Exclamația lui Aldebaran

Prin primăvară, citind Sfânta Rusie a lui Alain Besançon, păstrasem zicătoarea lui Marx de la sfârșit de secol XIX: „Exemplul Rusiei livrează o problemă legată de credinţă, mai degrabă decât de fapte”. Superioritatea Rusiei are rădăcini religioase (ea nu este nici tehnologică, nici numerică), prin urmare operează în afara timpului, ontologică și imaterială. Raţiunea (de a fi a) ruşilor este racordată la mistic, ei înşişi văzându-se drept poporul cel mai iubit de Hristos (cândva). Dar dualismul intern al Rusiei e mai feroce decât oricare alt element de divizare dintre Rusia şi Europa. Rusul e pios, blând, darnic, ataşat de cele sacre, dar e şi brutal, crud, lacom, mizantrop. Extremismul ăsta ne-a făcut martorii unui imperialism rusesc, în care fostul obiectiv mesianic al Rusiei (ca moștenitoare declarată a Constantinopolului), de restaurare a creştinismului pur, a fost înlocuit de destinul extinderii la nesfârşit (până la colaps). Lenin însuși, un exemplu al contradicţiei dintre Rusia şi Rusia, şi-a propus să lichideze tot ceea ce contribuise la crearea Rusiei, anume creştinismul şi Biserica.

Screenshot (1757)

În Taurus (2001), Sokurov îl întinde de viu pe Lenin pe masa de disecție. Am putea spune că Lenin a fost primul care l-a scos pe Dumnezeu din capul rușilor (chiar dacă Lenin și-a dorit ca burghezii să fie bătuți până vomită și scuipă sânge, deci aparent sălbatic, el a lucrat cu instrumente de bijutier în mintea concetățenilor lui). Lenin, un ideolog șifonat de noua istorie pe care a creat-o, trecut de viitorii urmași prin ștampilele „antipatriotism”, „deviație”. Despre Dostoievski, probabil rusul cel mai lins de occidentali, Lenin credea că este un „gunoi reacționar”. Oricum ai lua-o, un personaj istoric care promite să nu plictisească.

Dar Lenin e acum la capătul puterii/puterilor. Singura revoluție care îl mai ațâță este revoluția singurătății. În Taurus predomină o cromatică în putrefacție, în continuarea bătrâneții lui Lenin, ajuns un schelet ambulant, tractat când de un baston, când de un scaun cu rotile. Și-a pierdut prietenii, rudele, casa. Nu posedă nimic. El se revoltă (cum altfel), dar îmi rămâne o istorie! Cei care-l îngrijesc îl contrazic numaidecât, și noi nu-i putem contrazice: singurul lucru care îi stă alături e propria-i boală. Simptomele bătrâneții ies la iveală necontrolat: e trezit de amintiri paleozoice, când mama lui îi dezlega misterele tunetelor și fulgerelor; ele sunt cântece ale îngerilor și numai un copil le poate percepe dedesubtul. Ursuz, Lenin își spune, mama mea ar fi făcut mai bine dacă se ruga la electricitate, nu la Dumnezeu (căci, ce ne-am face fără „mitologia științifică a comunismului”).

Screenshot (1758)

Pe jumătate mort, cum el se aproximează, i se citește înainte de culcare din Marx (ca o batjocură?), dar nu mai înțelege mare lucru. Se alarmează și se întreabă dacă nu își va pierde facultatea de a gândi înaintea corpului. Întins în pat, cu un caiet în poală, încearcă un calcul matematic. Scrie de trei ori la rând

17 x 32 =

17 x 32 =

17 x 32 =

și își aduce aminte că „x” înseamnă multiplicare, dar nu mai știe cum se face operațiunea matematică. Vizavi de episodul ăsta, fac o paralelă cu Kant, prin volumul Ultimele zile ale lui Kant scris de Thomas de Quincey, în răstimpuri secretarul particular al filosofului din Königsberg. Infirmităţile vârstei au început să îl năpădească, în cele din urmă, pe Kant şi şi-au făcut simţită prezenţa sub mai multe forme. Pierduse orice măsură a timpului: „Cele trei luni de vară sunt iunie, iulie, august”, scria Kant într-un carnet. Cădea în mod repetat, în timp ce citea, cu capul în lumânări. Devenea tot mai expus unor false reprezentări mentale. Thomas de Quincey a dat, ulterior, peste alte însemnări. Dacă alţi oameni notează îndeobște ceea ce vor să-şi amintească, Kant înregistra ceea ce trebuia să uite: „Mem.: februarie 1802, numele Lampe nu mai trebuie acum ţinut minte”. Cu toate acestea, era perfect conștient de străpezirea minții lui. În prezenţa lui Thomas de Quincey şi a altor prieteni, Kant a mărturisit: „Domnilor, sunt bătrân şi slăbit şi am dat în mintea copiilor; trebuie să mă trataţi ca pe un copil”.

Viscolul neputinței îl umilește atât de tare pe Lenin, încât cere să fie servit cu otravă. Fizic, era incapabil să se mai spele, darămite să se spânzure. În vizita pe care i-o face lui Stalin (pentru care Lenin era de statura unui turn; ori Lenin, într-un ultim acces de autoironie, îi răspunde: „Pe dracu’, avem aceeași înălțime”), observăm că atât în economia filmului, cât și a mersului neobosit al Istoriei, Lenin se preface minor, un element supt de vitalitate, crăpat, cu care nimeni nu mai convine să comită efortul comunicării. Numele Lenin nu mai trebuie acum ținut minte. Se plânge că nimeni nu-i mai scrie; e o fantomă care nu mai sperie. Contrastele cu care lucrează Sokurov în Taurus (strigătele în gol ale unui deportat al uitării, fost creator de Istorie ș.a.) reliefează că, de la un punct, Puterea, de greutatea și forma unui obuz, nu mai are în ce să lovească decât într-o gaură.

Screenshot (1759)

În liniștea necontaminată a câmpurilor înverzite, Lenin înțelege că singurul lucru care îi va mișca pe oameni va fi teroarea. Nu știți ce o să vă aștepte când o să dispar!, dar singurul martor al avertismentului lui e liniștea necontaminată a câmpurilor înverzite. Dezamăgit într-un fel, dar o dezamăgire care l-a îmbiat să scrie despre ele, Livius Ciocârlie se aștepta să întâlnească între paginile Caietelor un Cioran în halat și papuci de casă. Ei bine, în Taurus avem un Lenin în halat și papuci de casă.

O tentație, poate, ar lua drumul acuzei că Sokurov a încercat să umanizeze un ilicit al Istoriei. Ori, dacă există vreun tiran în Taurus, acela este Sokurov. Şi, înainte de a fi experimentul lui Sokurov, Lenin a fost experimentul Istoriei.

————————————-

Taurus (2001), regizat de Alexander Sokurov, este al doilea film din tetralogia Men of Power.

*Bonus: Henri Cartier-Bresson, A portrait of Lenin decorates a facade of the Winter Palace for May Day celebrations and to commemorate the victory over the Nazis, Leningrad, 1973, © Henri Cartier-Bresson-Magnum Photos.

Henri Cartier-Bresson, A portrait of Lenin decorates a facade of the Winter Palace for May Day celebrations and to commemorate the victory over the Nazis, Sovjet Union, Leningrad, 1973, © Henri Cartier-Bresson-Magnum Photos

Taurus_por_like_a_virgin70_[dvd]_80

Comentarii

comentarii

Scroll to top