Figură cardinală a contra-culturii japoneze din anii 1960-1970, Masao Adachi, regizor, scriitor, critic, teoretician, poet, actor, activist, prizonier politic, este subiectul noului documentar semnat de Philippe Grandrieux, Il se peux que la beauté ait renforcé notre résolution / It May Be That Beauty Has Strengthened Our Resolve. Grandrieux aduce un omagiu regizorilor cunoscuţi şi necunoscuţi, care au participat cu arme sau camere video la luptele de rezistenţă şi eliberare de-a lungul întregului secol XX. Aceşti autori cu traiectorii adesea romantice, sunt cei care au suportat închisoarea, moartea şi, astăzi, uitarea.

Născut în 1939 la Fukuoka, Masao Adachi este învinovăţit că şi-a apărat convingerile prin imagini, lucru pentru care are, până în prezent, interdicţie de a-şi părăsi ţara. În 1982, arhivele sale de film sunt distruse în timpul unui bombardament. Cerinţele politice şi estetice care caracterizează activitatea lui Masao Adachi sunt înrădăcinate în critica auto-depravării, a mutilării (aşa cum a fost definită de Adorno). Toată viaţa sa, Adachi a luptat împotriva opresiunii: împotriva internalizării tabuurilor culturale (prin Wan, 1961 sau Closed Vagina, 1963), împotriva exploatării corpurilor şi a oamenilor (prin Gushing Prayer, 1970, Red Army/FPLP, 1971).

În anii 1980, Philippe Grandrieux identifica aceleaşi probleme pe care Adachi le abordase în anii 1960. Amândoi, inspiraţi de Antonin Artaud şi Georges Bataille, au plasat corpul în centrul economiei lor estetice. Amândoi îşi construiesc ficţiunile prin călătorii în labiriturile necunoscute ale psihicului uman (Masao Adachi, Galaxy, 1967; Philippe Grandrieux, Sombre, 1998). Amândoi îşi dedică documentarele-eseu rezistenţei popoarelor scufundate în tragedie istorică (Red Army/FPLP, Adachi, 1971; Come back in Sarajevo, Grandrieux, 1996). (Nicole Brenez)

Comentarii

comentarii