebați: „Cine a fost inocent și a pierit?” Întrebați-vă!

Nietzsche nu a crezut niciodată în valori absolute, așa încât el vorbește despre „inocența devenirii”.

Reprezentarea „minciunii inocenței” își continuă evoluția.

Scrierile lui Camus, așezate în eră modernistă, vin în întâmpinarea celor fără dumnezeu, care trăiesc într-o lume fără promisiunea unei posibile mântuiri sau a unei eterne salvări. În romanele „Străinul” și „Ciuma”, Camus ne întreabă cum poate cineva să rămână inocent într-o lume absurdă. Credința într-un adevăr absolut este centrală în conceptualizarea creștină a inocenței. Dar Camus este prins într-o perioadă care distruge schelele binelui și răului, o perioadă capabilă să creeze „noi adevăruri”. Meursault, străinul, este „un proces în devenire”, un om care caută o etică. Străinul este un pre-conștient. Până nu comite „crima” (din punctul cui de vedere?) el nu ia contact cu valorile după care a fost construită societatea în care trăiește. Sartre spunea că Meursault este „unul dintre teribilii inocenți care șochează societatea”. Judecătorul, în mod ironic, condamnă un „inocent” la moarte.

Inocența poate fi „rea”, monstruoasă.

Concluzia lui Derrida: minciuna modernă, ah, destul, că iar mi s-a sculat.

—————

Photo (c) Katharine Cooper

Comentarii

comentarii