Aud că în parcuri se aplică deja prevederile Codului Rutier: nu te mai plimbi cu bicicleta, rolele, skate-ul după bunul plac. Pe fereastra mea nu mai încape orașul ăsta care stă să explodeze. Cafeaua stă tristă pe pervaz. Vorbeam, deunăzi, cu prietenii mei, despre faptul că, din fericire, lumea este mult mai mare decât Bucureștiul.
– Vai, doamnă, ce bicicletă drăguță aveți! zice doamna Preotescu, proaspăt mutată în cartierul nostru olandez, mai sus de Pipera.
– Ei, lăsați, spune roșind madam von Pistenburg, mângâindu-și țoacla pe coarnele blând arcuite ale ghidonului, s-a mai îngrășat în ultima vreme deși alergăm împreună și douăjde de kilometri pe zi… Mâhnirea îi golește un pic pieptul de mândrie, dar își revine repede: a dumneavoastră cum se mai simte? întrebă cu speranță nedisimulată.
– Am ieșit săptămâna trecută din spital; suntem mai bine, mulțumesc… Ați auzit chestia cu parcurile?
– Da…
– Ce prostie, zău, doamnă von Pistenburg, tocmai nouă să ni se întâmple asta, care de pe vremea când Armstrong era în scutece știam ce înseamnă ciclist!
– Da, doamna Preotescu, tocmai nouă, cele care ne irosim banii de coafor pe cauciuri și spițe, pe șei de piele și mânere de latex dur tropical, pe vopsea în ape și pinioane, pe… pe aerul din anvelope însuși!
– Desigur! Sunt absolut indignată!

Doamnele Preotescu și von Pistenburg, locuitoare ale cartierului olandez mai sus de Pipera, vor fi strivite între rândurile și gândurile unui anonim. Ca plămânii noștri între neputința antropologică a administrației românești și curgerea lentă a nepăsării organice care macină poporul ăsta.
Seara, când gândurile tac, cetele de oi din cartierul olandez mai sus de Pipera îmi trec prin fața ochilor călare pe cele mai fantastice vehicule, biciclete, triciclete, role, vele, trepidând cu tot cu blană de bucurie, de pedală, de vaselină și viteză.
– Oițele mele, le spune Primul Ciclist al Universului, a voastră va fi Împărăția celor pe două roți!
Când primăverile vor veni, vom fugi din parcuri, ne vom uita cu jind la peticele de iarbă pe care se vor lăfăi gardienii publici – sau privați, dragă doamnă von Pistenburg! – vom redeveni transhumanți, alergați de propriile fantasme, de angoase și de fantastica îndrăzneală de a ne dori o viață normală.

Din cutia cu molii iese un vierme foaaarte mic, transparent, dacă-mi permiteți. Desigur, doamnă Preotescu.Cu toate astea, poți citi de la o poștă pancarta la care a muncit o viață și pe care a scris cu vopsea de pe aripile fluturilor morți: Iarba e mătase: stop smoking!
Aici, la noi, în cartierul olandez.
Într-un oraș care nu mai încape pe fereastra mea.
La colț, o bicicletă tristă cântă jazz.

(Foto: Austria, 2007, ©Rareș Petrișor)

Comentarii

comentarii