Cum sufăr de boala adormirii Maicii Domnului, adică adorm mai greu ca o buturugă, noaptea tre’ să îmi desfac din lesă şi botniţă mintea până când oboseşte. Până dau să adorm, trebuie să îmi autoimpun să construiesc nu ştiu câte discursuri în limba franceză sau să citesc Rebreanu, singurele somniferele la care rezonez. Aseară, ca niciodată, am intrat în REM gândindu-mă la comunism. Întrebarea de gardă: de ce în comunism oamenii s-au iubit între ei, aparent? De ce comunismul a durat atât de mult? Explicaţia pe care am găsit-o este sociologică, şi nu istorică (d.p.d.v. istoric s-a ocupat Lucian Boia în Mitologia ştiinţifică a comunismului). Pe scurt, a creat un nou tip de om, înnobilat de muncă, toată lumea avea de lucru, nu era timp de taclale, de revolte şi certuri în familia socială. Oamenii luau contact între ei doar cu ocazia celor sfinte. Oamenii stăteau cam departe unii de ceilalţi. Şi atunci, fiecare cu treaba lui, oamenii cu treaba lor, comunismul cu treaba lui.

Comentarii

comentarii