În perioada 2-4 septembrie, la Tulcea, Asociaţia “Ivan Patzaichin- Mila 23″ va organiza Festivalul Internaţional al Bărcilor cu Vâsle Rowmania 2011, un festival al ambarcaţiunilor cu vâsle cu participanţi la nivel internaţional din ţările dunărene. Festivalul Rowmania se doreşte a deveni cel mai important eveniment internaţional al Deltei şi va fi construit pe mai multe zone de interes astfel că, în afara competiţiei, vor fi organizate: expoziţie de bărci locale, Târgul Dezvoltării Durabile în Delta Dunării, Târgul comunităţilor locale, expoziţia “Bicicleta Apelor”.

Rowmania îşi propune încurajarea creativităţii şi promovarea inovaţiilor 100% româneşti şi, pentru a nu rămâne doar la stadiul de declaraţie de intenţii, Ivan Patzaichin şi Paul Vasiliu, unul dintre puţinii făcători de bărci din lemn din Tulcea, au inventat CANOTCA - un produs integral “made in Romania”, cu un design unicat, făcută din lemn şi preluând meşteşugul marangozilor din Deltă.

În 1972, la Olimpiada de la Munchen, Ivan Patzaichin cucerea medalia de aur după ce, în cursele de calificare, s-a încăpăţânat să termine cursa având pagaia ruptă. Atunci, nimic nu i-a stat împotrivă.

Mai multe despre Rowmania şi Asociaţia “Ivan Patzaichin – Mila 23”, aici.

Foto: Rowmania

În afară de Sir Richard Branson, echipajul mai este compus din exploratorul Chris Welsh şi sub designerul Graham Hawkes. Să nu-l uităm nici pe Hubie Laugharn, Expedition Cook and Chief of Morale!

Desigur, Havana, așa cum ne-o imaginăm, seamănă mai degrabă cu infernul. Cu trotuare prăfuite și oameni amărîți, dar cu pancarte roșii monocolore. Se poate să apară și așa, mai ales turistului însetat de o friptură în sînge, lîngă o lumînare prospătă. Havana, însă, la ea acasă, e altfel. Abia dacă-i vezi ridurile – adînci, e adevărat – cînd stai să-i admiri rochiile lungi, colorate și maniera în care expiră fumul greu al țigărilor de foi.

N-am să mă ascund: sînt de stînga. O călătorie în țara lui Fidel și Che e o mare încercare ideologică în secolul 21. Cu șase luni în urmă, dintr-un Miami complet manhattanizat, Cuba mi se părea o stație de autobuz prăfuită, într-o gaură de provincie, din care nu poți scăpa decît dacă ai o barcă și vedere bună pe timp de noapte. Din Havana, însă, nu mi se pare că aș fi ajuns într-un loc din care să-mi doresc să scap.

Aeroportul José Marti e primul care îți spune, la ureche, că ai ajuns într-o altă lume: pitite prin colțuri, cîteva mucuri de țigară îți șoptesc nostalgic anii 70. Afară aerul e cald, iar de undeva se aude muzică. Nu, nu e Lady Gaga. Paseo del Prado, în Centro Habana, axa rutieră a Havanei, e un fel de Magheru caraibean, cu firme austere și bijuterii arhitecturale eclectice, încărcat de taxiuri sovietice și vechi mașini americane, de trăsuri pentru turiști și fete cu flori în păr. Hotel Telegrafo, Hotel Inglaterra, Gran Teatro de la Habana, el Capitolio. Dar Paseo del Prado nu e  neaparat locul ideal de străbătut cînd vrei să intri în venele orașului. Angelo, ghidul meu spontan, mă îndeamnă să străbat Habana Vieja, așa cum îmi recomandă și cărticica Lonely Planet, dar să nu mă opresc acolo, să trec înspre golf, către gară. Calle Obispo, de exemplu, e drumul ideal. Habana Vieja e renovată integral, pentru turiști, și e o bijuterie în interiorul bijuteriei. Presărată cu terase, plăci comemorative, buchiniști și muzicanți, Habana Vieja te lasă să te urci pe acoperișuri, dacă vrei, să participi la nunți și să cînți la pian în Catedrala San Ignacio, de exemplu, sau să te pierzi prin curți umbroase cu palmieri și țigle albastre. Angelo are dreptate: dincolo de Habana Vieja e Cuba, cea cu pereți scrijeliți și cu gara din care nu mai pleacă trenurile niciodată. Iar dincolo de golf, pe malul apei, e o rafinărie care prelucrează petrol venezuelan. Vorba lui Angelo: e un schimb avantajos – Venezuela vinde petrol, Cuba plătește cu comunism.

De sub pălăria lui de campesino, Angelo îmi spune tainic că în Cuba se simte liber să spună orice gîndește, mai ales dacă vorbește singur, în baie. Pe marginea autostrăzilor care ies din Havana, billboard-urile cubaneze nu vînd detergenți. Ele amintesc doar, printre altele, cîți ani se pot număra de la începutul revoluției din 1959, că el Che poate fi fiecare dintre noi și cîte caiete școlare s-ar putea cumpăra într-o singură zi dacă nu ar exista embargoul american. Embargou care, dincolo de realitatea lui economică, e mai ales un vehicul al justificărilor. De orice natură ar fi ele.

Nu sînt sigur că Angelo ar vrea să plece. Cubanezii iubesc Cuba, așa cum e ea, oricum ar fi. Și nu numai cubanezii. Hermann, de exemplu, cu țigara între degetele pline de cerneală, în atelierul de grafică experimentală din Habana Vieja, unde manevrează o presă litografică veche de 200 de ani. Imprimă o imagine cu o stradă, prelucrată în Photoshop dupa o fotografie făcută la Oslo, la el acasă. Hermann e un mare pasionat de drumeții. Îmi povestește că a văzut toată lumea, în căutarea unui loc în care să se stabilească. L-a găsit la Havana. Încruntat, chibzuit și scandinav, îmi spune că vrea să trăiască mai degrabă într-o țară în care oamenii nu au nimic, dar cîntă pe străzi de bucurie, decît în Norvegia natală, în care oamenii au toate lucrurile inutile din lume, dar burn-out-ul e cea mai frecventă manifestare socială. Aș fi vrut să stau la o cafea, doar ca spectator, la o discuție între Angelo și Hermann, dar nu s-a putut.

Havana trăiește timpul măsurat în epoci clar delimitate. Oamenii de peste 50 de ani îți povestesc amintirile părinților lor, despre Cuba americană și Bacardi, cei de pînă în 50 de ani își amintesc nostalgic Cuba sovietică, iar prezentul e aproximativ chinezesc. Nu e ușor, de exemplu, deși faptul e generalizat, să găsești un tricou “hecho in Cuba”. Și cînd îl găsești, prețul e dublu față de cel pe care scrie China. De altfel, China scrie pe orice, de la mașini și autobuze pînă la brichete și pioneze. José, vînzătorul dintr-un magazin de stat din Centro Habana, vinde totuși țigări de foi pe care scrie Cuba. Poți să cumperi cîte vrei, de orice mărime și calitate. De asemenea, sare și chibrituri. Dacă vrei să cumperi, însă, orez, pastă de dinți, șampon sau ulei, ar fi mai bine să ai o cărticică specială pe care să scrie cum te numești, unde locuiești și cîte persoane ai în familie. Am făcut un calcul, pe baza explicațiilor lui José. Nu e mult. Cumpătat, îți ajung. Mai cu seamă dacă viața te-a învățat să nu fii risipitor. Granma, ziarul Partidului Comunist din Cuba, numit după yachtul cu care 82 de oameni au ajuns în Sierra Maestra și au făcut revoluția cubaneză, nu ezită să critice lipsa de productivitate, în parte responsabilă pentru cărticica pe care ți-o cere José dacă vrei pastă de dinți.

Cea mai recentă epocă e epoca Y, o epocă a oamenilor care au Y în nume – o întreagă generație. Yoanni Sanchez, de exemplu, ține pulsul unei Cube în enorm contrast cu lumea din jur, o Cubă tînără care visează noul Manhattan din Miami sau, pur și simplu, dreptul de a se spăla pe dinți fără cartelă. O epocă în care Porno para Ricardo poate, totuși, să existe doar pentru a protesta.

Ca să ajungi în Vedado, cartierul vestic al Havanei, ai cîteva opțiuni. Fie alegi Malecón, o promenadă lungă de opt kilometri, de-a lungul oceanului, fie te risipești din nou prin străzile Havanei, unde poți nimeri, întîmplător, să te așezi pe o bancă lîngă statuia lui John Lennon sau la Muzeul Revoluției, unde primul lucru expus pe care îți cad ochii, chiar la intrare, sînt bocancii cu care Fidel Castro a străbătut Cuba, de la un capăt la altul, de-a lungul guerrillei de la sfîrșitul anilor 50. Vechi și demodați, bocancii nu par mai comozi decît perechea de Nike pe care o poartă în prezent. Produs de embargou american, “hecho in China” – niște pantofi ideologici din secolul 21.

Mi-am dorit o ubicuitate

Şi iată acuma o am.

Josh Owens, noi te supraveghem, să ştii.

Am o relaţie ciudată cu amintirile din adolescenţă, cele trăite în perioada comunistă. Nu ştiu dacă le iubesc, dar mă bucur că le am. Probabil toţi oamenii au aceeaşi relaţie cu amintirile care nu sînt neapărat plăcute dar care sînt considerate valoroase.
Prima mea călătorie în străinătate a avut loc în acea perioadă şi m-a găsit mult prea naivă şi copilăroasă ca să pot înţelege însemnătatea ei. Atunci părea doar o excursie mai îndepărtată, urmînd ca semnificaţiile mai profunde să le înţeleg mult mai tîrziu.

Nu am înţeles nimic nici din pregătirile birocratice greoaie pe care mama a trebuit să le parcurgă : obţinerea paşapoartelor de la Miliţie  (unde erau pe vremea aceea păstrate în ‘custodie’); obţinerea cecurilor de călătorie (se cumpărau pe lei cecuri de călătorie ce urmau să fie încasate în moneda ţării destinatare într-o anumită sumă, care trebuia să se încadreze în nişte limite, practică ce făcea imposibil să schimbi bani o dată ajuns acolo: aveai la tine doar cît cumparasei de acasă) ; procurarea biletelor de tren şi aranjamente pentru cazare.
Urma să mergem într-un periplu Ungaria-Cehoslovacia-RDG, avînd ca destinaţie finala oraşul Karl-Marx Stadt (azi Chemnitz) unde locuia mătuşa noastră, sora bunicii după mama.

Datorită ignoranţei mele dulci am purces deci la acest drum lung fără nici un fel de aşteptări, fără vise, fără să mă intereseze în mod deosebit ce aveam să trăim, mama şi cu mine, pe parcursul următoarelor două săptămîni.

O cunoştinţă ne-a dus cu maşina pînă la Valea lui Mihai de unde am luat trenul internaţional ce urma să ne ducă la Budapesta. Drumul în sine l-am uitat dar îmi aduc aminte perfect Gara de Vest (Nyugati pályaudvar) unde am coborît din tren. În anii ce au urmat am călătorit de multe alte ori la Budapesta, fie cu trenul, fie cu microbuzul, mai apoi cu maşina, dar de fiecare dată cînd ajungeam la sau în preajma acestei gări, acea primă impresie îmi revenea iar şi iar cu aceeaşi forţă.
În momentul cînd am coborît din tren am simţit cum mă copleşeşte cu culori, zgomote şi mirosuri o cu totul altă lume decît cea din care venisem, o lume mult mai vie, mai veselă şi mai frumoasă. Cît timp mama stătea la gară, la rînduri, mai întîi la ghişeul unde trebuia să ni se ştampileze biletul de călătorie (era un singur bilet Valea lui Mihai – Karl-Marx-Stadt, valabil timp de două săptămîni, care trebuia vizat la fiecare întrerupere a călătoriei) şi mai apoi la un alt ghişeu unde trebuia să încasăm pe cecurile de călătorie forinţii cumpăraţi încă de-acasă, eu stăteam deoparte inspirînd fascinată, prin fiecare por, spiritul liber al gării şi al oamenilor din jur. Dinamica unei civilizaţii şi a unei culturi este contagioasă într-un mod dramatic şi instantaneu: dintr-o dată mă simţeam ca făcînd parte din noua lume pe care în doar cîteva zeci de minute am ajuns să o simt ca fiind a mea. Această senzaţie de apartenenţă faţă de Budapesta mi-a rămas întipărită în structura mea psihologică foarte mult timp după aceea – nu e greu de imaginat de ce, explicaţia e de-a dreptul banală: în această nouă lume toţi cei din jurul mei vorbeau limba mea, trăiau o viaţă mai bună şi se bucurau de o libertate pe care deşi atunci nu o înţelegeam, o percepeam ca pe o eliberare personală. S-a întîmplat mult mai tîrziu, pe parcursul anului în care eram în Anglia, să simt că ţara de care aparţin, de fapt, lumea mea, e aici, dar Budapesta a fost foarte mult timp o Fata Morgana pentru mine. Am avut noroc înţelegînd asta suficient de devreme încît să nu-mi fi transformat starea emoţională puternică resimţită de la prima întilnire cu Budapesta în visul de a ajunge acolo. Acum ştiu cu siguranţă că aş fi rămas mereu o străină acolo, şi iluzia acelei apartenenţe, resimţită pe peronul Gării de Vest, s-ar fi transformat foarte curînd în dezamăgire.

Dar atunci nu ştiam nimic din ce ştiu acum, cum spune cîntecul şi, deci, eram liberă să mă simt fericită. Eram fericită. Magazinele pline de produse nemaivăzute, afişele stradale de pe care mă priveau familiar fete pe care le ştiam de la televiziunea maghiară, cea care ne-a îndulcit, alături de Radio Europa Liberă, atît de amara pilulă comunistă, facîndu-ne să nu ne simţim atît de singuri, totul era pentru mine cam aşa cum trebuie să fi fost vitrina în faţa căreia delira Fetiţa cu Chibrituri.
În afară de starea generală de bine ţin minte cu exactitate doar două momente concrete: prima seară, cînd ne-am culcat, mama şi cu mine, în acelaşi pat, într-o cameră de-altfel destul de apăsătoare şi sordidă dintr-o clădire veche în care se închiriau camere ieftine pentru turişti – atunci am închis ochii şi mi-am dorit ca noaptea aceea să nu treacă, să nu mai trebuiască să plecăm vreodată din Budapesta.
Dar noaptea a trecut şi au trecut repede şi celelalte două zile din totalul de trei petrecute acolo şi din care a mai rămas memorabilă, pe lîngă dorinţa din prima noapte, şi o întâmplare de la un restaurant la care am decis să mergem în ultima seară a şederii noastre şi să ‘spargem’ toţi forinţii (puţini de altfel) care ne-au mai rămas, pentru că oricum nu mai aveam ce face cu ei. Deoarece erau chiar puţini, mama a comandat un fel de mîncare pentru mine şi pentru dumneaei a cerut ‘o bere’. Chelnerul, politicos, a întrebat-o: ce fel de bere? Mama, nedumerită, nu a ştiut decît să repete că doreşte, pur şi simplu, o bere. În replică chelnerul i-a înşirat vreo cinci mărci de bere de care noi nu auzisem niciodată. Am rămas amîndouă un pic uimite dar în acelaşi timp şi amuzate de reflexele noastre – acasă exista o singură bere, şi aceea doar din cînd în cînd, şi atunci cînd era se stătea la cozi interminabile pentru un număr maxim de sticle pe care le putea cumpăra un singur client. Cred că am reţinut această poveste şi pentru că ea a fost mai apoi, la întoarcerea acasă, povestită şi răspovestită de mama, în notă anecdotică, mai tuturor prietenilor şi cunoscuţilor.

După Ungaria a urmat Cehoslovacia în care cea mai pregnantă impresie aveau să mi-o facă, surprinzător, nu Praga, ci cehii. Totul a început din tren. Imediat cum am trecut graniţa ungaro-cehoslovacă a venit un domn chelner prin vagoane să vîndă tot feluri de snacks-uri, dulciuri şi cafea. Mie mi-au căzut ochii într-un mod dramatic pe un baton de ciocolată denumit ‘Delia’ pentru că aveam pe vremea aceea o colegă de clasă numită Delia. Din exclamaţia şi ochii mei mama a dedus că mi-o doresc.
Cum chelnerul îşi promova marfa şi în cehoslovacă şi în maghiară, mama l-a abordat în maghiară cerîndu-i o Delia. Preţul i-a fost comunicat în coroane dar, pentru că noi nu apucasem încă să încasăm cecul cu coroane (urma de-abia o dată ajunse la Praga) iar forinţi nu mai aveam deja, a întrebat cît costă în lei – în trenul internaţional puteai să plăteşti în moneda oricărei ţări prin care acesta trecea. Şi atunci s-a declanşat balamucul: chelnerul, care probabil iniţial credea că sîntem din Ungaria, şi-a dat seama că suntem, de fapt, din România şi ţipînd în gura mare, de toată lumea de pe holul vagonului şi din compartimentul nostru a amuţit, privindu-ne, a zis că lui nu îi trebuie banii lui Ceauşescu. Mama a încercat mai întîi cu binişorul, într-o tentativă de a-l calma şi a aplana conflictul iscat din senin, spunîndu-i că e dreptul nostru să plătim cu lei. Dar el striga în continuare că lui nu îi trebuie banii murdari ai lui Ceauşescu şi toţi românii sînt ţigani (se întîmpla în anii ’80…) şi că nu ar trebui nici măcar să ne lase să intrăm în Cehoslovacia. Şi de-abia atunci a început cu adevărat cearta: mama a început şi ea să strige că, poftim!, asta-i mulţumirea că nu i-am invadat în ’68, că cehii sînt un popor arogant şi  nerecunoscător, că bine le-au făcut ruşii, că pînă acuma nu ar fi crezut să ajungă să spună asta, dar îi pare rău că Ceauşescu nu a trimis tancuri peste ei. Ţin minte scena de parcă s-ar fi întâmplat ieri – nu pentru că aş fi fost în vreun fel atinsă de substratul politico-ideologic al disputei, ci pentru că mi-era o ruşine îngrozitoare din cauza faptului că toată lumea se uita la noi, ieşiseră şi alţi oameni din alte compartimente şi noi eram în centrul atenţiei tuturor. După ce s-au mai insultat preţ de cîteva replici, mama a revenit în compartimentul nostru, cu portmoneul neatins, fără Delia, şi s-a prăbuşit roşie ca un rac fiert pe locul ei spunîndu-mi epuizată: o să îţi cumpăr o Delia în gară. Această Delia devenise ultima mea grijă, regretam că din cauza ei mama a trebuit să fie umilită în asemenea hal – pentru că asta simţeam, că fusesem umilite, nu nedreptăţite. A fost prima dată cînd am simţit că sînt desconsiderată doar pentru că vin din România. Nu a fost, în schimb, ultima. Am tot trăit astfel de incidente: pe aeroportul din Tel-Aviv nu au vrut să mă lase să trec, fără nici o explicaţie, pur şi simplu îşi treceau paşaportul dintr-o mîna în alta, vorbeau în ebraică ei ştiu ce şi apoi îmi spuneau laconic, în engleză, fără o convingere foarte mare însă, că hm, nu, nu e în regulă, să mai aştept – m-au pus deoparte în timp ce toţi ceilalţi treceau în cîteva secunde ca apoi după vreo jumătate de oră să mă lase totuşi, fără explicaţii sau scuze; în Anglia, de cîte ori intram chemau invariabil încă pe cineva să îmi supra-verifice viza de studii şi îmi puneau tot felul de întrebări : unde locuieşti, ce studiezi exact, de cînd eşti, de ce ai plecat, de ce te-ai întors – marea majoritate erau întrebări stupide, menite clar să mă zăpăcească în caz că aş fi minţit; la sosirea în Canada a fost în schimb cel mai rău, mai ales pentru că ajunsesem după obositorul zbor transatlantic: după ce mi-au văzut paşaportul, care avea viza în regulă, m-au trimis într-un şir imens la ‘asylum-seekers’ alături de o grămadă de străini ce păreau a fi pakistanezi sau indieni, care stăteau cuminţi, cu zecile, la un rînd care nu se mişca şi care era păzit de poliţişti – atunci nu m-am mai simţit umilită ci doar foarte furioasă şi am cerut, mai întîi frumos, apoi strigînd, să vorbesc cu un şef, cu cineva: aveam contractul de muncă la mine, toate actele doveditoare că fusesem angajată de o firmă canadiană şi venisem să lucrez pe o perioadă determinată, nu să cer azil – m-au lăsat să trec, tot aşa, fără să îşi ceară scuze. Au mai fost şi alte incidente, mai mărunte, probabil vor mai fi şi altele, dar pentru mine problemele legate de cetăţenia română au început atunci, cu chelnerul ceh.
Impresionant a fost, aşa, ca un fel de consolare, că la scurt timp după ce chelnerul a plecat, a venit la mine un domn cehoslovac de undeva dintr-un compartiment vecin şi mi-a adus un baton de ciocolata Delia, mi-a spus ceva zîmbind, în limba aceea din care nu înţelegeam o vorbă, eu am privit-o pe mama întrebător, dînsa a încuviinţat din cap, fără cuvinte, şi am acceptat ciocolata. Atunci gestul acesta reparator mi s-a părut mai degrabă apăsător şi jenant, dar azi îl văd altfel, azi înseamnă pentru mine ceea ce am ajuns să simt pe pielea mea pe parcursul anilor: în fiecare naţie există tot felul de oameni, pur şi simplu nu se poate generaliza.

Am fost atît de marcate de chelnerul cehoslovac încît o dată ajunse în Praga, după ce am încasat blestematele de coroane, mama a avut o idee care ne-a umplut de entuziasm prin nebunia ei: hai să luam primul tren spre Germania şi să nu mai petrecem acolo nici una din cele două nopţi plănuite. Zis şi făcut. A fost o aventură extraordinară, în cele cîteva ore petrecute în Praga am fost ca protagoniştii concursurilor stupide ce sînt azi la televizor : cum reuşim să cheltuim toate coroanele în doar cîteva ore!? Am reuşit: am cumpărat o pereche de cercei de aur şi un ceas roz pentru mine, nişte mărgele pentru mama şi un ceas decorativ din cristal pe care îl păstrez şi acum şi care îmi aduce aminte de acea primă vizita la Praga, cînd nu am apucat să văd absolut nimic din oraş pentru că am rămas cantonate în magazinele din apropierea gării. Praga avea să devină unul din oraşele care mai apoi m-au impresionat foarte mult, l-am mai vizitat de cîteva ori, am petrecut şi un Revelion acolo, iar această primă amintire şi-a pierdut cu totul relevanţa în timp.

Pentru că ne-am abătut de la programul prestabilit am întîmpinat probleme în Germania. De unde trebuia să fi ajuns cu două zile mai tîrziu, cu un anumit tren, la Dresda, unde trebuia să fim aşteptate de mătuşa mea şi soţul ei, am ajuns acolo cu un alt tren, la o oră imposibilă, noaptea pe la trei, coborînd într-o gară mai mult pustie şi teribil de rece. La partea asta nu ne-am gîndit… Am petrecut acolo cîteva ore zgribulite, aşteptînd legătura spre Karl-Marx Stadt, fără nici o marcă în buzunar (ghişeul de încasat cecuri era, evident, închis) şi privind cu oarecare spaimă la o specie nouă de oameni pînă atunci necunoscuţi nouă: tineri îmbrăcaţi neglijent şi purtînd un rucsac în spate. Mamei i se păreau din cale-afară de dubioşi şi îi percepea ca pe o ameninţare, în timp ce mie mi se păreau doar extraordinar de exotici. Probabil dacă am fi călătorit mai mult cu trenul acasă, în ţară, am fi avut ocazia să îi întîlnim mai curînd, dar noi i-am văzut prima dată în noaptea aceea în gara din Dresda.
Experienţa aceasta pare ciudată acum, cînd toată lumea are nu numai telefon dar şi telefon mobil, dar atunci planul nostru de călătorie fusese comunicat şi confirmat doar în scris, prin scrisori, şi pentru că mătuşa nu avea telefon nu era chip să o fi anunţat că aveam să ajungem mai repede.

Pînă la urmă am ajuns însă cu bine la Karl-Marx Stadt, am încasat mărcile şi am luat un taxi pînă la adresa mătuşii unde am produs o mare surpriză apărînd la uşă şi am găsit, după atîta drum şi atîtea peripeţii, acelaşi accent secuiesc al bunicii, aceeaşi griji şi dragoste, a fost ca un fel de adăpost cald şi primitor aflat în lumea mare, străină şi nu întotdeauna prietenoasă. Am dormit aproape o zi întreagă şi am petrecut mai apoi aproape zece zile pline de tihnă şi bunăstare.
Pentru că în Karl-Marx Stadt am trăit atunci atîta linişte, nu mai ţin mare lucru din perioada petrecută acolo, cel mai pregnant mi-a rămas în minte mâncarea, care era de atîtea feluri şi atît de gustoasă încit îmi venea să mănînc într-una, un parc mare şi luminos şi statuia lui Marx din centrul oraşului, casa cu grădină a unor prieteni de-ai mătuşii unde m-am jucat cu un băieţel cu cîţiva ani mai mare decît mine, pentru prima dată, tenis de masă, şi o pereche de pantofi Salamander, absolut superbi, pe care şi i-a cumpărat mama şi pe care, reîntoarse în ţară, am implorat-o să nu îi poarte şi să îi păstreze pentru mine, pentru cînd aveam să fiu suficient de mare ca să încap în ei. Peste cîţiva ani, la ceremonia de absolvire a clasei a opta, aveam să port, în sfirşit, întîia oară, perechea aceea de pantofi.

A trecut foarte repede prima călătorie în străinătate, drumul de întoarcere l-am făcut fără escală – pînă la Dresda ne-au dus mătuşa şi unchiul cu maşina, iar de la Valea lui Mihai am luat noi un alt tren spre casă.
Peste patru ani aveam să mai facem o dată acelaşi drum, fără să mai plănuim vreo oprire în Cehoslovacia, şi atunci aveam să vizităm îndelung şi Dresda, un oraş care atunci era încă în ruine şi care m-a fermecat prin clădirile bombardate din care creşteau buruieni, prin podurile frumoase peste Elba şi aveam, abia atunci, să remarc şi prezenţa trupelor sovietice. Dar asta este deja o altă poveste, o altă călătorie, a doua, cea care i-a urmat primei călătorii făcute în străinătate, pe vremea cînd aveam doar unsprezece ani.

Irlanda – primele mirări. Despre gunoaie, muncitori deprimați, divorțuri, Gabriel Metsu şi James Joyce. Preţul plecării & Preţuri

Ca mulţi alţii, am aşteptat cu optimism şi speranţă aderarea României la UE în 2007. Nedepinzînd de piaţa internă în domeniul în care ne cîştigam existenţa, aşteptările noastre au fost legate mai mult de starea de sănătate a societăţii – am sperat că românii (mai corect bucureştenii) vor prospera şi vor fi mai relaxaţi (la volan, de exemplu) şi în consecinţă mai politicoşi, că litera legii se va impune. Ni s-a părut chiar că imediat după revelion, în primele zile ale anului 2007, şoferii nu mai claxonau disperaţi. După vreo şase luni am hotărît că din pricină că viaţa e una singură şi că transformările aşteptate de noi se vor petrece cam atunci cînd va dispărea (fizic?) generaţia care a depins (şi depinde încă?) de statele securităţii, e mai bine să ne mutăm undeva unde se claxonează pe motive întemeiate. Probabil că de lucrul ăsta şi-au dat seama repede şi oficialii UE (şi ei cu tonele lor de metehne) şi au decis ca, pentru moment, să meargă dintr-un raport nefavorabil într-altul (apă de ploaie) şi să ţină fondurile europene cît de cît în frîu.

După trei ani de ezitări, pregătiri (mai mult în privinţa actelor pentru cîine) şi încercări eşuate de a vinde apatamentul, circumstanţe familiale favorabile de la celălalt capăt al Europei au decis în locul nostru – ne-am mutat în Dun Laoghaire (pentru prieteni “dan liri”), Irlanda, la 20 de minute de mers cu trenul de centrul  Dublinului şi, mai important, la 10 minute de plimbare de locul în care se petrece debutul romanului lui Joyce, Ulise. Ne-am luat cîinele Saint Bernard în lesă, bilete pentru trei trenuri de noapte pînă la Calais, rezevări la hoteluri care primesc cîini în Budapesta, Munchen, Calais şi am plecat într-o seară de sfîrşit de august. Răspunsuri la FAQ: 1. în ciuda mărimii, cîinele nu mănîncă mult; 2. un bilet de avion pentru cîine de talie mare pînă la Londra (escală obligatorie) costă în jur de 5000 de euro (plus costul unei cuşti enorme, plus costul unui veterinar pentru tranchilizare); 3. o cheamă Ursulica, are 6 ani, se comportă ca la 3 luni. Singurele griji au fost legate de cîine – schimbările şi emoţiile o afectează pe plan digestiv…; din fericire, nu a fost cazul.

Cu ajutorul familiei din Irlanda am rezolvat şi problema transportului cîinelui din Europa continentală spre cea insulară, noi fiind mîndrii nedeţinători de permis de conducere – un cîine nu poate calatori între aceste destinaţii decît în maşină.
Al doilea ferryboat (dinspre Ţara Galilor spre Irlanda) ne-a lăsat chiar în noul orăşel de reşedinţă, într-o *rară* zi superbă (adica însorită), cum ar considera în mod exagerat localnicii. Sub euforia Emetiralului nici nu mi-am dat seama că am ajuns.

Am pentru voi veşti bune şi, să le spunem delicat, constatări interesante.
Respect tradiţia şi încep cu veştile bune:
Plimbarea, admirarea peisajelor superbe şi relaxante, care, din cauza schimbării continue a fundalului atmosferic arată de fiecare dată altfel şi majoritatea timpului dramatic şi inspirant, plimbarea pe faleză (de Est, cea amenajată) de 1,3 km dus şi tot atîta întors, plimbarea pînă la turnul Martello din începutul (“Telemachus”) lui Ulise, admirarea frecventelor şi mereu surprinzătoarelor curcubee, muzeele cele mai importante, ei bine, toate astea sînt pe gratis.
S-a nimerit ca atunci cînd am ajuns avea loc festivalul de literatură din Dun Laoghaire (www.mountainstosea.ie), avînd ca invitaţi şi cîţiva scriitori traduşi în România (eu am citit Johnatan Coe, Anne Enright) şi o reprezentaţie gratuită la locul faptei al primului capitol din Ulise de catre Paul O’Hanrahan. Actorul a recitat tot capitolul în locurile în care se petrece acţiunea – în final personajul intră să se scalde în mare la popularul Forty Foot (www.fortyfoot.org/), Sandycove. În mod miraculos, descrierile din text în ceea ce priveşte vremea, atmosfera înconjurătoare, trecătorii, s-au reflectat pe deplin în realitatea acelei zile. Am rămas (toţi cei 25 de spectatori) foarte impresionaţi.

Pe 3 septembrie s-a deschis în Dublin o expoziţie Gabriel Metsu, descris de “The Irish Art Review” drept un Vermeer mai uşor de digerat şi, calitatea cea mai importantă în Irlanda, mai sociabil (spre deosebire de distantul Vermeer). Am ezitat să ne năpustim din prima zi, de teama aglomeraţiei, dar pentru că eram prin apropiere am intrat să cercetam situaţia – am fost în total vreo 10 vizitatori. Preţul biletului – 7 euro, audioghid inclus.

La veştile bune adaug peştele proaspăt, deliciul nedietetic “fish and chips”  de la Howth (locul în care se petrece capitolul final din Ulise), aflat vis a vis de orăşelul nostru, puzderia de bărci cu vele ancorate în port, anticariatul Naughton, piaţa de duminică din parc, aerul curat, liniştea, stîrcii cenuşii care se aşază pe cîte o piatră pe mal şi rămîn acolo cu zecile de minute, gînditori, departe de certăreţii şi calicii pescăruşi, banca din parc rezervată porumbeilor (de fapt şi-au asumat-o, întrucît se aşază acolo în fiecare dimineaţă la soare şi cred că ar fi necesare ore bune de curaţat serios şi inutil pentru a reda banca destinaţiei obişnuite).

Şi acum constatările interesante, care sînt ceva mai prozaice.
Să începem cu gunoiul! Este obligatoriu să ai un abonament la o firmă de salubrizare. Ori îţi alegi singur o firmă, ori eşti plasat din oficiu la cea a consiliului local, care are cele mai ridicate preţuri. Cea mai ieftină firmă privată în domeniu are următoarele preţuri: abonament anual 56 euro, plus 0,17 euro pe fiecare kg de gunoi reciclabil (am observat atent amîndoi maşina gunoierilor, care, în afară de faptul că e mai curată decît cele din Bucureşti nu are nimic în plus – nu înţeleg cum cîntăresc ei cantitatea de gunoi), plus 2, 80 euro de fiecare dată cînd ridică gunoiul nereciclabil. Cine vrea să i se ridice gunoiul scoate tomberoanele la poartă. În primul rînd, la Bucureşti, reciclam gunoiul din proprie iniţiativă; îl depuneam în tomberoanele speciale din zonă odată pe săptămînă. Ni s-a părut de bun simţ să facem acelaşi lucru şi aici, din moment ce avem un centru de reciclare la 5 minute de noi. (Poate vă întrebaţi de ce n-ar proceda toţi locuitorii aşa – pentru că centrul de reciclare este *deschis* între orele 8.30 – 14.00.) Rămîne deci chestiunea gunoiului nereciclabil, care se strînge mai greu şi se degradează mai repede. Localnicii au avut de mult ideea de a arunca pestilenţialele resturi la coşul de gunoi de pe stradă, din pricina asta găseşti cîte un coş (cu un spaţiu de introducere a gunoiului minuscul) la fiecare 500 de metri.

Impozitul pe venit pentru cei care cîştigă între 0 şi 36 000 euro/an este de 25%. Sistemul medical este în proporţie de 99% privat, întrebarea care se impune este “atunci unde merg taxele astea babane?”.  Una din opţiuni este probabil  întreţinerea falezei, care este decorată pe margine cu două rînduri de pietre cubice între care se depune în mod frecvent pămînt, cresc muşchi. Au loc zilele astea ample lucrări, executate de un grup de trei muncitori – unul păzeşte caterpillarul, unul zgîrmă rarele  depuneri dintre pietre, al treilea umple golurile cu ciment. Ritmul lucrărilor este cel din România, deosebirea este că muncitorii arată deosebit de deprimaţi, în consecinţă sînt tăcuţi şi încremenesc în fata pietrelor cubice.

În mod imprudent mi-am lăsat o problemă de sănătate pe jumătate nerezolvată. Încercînd să rezolv jumătatea rămasă, am aflat că o ecografie costă 140 euro, o vizită la un medic de familie (care, exact ca în România, se ocupă cu scrisul reţetelor şi trimiterilor la medicii de specialitate, avînd în general un nivel de pregătire şi interes pentru profesie precare) costă între 50-60 euro, consultaţia la un medic specialist care îşi cunoaşte meseria foarte bine (în genul celor pe care îi găseşti la clinicile private cele mai căutate şi marile spitale din Bucureşti) costă în jur de 180 de euro. Un prieten din Dublin merge în România să îşi pună o punte banală la stomatolog, pentru că aici costă 900  euro. Alternativa e să mergi la serviciul public de sănătate, operat de clinicile private pe banii publici. Aşteptarea pentru o programare la un consult este de trei luni.  Comparaţi cu sistemul romanesc. Ce alegeţi? Trist.

Oricine deţine un cîine trebuie să plătească un permis – 20 de euro anual. E de bun simţ, acest lucru nu ne scuteşte de la curăţarea “mizeriei”, dar…unde depui “mizeria”, din moment ce există un coş de gunoi la fiecare jumătate de kilometru? Noi sîntem mai conştiincioşi, cîinele nostru e răbdător, înţelept şi mai uşor de antrenat, dar în general localnicii şi ciinii lor au mai puţină răbdare. Graţie ploilor foarte dese străzile rămîn curate.

Încă nu ne-a venit factura la lumină, dar auzim peste tot că irlandezii îşi programează maşinile de spălat să spele noaptea, cînd preţul electricităţii este la jumătate. Există tot felul de dispozitive adaptate situaţiei: avem în casă un calorifer care funcţionează noaptea (cu electricitate) şi care se încarcă (îmi explicaţi voi cu ce), iar ziua încălzeşte.

O familie model, conform aşteptărilor societaţii, cuprinde în medie 3 copii. Adaug pentru necunoscători că avortul este interzis, iar divorţul este condiţionat de cinci ani de separaţie legală (divorţul a fost legalizat în anii ’90, după cîteva referendumuri care au respins propunerea). Foştilor soţi şi soţii le rămîne şi după divorţ (pe viaţă) dreptul la jumătate din averea celuilalt.

Ca amuzament obligatoriu vă recomand serialul “Father Ted”. L-am urmarit de multe ori şi, ca mulţi irlandezi, cunosc multe replici pe dinafară. Vizionat în România mi s-a părut suprarealist, aici, ca să fiu din nou delicată, îl inţeleg mai bine. Dar despre cum înţeleg mai bine la faţa locului Ulise de Joyce şi serialul “Father Ted” în partea a doua. Cu precizarea că toate acestea mi-au fost făcute mai uşor de înţeles de către soţul meu (în momentul acesta la fel de mirat ca şi mine), care a părăsit Irlanda acum 22 de ani.

Si nous avions rêvé la Roumanie durant les mois qui précédèrent ce voyage, nous avons palpé la réalité en arrivant à Bucarest le 17 septembre 2009. On dit souvent que toutes les grandes villes se ressemblent, drapées dans l’anonymat et un va-et-vient continu, plutôt bruyant. Mais Bucarest a ses caractéristiques propres « perdu dans le triangle des places de l’Union, du 21 décembre 1989 et de l’Université »1. Et comme toute grande ville, ses trésors restent inépuisables et il faudrait un long séjour pour en goûter plusieurs, toujours convaincus, cependant, qu’on ne pourrait pas tous les découvrir. Plusieurs de notre groupe de neuf personnes avaient déjà visité des capitales d’autres pays européens. Mais celle-ci ne ressemble à aucune autre.

La configuration de la ville tisse sa propre histoire. Si elle a su émerger après des bombardements de la seconde Guerre mondiale, elle a eu toute la misère au monde à naître à elle-même car l’idéologie communiste, avec son utopie égalitaire, a laissé en témoins de nombreux édifices de couleur gris terne. Bâtisses mornes et sans aucune esthétique, encore occupés aujourd’hui  par, probablement, un prolétariat que cette idéologie n’a jamais pu  satisfaire, même minimalement. La corruption semble marquer le battement vital de cette capitale aux contrastes époustouflants, aux paradoxes renversants. Ce genre de corruption est tel un cancer qui se généralise dans toute l’organisation politique, bureaucratique et policière, corruption commandée par la soif du pouvoir à conserver, les alliés du pouvoir à récompenser, et pour d’autres, une sorte de marché noir de faveurs et de privilèges. Et cela ressemble bien aux mêmes types de corruption que l’on retrouve dans d’autres régimes politiques, y compris le néolibéralisme de pays capitalistes. Chaque personne tente de tirer son épingle du jeu au détriment de quelqu’un d’autre. Un chauffeur de taxi, par exemple, n’a jamais voulu nous remettre le change pour la course du centre ville à notre hôtel. Cela stimule la prudence du touriste qui évitera de se faire prendre une seconde fois. Si vous venez au Québec par les temps qui courent, vous constaterez que les médias font état de nombreuses allégations de corruption au sein du gouvernement libéral en place. L’éthique est le maillon le plus absent ou le plus faible dans toutes les organisations humaines, chez vous comme chez nous!

Si Montréal a de nombreux quartiers – certains sont à l’enseigne d’une majorité ethnique visible – tel ne semble pas être le cas à Bucarest. Le pouvoir communiste a voulu camoufler des lieux de cultes en les déplaçant, raser des quartiers entiers pour créer des monuments de gloire et laisser miroiter réussite et succès économiques. Où est le centre-ville de Bucarest?  La vieille ville, Lipscani voudrait bien revendiquer ce titre envié mais pourquoi pas le quartier latin comme on dit ici, situé au nord-est de Lipscani? Et si nous regardons au sud la Piata Unirii, elle aboutit au palais du Parlement (ancienne Maison du Peuple?), disproportionné comme si la gouvernance de l’époque voulait dépasser la Maison Blanche des États-Unis!
Pour le marcheur qui cherche un coin paisible, un parc public, il faut aller au « Petit Paris » au nord de la Piata George Enescu et de l’Athenee Palace. Quelques villas de grand prix, quelques bâtiments restaurés. Bucarest pourrait devenir progressivement un « joyau » parmi les capitales européennes. Mais cela exige des ressources financières et une volonté politique de reconfigurer une capitale qui en aurait bien besoin. Des architectes d’ici auraient beaucoup à faire pour identifier divers styles qui se superposent et en trouver les repères dans l’histoire même de la Roumanie.

Les influences staliniennes, et à partir de 1965, du dictateur Ceausescu permet de situer certaines influences d’ailleurs (Corée du Nord). Le nouveau centre administratif en témoigne de façon singulière. La Roumanie moderne présente le centre commercial Unirea qui se confond aisément avec n’importe lequel des centres commerciaux occidentaux. Le consumérisme prend sa place dans cette nouvelle économie où les biens de luxe s’achètent en euros et le reste en lei…et, même dans les campagnes, l’ancienne monnaie d’avant le lehu  n’est pas encore effacée de la mémoire d’aubergistes ou d’agriculteurs. Nous avons pu visiter des parties du siège de l’Église orthodoxe roumaine (qui a échappé aux visées de démolition du dictateur Ceausescu et le palais patriarcal où réside l’évêque de Bucarest (palais datant  de 1708).

Nous avons pu, dès lors constater, la force du pouvoir religieux dans sa résistance aux ambitions opportunistes de votre ancien dictateur. Cela nous rappelle que l’église catholique fut, dans le destin du peuple québécois d’autrefois – en ce temps où on parlait de canadiens-français – la protectrice de la langue et de la foi.  L’histoire éclaire les héritages. Mais les héritiers veulent-ils encore de certains héritages? La question se pose, chez vous comme chez nous.
Rapidement, nous avons pu constater le fait universel des jeunes : assemblés sur le long d’un boulevard autour de musiciens, marqués par les tatouages et les agrafes du « body piercing ».

Les chiens errants et nombreux, abandonnés. Et au plan humain, des orphelinats qui logent des enfants eux aussi abandonnés, seuls, au destin de leur vie. La rumeur voudrait que ce soit surtout les tziganes qui les délaissent…mais est-ce vraiment fondé? Nous attendons une réponse bien documentée à ce sujet de votre part. Au retour, avant notre départ, nous sommes allés en visiter un pour donner des vêtements rapportés du Québec. Cela avait été prévu dans nos bagages. Le Québec a eu aussi des orphelinats nombreux à une autre époque. Le système social actuel est différent et se veut efficace. Beaucoup d’adoptions de couples québécois se fait auprès de pays de l’Asie du Sud-est, de la Chine, de la Russie etc. Je ne sais pas s’il y a un partenariat à ce chapitre entre le Canada/le Québec et la Roumanie. Si je m’étais personnel-lement écouté, j’aurais spontanément adopté un de ces enfants de l’orphelinat à Bucarest.

Yvon R. Théroux, bioéthicien, religiologue et théologien (Université de Sherbrooke, UTA).

1 Roumanie, Bibliothèque du voyageur, collection Guides Gallimard, Paris, 2008, p. 113.

La scurt timp, dupa prima experienţă de găzduire, am învăţat o lecţie importantă, şi anume că trebuie să ne selectăm musafirii cu mare atenţie, întrucît simplul fapt că ştiu să scrie un email personalizat politicos nu înseamnă mare lucru. Primii noştri musafiri, doi tineri de două zeci şi puţin de ani, care făceau un tur în jurul lumii, s-au instalat în apartamentul nostru pentru 48 de ore şi au navigat pe internet…

De atunci am găzduit de peste 40 de ori. Din păcate, în ciuda trierii atente, numai în cazul a cel mult un sfert din experienţe oaspeţii au înţeles că în couchsurfing primeşti, dar trebuie să şi dai, adică să faci un gest care arată apreciere. După părerea mea, e o situaţie de genul celei cînd mergi în vizită la rude sau prieteni: iei cu tine o mică atenţie, o sticlă de vin, o ciocolată. Sau cumperi ingrediente şi găteşti cina, speli vasele, îţi inviţi gazdele la o cafea, o gustare, ajuţi cum poţi prin casă.

Noi am experimentat calitatea de oaspeţi la Viena, Veneţia, Bassano del Grappa (unde se produce renumita licoare), Trieste şi pe insula Lewis. La Viena eram deja pentru a doua oară, iar faptul că de data asta am stat cu localnici a dat un alt gust sejurului. I-am înţeles mai bine pe vienezi şi am fost în locuri ascunse privirii turiştilor obişnuiţi. În toata Italia, şi la Venetia în mod particular, turiştii şi localnicii au parte de tratament complet diferit. Gazda noastră veneţiană, care era portar la un hotel din Veneţia, ne-a dus la un mic bistro secret (nu avea firmă la intrare), folosit de angajaţii turismului local şi care în mod normal nu accepta turişti (am făcut cinste şi am platit preţuri  “turistice”) şi ne-a găsit prin relaţiile lui o cameră într-un hotel de lîngă Rialto la un preţ decent. Şi nu am fi putut vorbi de autenticitate dacă nu îşi negocia şi el un comision modic pentru serviciul acordat. La Trieste am învăţat cum găteşte paste o italiancă (după ce a strecurat pastele fierbinţi le-a amestecat rapid în stil centrifug împreună cu sosul) şi ce înseamnă să fii non-catolic în Italia; gazdele noastre şi-au abandonat apartamentul şi viaţa confortabilă de profesori universitari şi sunt astăzi în Sudan, fac parte dintr-o echipă de voluntari care construiesc şcoli. Gazda din insula (presbiteriană) Lewis era o nemţoaică hippiotă, profesoară de engleză, care locuia acolo de două zeci de ani, avînd drept companie un motan supraponderal insistent şi plîngăcios. Ne-am dat seama dupa cîteva zile de şedere că ne oferise singurul pat decent din casa ei plină de cărţi, ea dormea într-o anexă-depozit în care era înghesuită o saltea. La intrarea în casă era o cabină telefonică folosită ca depozit de cărţi. Din cauza vremii urîte, ferryboatul nu a circulat, amînîndu-ne plecarea cu trei zile. S-a oferit fără ezitare să ne găzduiască pînă se îmbunătăţea vremea. I-am mulţumit cum am ştiut mai bine pentru ce a făcut: i-am gătit aproape în fiecare seară, am adus cadouri la sosire şi i-am umplut frigiderul înainte de plecare.

Totuşi, uitîndu-ne atenţi pe forumurile site-ului, ne-am dat seama că ceea ce pentru noi ar însemna o experienţă neplăcută (vorbesc de situaţii uşor jenante cînd musafirii au un singur scop – să profite cît mai mult de bunăvoinţa gazdei şi să cheltuiască minim pe timpul vizitei), pentru alţii ar fi ceva neremarcabil. Unele gazde îşi aşteaptă musafirii la aeroport cu flori, le oferă un telefon pe timpul şederii pentru a putea comunica mai uşor (sau cartele telefonice), BANI DE CHELTUIALĂ, toate mesele zilei gratuite, invitaţie la restaurant, frigiderul plin la dispoziţie, ghidare în oraş pe tot parcursul şederii şi multe altele. Un alt tip extrem de gazde sunt aceia care nu refuză nici o cerere de găzduire, casa le e plină nonstop, au un adevarat arsenal de saltele şi saci de dormit. La polul opus ar putea fi cei care cer bani pentru cazare, dar nu am întîlnit multe cazuri, de obicei este vorba de “donaţii” care ar acoperi plata utilităţilor.

Un caz aparte este un italian din Mestre, oraşul în care se cazează peste noapte turiştii cu buget redus care vizitează Veneţia. Personajul are aproape 400 de recomandări pe pagina profilului lui, 95% din ele de la musafiri, toate, mai puţin 10, pozitive. Individul pune o condiţie: în schimbul găzduirii musafirii de gen masculin trebuie să participe la partide de lupte greco-romane. De cele mai multe ori adversari le sunt alţi musafiri care sunt cazaţi în acelaşi timp. Gazda se implică rareori activ în concurs, preferă să predea regulile sportului de pe margine şi să…facă fotografii sau filmuleţe, unele postate pe profilul lui.
În momentul în care ajungi pe pagina profilului lui te întîmpină o avertizare cu litere bold: “Warning: 10 out of xxx references are negative”. Profilul este completat cu litere majuscule şi dă impresia de pledoarie disperată în favoarea integrităţii sale morale, condimentată cu emfatizarea şi ridiculizarea diverselor stereotipuri rasiale. Susţine că este psiholog. O privire atentă prin fotografiile postate pe profil şi îţi dai seama, din ipostazele în care sunt surprinşi “sportivii” că ceva nu e în regulă. Pe urmă, o raită prin profilurile celor care l-au ales să le fie gazdă ne indică un numitor comun – oaspeţii sunt în majoritate tineri (mai mult sau mai puţin petrecăreţi) de pînă în două zeci şi cinci de ani. O singură recomandare negativa face referinţă (în mod stîngaci) la fetişul pentru luptele greco-romane.

Începînd cu anul trecut s-a făcut simţită clar prezenţa crizei economice mondiale şi pe couchsurfing, cu atît mai mult în cazul Bucureştiului, o destinaţie de tranziţie. Am primit foarte puţine cereri de cazare, ca atare n-am avut din ce alege şi, înţelepţi fiind, n-am mai cazat.