Gondry plus Chomsky egal Love

În timp ce lucra la Spuma zilelor (o fiertură mult prea dulce din cozi de şoricel care s-au sinucis băgîndu-şi capul în gura unei pisici blînde), Gondry a făcut o serie de interviuri cu Chomsky, pe care le-a filmat cu un Bolex vintage şi le-a transformat apoi, desenîndu-le naiv pastelat, în Is the Man Who is Tall Happy – o conversaţie animată cu Noam Chomsky. Premiera europeană a avut loc săptămîna trecută, în secţiunea Panorama de la Berlinală, iar filmul se găseşte deja ştiţi dvs. unde.

Nu trebuie să fii hiperinteligent ca să vezi filmul ăsta, nu trebuie să fi citit cărţile lui Chomsky, nu trebuie să ştii ce e gramatica generativă sau ce-a făcut Chomsky la viaţa lui. Pentru că Gondry, cel care pune întrebările şi orientează discuţia, nu e nici el hiperinteligent. Nu e Pinker. Nu e Singer. E şi el un tip care l-a descoperit la 40 şi ceva de ani pe Descartes, vorbeşte prost engleză (motiv pentru care cuvîntul „endowment” devine un fel de „şasesaşiînşasesaci”, iar Chomsky e Şomschi, cu accent pe i) şi se-ncurcă în propriile întrebări. Ceea ce e cu atît mai bine, de fapt, conversaţia începe cu mătuşile lui Chomsky şi primul gest de rebeliune, continuă cu un Noam de 10 ani care citeşte cu taică-su în fiecare vineri tot felul de eseuri complicate, trece apoi prin începuturile ştiinţei moderne, facultatea esenţială de a chestiona orice lucru care pare firesc, şi ajunge, normal, la limbaj, continuitate psihică şi „Cum ne dăm seama că un copac e un copac?”.

Chomsky e răbdător şi didactic ca un copac bătrîn, Gondry e curios şi stîngaci, autentic uimit de-un lucru sau de altul, conştient că nu-i întotdeauna pe fază („I felt a bit stupid here”, zice la un moment dat), e o chimie înduioşătoare între ei care n-are cum să te lase rece. Film despre „cum facem să” şi „nu ne naştem tabula rasa, există structuri lingvistice (şi morale – vezi Paul Bloom, Just Babies: The Origins of Good and Evil) înnăscute, de la care porneşte toată aventura”, Is the Man Who is Tall Happy poate fi văzut dimineaţa, la cafea, cu laptopul în braţe, cînd mintea se dezmorţeşte încet, încet şi începe să facă sens. Deşi nu m-aş supăra să-l dea şi la cinema.

 

Comentarii

comentarii

Scroll to top