Stranger Than Paradise e filmul ăla față de care te simți dator să minți că l-ai văzut, dacă nu l-ai văzut. Bă, ești prost, cum n-ai văzut Stranger Than Paradise și alte scene rușinoase pentru statusul tău de formator de opinie te pot lua ca țintă. Filmul pe care oricum îl vei vedea. Și și dacă nu îl vei vedea sau nu vei minți că l-ai văzut, pentru că nu vrei să comiți acest păcat înscris pe plăcuța cu Mickey Mouse, oricum lucrurile vor rămâne limpezi în ceea ce privește, habar n-am, bagă și tu de la tine. Îs foarte puțin maleabil când vine vorba de imitatio. Nu vreau să mă justific la 10000 m altitudine, dar mi-aduc aminte că m-am certat cu – nici nu știu cum să procedez, dacă spun „cineva”, va gândi că, pentru tâmpitul ăsta-s o oarecare, dacă scriu o inițială, va gândi, m-a redus la o inițială cu punct – nu știu cum să procedez, dar i-am spus că românii sunt și vor fi în incapacitate (obiectivă, da?) de a crea o metafizică. Mi-a plesnit-o că fac discriminare, că cum adică limba germană permite crearea metafizicii, iar româna nu? Acum mă întreb și eu ca voi, de ce naiba să mai aduci într-o discuție la micul dejun debutul lui JJ? Maculatură despre Jarmusch. Dar știi și tu că maculatura lor nu o citește nimeni (poate doar distribuitorii panicați), din motivul pentru care acest film este extraordinar. În filmul ăsta nu simți, în primul rând, că Jarmush face pe regizorul. Gândiți-vă mult la asta, e la ofertă. Nu am mai văzut Stranger Than Paradise de multă vreme. Dar acum îs pe avion și așa, și m-am gândit din nou cât de decepționat am fost când am aflat că după albastrul cerului nu e paradisul, ci ditamai pizda de Spațiu.

Comentarii

comentarii