Fantoma unui înger

They did not save your life. They stole it.

În ultima vreme, Miyazaki a început să urască anime-urile, așa cum Alan Moore urăște filmele cu super-eroi, și de ce i-am învinui, când observăm că și unele și altele sunt peste tot, ca balega de vacă în Calcutta. Oricum, există grade: dacă un film turcesc cu super-eroi e mai ridicol decât unul american, prostia sa proliferând exponențial, un anime hollywoodian va fi mai plictisitor decât originalul japonez.

(Captură din Ghost in the Shell, regia Mamoru Oshii, 1995)

În cazul de față vorbim totuși despre o capodoperă a genului: Ghost in the Shell (1995), ecranizare a unei manga din 1989, tinde să fie considerat cel mai reușit și influent anime, inspirația directă pentru The Matrix. Iar dacă filmul surorilor (pe atunci frați) Wachowski a îmbătrânit destul de urât, în parte pentru că estetica nouăzecistă s-a prăfuit mai repede decât estetica altor decenii (ah, NiN, parpalace negre, nu metal, rave, bullet time effect — cât de obosite ni se par acum), în parte din cauza celor două continuări inepte care i-au distrus orice pretenție de radicalism subversiv sau de mister (însuși Jean Baudrillard, acel mare guru, deja uitat, al vremurilor postmoderne, va considera The Matrix „at best a misreading of my ideas”), Ghost in the Shell impresionează în continuare prin minimalismul grafic, echilibrul (neobișnuit pentru sensibilitatea pop occidentală) între acțiune flamboaiantă și gravitate filozofică, dar mai ales prin statutul aproape singular de film plasat în viitorul post-uman de care ne despart, probabil, doar câteva decenii, dar pe care cultura noastră refuză încă să-l asume (tatonează).

(Captură din Ghost in the Shell 2: Innocence, regia Mamoru Oshii, 2004)

Filmului din 2017 îi lipsesc toate astea. Zero întrebări abisale (se pare că „suntem ceea ce facem”, după cum îi explică cu înțelepciune Juliette Binoche junei cyborg Major, i.e. Scarlett Johansson), acțiune clișeică, cu excepția secvențelor împrumutate din anime-ul original, centrul de greutate schimbat: nu mai este neliniștitoarea devenire-întru-mașină, ci familiara (RoboCop style) recuperare a umanității pierdute. Ca antagoniști, în locul straniului Puppet Master întâlnim eternul bărbat alb corporatist, lipsit de scrupule, și aproape la fel de clasicul tânăr (mă rog, aici cyborg alb — Michael Pitt) lovit de angst. Unica interpretare demnă o face Takeshi Kitano (Battle Royale), șeful ursuz, plin de maxime budiste și de violență reprimată, al Section 9. Scarlett Johansson joacă onest și plat (mi-e greu să-i deosebesc rolurile, întotdeauna mi se pare la fel, adică okay), dar o Charlize Theron din Prometheus sau o Min-hee Kim din The Handmaiden ar fi exalat o aură ambiguă de amenințare latentă mai adecvată rolului. În acest film totul e simplu și safe.

(Captură din Ghost in the Shell, regia Rupert Sanders, 2017)

Totul în afară de atmosferă. Tot ce se întâmplă în spatele și în jurul personajelor e infinit mai interesant decât ce fac ele, și nu a mai fost atât de bine făcut de la Blade Runner încoace. Filmul lui Scott e evident o influență directă; de asemenea, splendoarea barocă a celui de-al doilea Ghost in the Shell: Innocence (pe care îl prefer primului). După cum observă Batou în acesta din urmă (parafrazându-l pe Richard Dawkins), orașul îi reprezintă pe oameni în aceeași măsură în care aceștia reprezintă genele care i-au produs (*). Filmul lui Rupert Sanders ne oferă fragmente dintr-o metropolă asiatică nespecificată, oriunde între Bombay și Tokyo, extrem de plauzibilă peste 2-3 decenii, în acord cu trendurile tehnologice și sociale deja în curs. Un spațiu stratificat, eclectic, arhiplin, unde siluete holografice mai înalte decât zgârie-norii, fantome ale reclamei și comerțului, dansează peste un furnicar uman aflat în diverse stadii de descompunere și/sau augmentare cibernetică. În 3D, experiența e absolut memorabilă.

(*) Am crezut multă vreme în primatul realității asupra artificialului. Mai ales natura, pădurea, muntele etc., mi se păreau zone inalterabile, atavice, perfecte. Până când, cu câțiva ani în urmă, ieșind din Centrul Vechi într-o noapte de vară, m-am așezat pe o bancă de pe bulevardul Unirii. În afară de foșnetul copacilor și de jeturile colorate, neon light, ale fântânilor se mai auzea ceva: acorduri de Brahms, apoi Klaus Schulze (cred), ieșind din mici difuzoare ascunse în copaci. Din când în când, ciudate cântece de păsări (probabil tot artificiale; păsările dorm noaptea). După câteva minute, totul mă amuza: o altă inițiativă kitsch a primăriei sectorului 5. După o oră renunțasem deja să mai cred, aprioric, că natura nu are de câștigat din simbioza cu artificialul. De atunci am continuat să explorez acest concept, care posedă un trecut respectabil (de la religiile animiste până la țestoasa a cărei carapace Des Esseintes o va încrusta cu nestemate, omorând-o, adică până la Simbolism) și un viitor imens, început deja cu Oculus Rift.

 




Text de Julius Ebola.

Julius Ebola este colaborator The Chronicle [.ro].

Comentarii

comentarii

Scroll to top