Prin clasa a X-a când am băgat-o tare cu olimpiada la română (am ajuns și la națională în anul ăla de grație, la Galați, frumos Galațiul, scriam pe bandă rulantă, faleză, Dunăre, muzeu de artă contemporană, 6 oameni în cameră, discotecă, Eugen Simion la premiere, ce vrei mai mult), fix din miezul unui liceu de informatică (căci ăsta a fost falsul meu paradox), descopeream ceea ce credeam eu că e teoria literaturii.

Atunci am venit, uite-așa, din nimic – cum se venea pe vremea aia, la vârsta aia obscen de inocentă – cu două teorii revoluționare: una despre originea operei de artă (un pic mai primitivă decât „definiția operei literare la Tudor Vianu”, pe care trebuia s-o reciți mort-copt la cursul de TL din anul întâi), cu făt, cu avortoni și scheme și săgeți, o mică mostră de nebunie autistă, iar alta mai subtilă, dar nu mai știu despre ce exact, probabil prea subtilă ca să vă explic acum (ar trebui să vă introduc în sistemul meu de idei și concepte din vremea aceea, digresiune ce nu-și are locul aici, vă rog să mă înțelegeți).

Zbuciumată adolescentă cu nițel talent, cu ceva poezii la activ (și cu rimă, și fără), desființate dintr-o singură mișcare de profa de română din liceu, plus o povestire parabolică despre sensul vocației și maestrul Rafael care apare într-un vis, lol, ce-am făcut? Am luat cele două eseuri și m-am dus pentru prima oară la Facultatea de Litere, unde l-am așteptat pe Manolescu să iasă de la curs ca să-i înmânez modesta mea operă de debut într-ale teoriei. Omul m-a ascultat, neînchipuit de amabil, a fost o întâlnire de vis, mi-a zis să-l sun peste câteva zile ca să-mi dea „verdictul”. Am fost atât de fericită, încât nu l-am mai sunat niciodată.

Asta avea să fie, de altfel, hiba mea de-a lungul întregii vieți, că nu mai sun; pune-mă să fac ceva anume, orice, io zic bine, sigur, vorbim, vedem, și nu mai fac nimica, deși mă jur că în fiecare zi mă gândesc la asta și mă decid ca mâine să te sun, să facem odată ce-am stabilit, dar deja presiunea apasă prea tare pe umerii mei, sunt căzută, sunt victima perfectă, nu mai trage de mine, nu-mi spune „hello” pe mess, degeaba. (Yahoo mi-e martor că nici lui George nu i-am mai răspuns la ultimul mail în care zicea, pentru a treia oară, cam așa, că dacă am vreun „subiect la incubator” să-l trimit dracului odată, că s-a săturat să tot stea după mine de-o lună.)

Aveam totuși să-l întâlnesc și pe bune pe Manolescu, în anul 3 de facultate, la cursul de literatură română & cenzură în comunism, dar trenul era de mult pierdut. Puteam fi critic, teoretician, animator de școală literară, mareșal de bloc la 16 ani. Am ajuns însă la 25 și nu știu ce-i de făcut pe mai departe, Manolescu e la Paris, CMI e mort (n-are legătură), m-am înhăitat cu oameni răi, nu mai știu să scriu din suflet, e o lume chinuită, ca să nu zic nebună!

[Poate că de-aici îşi cumpără Manolescu ziarul, dimineaţa, la Paris; sau poate că nu; n.n.] foto: thechronicle.ro

Comentarii

comentarii