Se face că mă uit, pentru binele umanităţii, a doua oară, la lecţiile unui psiholog harvardist, despre cum să găsesc fericirea, mai bine zis, cum să mă nimeresc, eu şi ea, pe aceeaşi funie (învârtită după gât). De ce suntem fericiţi, se întreabă şi ne întreabă Dan Gilbert. Pentru triburile melancolice din cutia mea craniană, prima oară a fost, cum altfel, un rateu. Un rateu de trei minute, din douăzeci programate. Primul lucru care-mi rămăsese în minte atunci a fost că fericirea poate fi formulată, concretizată. El îşi începe prelegerea, îmbarcându-şi vorbele cu glume, de la homo habilis (2.000.000 î.Hr.), evoluat, mai departe, la homo sapiens (200.000), punctând aici marea inovaţie – cortexul prefrontal (care, ce face, simulează experienţe). Să simulăm experienţe (senzaţii etc.), înainte de a le extirpa în lumea obiectivă, iată un truc, spune Gilbert, pe care nici un strămoş de-al nostru (inclusiv animale) nu era capabil să-l performeze.

Mai departe, Gilbert a vârât pe un perete digital două fotografii: prima înfăţişează un cowboy ţinând în mână un cec de 1 miliard şi jumătate de dolari, a doua o femeie supraponderală, îmbrăcată într-o fustă-valuri, care împinge într-o ambulanţă, un cărucior care îl poartă pe bărbatul îmbrăcat cu pălărie şi tricou verde. Contrar aşteptărilor noastre (?), Gilbert zice că subiecţii din ambele scenarii, la un an după ce primul a câştigat la loterie, iar cel de-al doilea şi-a rupt piciorul, sunt la fel de fericiţi, la fel de etc. în ceea ce priveşte viaţa lor. Hm, oare de ce se întâmplă asta? Laboratorul psihologic descoperă ceva fantastic, zice-se, acel fantastic ei l-au numit impactul prejudecăţii, şi reprezintă tendinţa cordexului prefrontal a.k.a. simulatorului de a funcţiona prost (supraestimarea impactului hedonic asupra unor evenimente viitoare).

Formulăm fericirea, (exemple de fericire concretă: Sunt cel mai fericit om de pe pământ – Sir Thomas Browne, 1642; I am so much better off physically, financially, mentally, and in almost every way – Jim Wright; I don’t have one minute’s regret – Moreese Bickham; I believe it turned out for the best – Harry S. Langerman; I’m happier than I would have been with The Beatles – Pete Best, 1984), dar continuăm, cumva, să ne gândim la ea ca la un lucru care trebuie găsit. Am crede că indivizii ăştia sunt nişte norocoşi, că a dat fericirea în ei pe contrasens. Exemplele date de Gilbert sunt posibile datorită unui sistem imunitar psihologic, prin care putem reconfigura proiecţiile asupra lumii în care trăim. Acest sistem reprezintă şi explicaţia posibilă pentru scenariul în care Moreese Bickham petrece treizeci de ani în închisoare pentru o crimă pe care nu a comis-o, şi îşi concluzionează experienţa prin I don’t have one minute’s regret. De la aceşti oameni, ne previne Gilbert, putem învăţa, nici mai mult, nici mai puţin decât secretul fericirii. Iată reţeta:

1. Sporeşte-ţi averea, puterea şi prestigiul. Iar apoi fă-le pierdute. (Aluzie la Jim Wright)
2. Petrece cât de mult timp poţi într-o închisoare. (Aluzie la Moreese Bickham)
3. Fă pe altcineva foarte, foarte bogat. (Aluzie la Harry S. Langerman)
4. Niciodată să nu faci parte din grupul The Beatles. (Aluzie la Pete Best)

Şi, totuşi, asta nu ne va face fericiţi. Sau nici măcar, asta nu ne va convinge de autenticitatea fericirii lor. Pentru că intenţia primă este de a crede că fericirea formulată nu este „de aceeaşi calitate” ca şi „fericirea naturală”. De ce apare această inferioritate? Gilbert explică foarte precis; e foarte greu să accepţi că not getting what we want could make us just as happy as getting it. Fericirea formulată este reală, demonstrează Gilbert printr-un studiu aplicat unor amnezici şi unor „civili” (prea descriptiv pentru a-l mai explica).

Concluzionează Gilbert, ar trebui să avem preferinţe care să ne ducă dintr-un viitor înspre un altul. Dar când aceste preferinţe ne trag prea tare şi prea repede, pentru că am supralicitat distanţa, respectiv diferenţele dintre aceste (da, limba română să scoată pluralul pentru viitor), suntem într-o zonă de risc. Când ambiţiile noastre sunt delimitate, ne putem dedica cu plăcere clădirii acestor ambiţii. Când ambiţiile noastre sunt dispersate, nerestrictive, suntem conduşi către minciună, furt, fals, rănirea altora, sacrificarea lucrurilor de valoare. Când fricile noastre sunt delimitate, suntem precauţi, îngrezători. Când fricile noastre sunt dispersate, suntem nechibzuiţi. Dorinţele şi îngrijorările noastre sunt ambele, într-o anumită măsură, depăşite, pentru că avem în noi înşine capacitatea de a manufactura întocmai comoditatea pe care o vânăm în mod constant.

Ideea pe care o contestă prelegerea lui Gilbert, expusă pe larg în cartea sa Stumbling on Happiness, este cea conform căreia „dacă nu accedem la ceea ce ne dorim, suntem nefericiţi”. El ne propune următoarea rezolvare: asumpţiile noastre asupra ceea ce credem noi că ne-ar face fericiţi sunt greşite.

foto © thechronicle.ro

Comentarii

comentarii