Când m-am mutat în apartamentul cu vedere largă spre cimitir, mi-am zis că măcar am asigurată liniștea.

Evident, uitasem ce nație de necrofili zgomotoși și fetișiști morbizi suntem. Și cât respect (ah, respectul, mereu invocatul respect!) le purtăm morților; și nu atât morților sau „memoriei” lor, cât efectiv crucilor și mormintelor și gărdulețului care împrejmuiește mormântul și, în fine, florilor care cresc pe mormânt. E toată această manie și divinizare a instrumentarului mortuar. Pe mort dă-l în morții lui. Important e că nouă, celor vii, ni s-a ivit ocazia unei activități nobile și de mare smerenie, o ocazie să ne asigurăm mai bine viitorul în rai, să nu cumva să rămânem neacoperiți moral în fața domnului când ne-o lovi apocalipsa; și așa începe mersul regulat și conștiincios la mormânt – nu pentru mort, nu pentru amintirea lui, nu ca gest așa-zis simbolic sau întru reculegere (mă duc să mai vorbesc și io cu mortu meu, de pildă, să mă mai sfătuiesc – ceea ce aș înțelege), ci ca să cureți și să îndrepți crucea, să lustruiești mormântul, să lăcuiești gărdulețul, să sapi, să plivești, să plantezi, în fine, să vadă lumea, plus cel de sus, că-ți faci treaba. Că bifezi acolo-n condică. Te ține niezo minte. Apoi pleci acasă liniștit. Ai mai primit o bulină albă acolo sus, yesss!

În fine, morții lor de oameni, au și ei nevoie de gesturi ritualice care, deși golite de orice substanță sau vitalitate, să le dea un rost când se trezesc dimineața. Iar ăsta n-o fi lucru puțin. Io în fiecare dimineață mă întreb ce morții mei caut pe lumea asta și aștept să vină noaptea ca să dorm și să uit. Somnul e singura noastră salvare, mi-e din ce în ce mai limpede. Îi deplâng pe insomniaci; ori pe cei ce nu cunosc plăcerea somnului.

Dar, în fine, m-am luat cu vorba. Treaba-i că la mine-n cimitir se lucrează de zor. Și de cu zori. Grădina tihnei supreme e un perpetuu șantier. Ba mai rău, că măcar șantierul se și termină la un moment dat. Aici e muncă și forfotă fără-nceput și fără de sfârșit, frecuș etern ce nu duce nicăieri.

De la primele ore începe bâzâiala; trepidatul motoarelor, motopompelor, motostivuitoarelor, drujbele, flexul, ferăstraiele. Echipaje întregi de femei și bărbați robotesc zi de zi aranjând („toaletând”) copacii, șlefuind cavourile și crucile de piatră, lustruind mausoleele cu termopane. În zilele cu ploaie, poți vedea femeile, cu câte o umbrelă suspendată, văzându-și înainte de treabă deasupra mormintelor. Să mor dac-am mai văzut așa concentrare de forțe în parcuri sau alte locuri mai cu folos. Și vorbim de un oarecare de cimitir „de cartier”. Au intrat în demența asta și nu se mai pot opri. Cultul morții merge mână-n mână cu juisarea, desigur, dar cât să juisezi?

Sâmbătă e „sâmbăta morților”, să vezi atunci viață și socializare-n cimitir. Veșnicile pomeniri vor curge pe bandă rulantă, trebe bifate, iarăși, cât mai multe morminte, hâțânate cât mai multe colive, c-așa-i place la dumnezeu, popa tre să facă maraton și slalom printre cavouri, atunci se vede pioșenia cel mai tare, atuncea-i competiția cea mai acerbă-ntre creștini. Și pe bună dreptate.

În rest, toată lumea mă-ntreabă cum e să stau gard de gard cu cimitiru, de parcă tre să fie cumva. E bine, fiți pe pace, odihniți-vă în pace. Duminică seara mereu e plin de lumânări și luminițe. E romantic. Apoi, toți tovarășii care vin la tine fac poză la cimitir și pun pe fb. Și io mai pun, că-i romantic și misterios. Lângă cimitir, tot gard de gard, e loc de joacă pentru copii. În stânga leagăne și balansoare colorate, în dreapta cruci și iarbă verde. Mai verde decât în alte părți, firește. Alăturarea mi se pare esențială, necesară chiar. (Uneori, noaptea, arunc peste gardul cimitirului cotoare de măr și sâmburi de piersică. Peste sute de ani, din solul îndelung fertilizat, din oase măcinate, va crește o mare livadă.) Mai demult, o amică îndepărtată venise la mine să doarmă peste noapte, dar nu știa că stau lângă cimitir, și când i-a nimerit privirea pe fereastră s-a căcat pe ea de spaimă și a început să plângă. Am dat-o afară din casă, că nu-mi plac plângăcioasele.

Iar de când stau la cimitir am scăpat de frica de moarte. De boala de moarte. Și-mi visez cu bucurie incinerarea. Nu vreau să-mi frece nimeni gărdulețul la mormânt. În cel mult 50 de ani (în cel mai bun caz) de la moartea ta, oricum toți te vor fi uitat.

Comentarii

comentarii