În perioada 2-4 septembrie, la Tulcea, Asociaţia “Ivan Patzaichin- Mila 23″ va organiza Festivalul Internaţional al Bărcilor cu Vâsle Rowmania 2011, un festival al ambarcaţiunilor cu vâsle cu participanţi la nivel internaţional din ţările dunărene. Festivalul Rowmania se doreşte a deveni cel mai important eveniment internaţional al Deltei şi va fi construit pe mai multe zone de interes astfel că, în afara competiţiei, vor fi organizate: expoziţie de bărci locale, Târgul Dezvoltării Durabile în Delta Dunării, Târgul comunităţilor locale, expoziţia “Bicicleta Apelor”.

Rowmania îşi propune încurajarea creativităţii şi promovarea inovaţiilor 100% româneşti şi, pentru a nu rămâne doar la stadiul de declaraţie de intenţii, Ivan Patzaichin şi Paul Vasiliu, unul dintre puţinii făcători de bărci din lemn din Tulcea, au inventat CANOTCA - un produs integral “made in Romania”, cu un design unicat, făcută din lemn şi preluând meşteşugul marangozilor din Deltă.

În 1972, la Olimpiada de la Munchen, Ivan Patzaichin cucerea medalia de aur după ce, în cursele de calificare, s-a încăpăţânat să termine cursa având pagaia ruptă. Atunci, nimic nu i-a stat împotrivă.

Mai multe despre Rowmania şi Asociaţia “Ivan Patzaichin – Mila 23”, aici.

Foto: Rowmania

Înainte de start aveam, teoretic, Big Eight, iar „sferturile” ideale, alături de Argentina – Germania şi Brazilia – Olanda, ar fi trebuit să fie Franţa – Anglia şi Spania – Italia. Dar dacă sînt contestaţii legate de cei trei mititei din sferturi, ele n-au de ce să vină de la cei trei grei rămaşi pe dinafară, ci de la alţi outsideri. SUA  ar fi binemeritat să fie acolo, prin spirit de luptă, suflu şi organizare generală, dar a fost neglijentă cu Asamoah. Coreea de Sud este una din cele mai elegante echipe din lume, însă geniul lui Suarez a depăşit viteza de reacţie a lui Park Ji Sun. Japonia pur şi simplu n-a putut să marcheze cu Paraguay, aşa cum noi n-am putut, dintr-o căruţă de ocazii, să-i marcăm Irlandei în 120 de minute, la Coppa del Mondo din 1990; apoi am ratat un penalty şi am plecat acasă, fix ca japonezii aseară.

Acum, ceva despre primadonele lipsă la apelul sferturilor: de ce au plecat cele trei mari mai devreme?
Italia a confirmat un declin profund, aproape societal, nu doar fotbalistic (cred că în Italia cele două se leagă tare). După eliminare, Cannavaro cerea, ca o invocaţie, reorganizarea din temelii în fotbalul italian. Omul o spunea după ce tocmai terminase ultimul său meci din carieră în lacrimi, nu în sictir, ca francezii lui Domenech. E clar că îl durea, e clar că ştia cum stau lucrurile şi că a tăcut pînă în ultima clipă, sperînd într-o redresare miraculoasă (care a şi stat în piciorul tremurînd lui Di Natale, în minutul 93 al halucinantului meci cu slovacii). De fapt, Italia a fost singura care s-a prăbuşit cu eleganţă: o echipă decadentă şi infantilă, ca o bătrînă aristocrată decrepită. Lippi a spus şi el un mare adevăr, legat de jucătorii săi: au intrat cu frică în teren. Asta e una dintre cele mai şocante revelaţii ale acestui Mondial. Dacă Italia, celebră pentru cinismul şi forţa ei mentală, a intrat cu frică în teren, atunci problema lor e cu adevărat profundă. O mărturie grea se putea citi deja în acel Juve – Bayern 1:4, din iarna Ligii Campionilor, dar acum avem confirmarea. Italia este incapabilă să facă faţă fotbalului-cult, dar nu mai are nici organizarea şi puterea ce duseseră la perfecţiune fotbalul-meşteşug, cu care italienii dominau lumea acum una-două decade.

Anglia şi Franţa intră într-o altă categorie. Ele mi-au confirmat ipoteza potrivit căreia fotbalul-cult începe să sufere de insuficienţă genetică. Cînd vorbesc de fotbal-cult mă gîndesc nu la fotbalul în stare pură, ca sport, ci la întregul complex mediatic, financiar şi de marketing a cărui perfecţiune a fost dusă pe culmi de cîteva echipe de club: Manchester United şi Barcelona în primul rînd, Chelsea foarte aproape de ele, apoi Real, Liverpool, Arsenal.
Anul acesta, finala Ligii Campionilor a fost un remake după un clasic al fotbalului de acum 20 de ani: Inter – Bayern. Echipele-cult au fost infirmate în dominaţia lor strivitoare. Mourinho a învins în stil italian, cu o echipă italiană, dar fără italieni. Ceva în regulile de bază ale fotbalului-industrie s-a schimbat. Vom vorbi altădată despre asta.
Ipoteza mea are la bază supoziţia că, odată extraşi din matricea perfectă a fotbalului-cult, jucătorii reprezentativi pentru această matrice nu se vor mai regăsi la fel de dominanţi la mondiale. Cea mai lovită a fost Franţa, în al cărei 11 se regăsesc în proporţie covîrşitoare jucători aflaţi la astfel de echipe-cult: Anelka, Henry, Bakary Sagna, Diaby, Gallas etc. Anglia a păţit la fel: scoşi din perfecţiunea sistemului de organizare al Premier League, Rooney, Lampard, Gerrard şi ceilalţi au părut nişte băieţi oarecare. Diferenţa de atitudine, între narcisismul multirasial francez şi simplitatea băieţoasă britanică, i-a dus pe englezi ceva mai departe, dar nu prea departe. Însă aceşti mari eliminaţi au dovedit că, la un moment dat, Sistemul te poate nu doar ridica, ci te poate şi descompune, dacă depinzi prea mult de el.
Spania a fost pîndită de acelaşi pericol, dar inteligenţa bătrînului Del Bosque, fundamental diferită de rigiditatea lui Capello şi de plezirismul năuc al lui Domenech, a salvat-o. Aseară, spaniolii au jucat remarcabil, chiar dacă Torres – venit de la Liverpool, altă echipă-cult! – a părut anonim pe lîngă valencianul Villa şi chiar pe lîngă îndrăzneţul Llorente.

După mine, Spania şi Brazilia sînt primele două favorite acum. Diferenţa faţă de restul celor cu cotă bună la pariuri o face forţa defensivă, superioară Olandei, Germaniei şi Argentinei. De la mijloc în sus, toate sînt la fel de puternice, chiar dacă stilurile diferă.
Argentina rămîne în cărţi, mai ales de cînd am văzut o imagine simptomatică, la meciul cu Mexic: cei doi secunzi ai lui Maradona îi explicau butoiaşului cosmic o schemă de aşezare în teren a propriilor jucători. E clar că nu Maradona se ocupă de organizarea jocului. El este paratrăsnetul, brandul, animatorul şi simbolul, dar treaba geometrică o fac alţii. Mi se pare oricum remarcabilă această abordare, în care fiecare ştie ce rol are, şi în care i-au găsit lui El Pibe D’oro o postură în care se simte minunat.
Germania este foarte reactivă şi foarte proaspătă, chiar dacă de acum încolo s-ar putea ca lipsa lui Ballack să cîntărească mai greu. Rămîne de văzut cum va face faţă presiunii argentiniene, care poate fi derutantă pentru  mecanismul uşor necopt al germanilor.

Olanda rămîne cea mai cinică supervaloare a Mondialului, dar trebuie să facă faţă respiraţiei perfecte a Braziliei. Apropo de Brazilia: golul lui Juan, primul din meciul cu Chile, a fost o probă de geniu tactic à la Dunga – trei atacanţi care fac paravan pentru ca stoperul să sară pe o trambulină invizibilă şi să plaseze mingea cu capul, sub bară.
Brazilia – Olanda este meciul meciurilor, mai ales că rezervele de energie ale olandezilor sînt încă foarte sus, iar evoluţia seacă de pînă acum şi lipsa unor victorii eclatante i-a ferit de pericolul narcotizării premature, aşa cum au păţit-o acum doi ani, la Europene.
Uruguay – Ghana ar trebui decis de o sclipire, fiindcă la organizare amîndouă sînt perfect pliate pe ce ştiu să facă foarte bine. Uruguay are un plus de maturitate, dar Ghana are toată Africa în spate. Oricine va învinge, vom avea apoi o semifinală pe cinste.

În rest, totul va mai depinde de arbitri şi de Jabulani: arbitrii sînt prea umani, dar Blatter nu vrea înregistrări video care să judece ofsaidul, invocînd imperfecţiunea naturii umane ca sursă perenă de farmec pentru istoria fotbalului. Jabulani, în schimb, este prea perfectă, dacă permiteţi barbarismul: designerul ei a gîndit-o ca pe o sferă cu îmbinările în interior, ceea ce o aduce aproape de perfecţiune. Mingea zboară fără să se rotească şi, din cauza asta, se pare că există o încetinire bruscă în traiectorie, un soi de stagnare în aer la cădere, ca la glonţul lui Mr. Smith din Matrix. Si atunci, reacţia instinctivă a portarului îl duce prea repede la punctul de întîlnire cu mingea: Jabulani ajunge şi ea la întîlnire, dar cu o fracţiune de secundă mai tîrziu, suficient ca goalkeeper-ul să fi căzut deja şi să n-o mai poată opri.

Şi acum, vă rog să vă duceţi în arhivă, să luaţi CD-ul meciului România – Columbia, de la World Cup’94 şi să vă uitaţi la golul doi al lui Hagi. Veţi vedea că mingea nu se roteşte deloc în aer, cale de 35 de metri, iar la sfîrşitul drumului pică în poartă brusc, ca mărul pe ţeasta lui Newton. Va să zică, Hagi era singurul care făcea din picior în 1994 ceea ce inginerii şi designerii de la Loughborough University reuşesc după 16 ani şi după nenumărate teste în tuneluri de viteză ce amintesc de zborurile cosmice.

O tempora, o, Hagi!

Aseară, de fapt, s-a consumat drama unei căsnicii destrămate. Jucătorii geniali şi scumpi ai Franţei şi antrenorul lor ciudat, dar şarmant, au trăit un neaşteptat coup de foudre în 2006 cînd, în ciuda tuturor aşteptărilor, au demarat greu, s-au dezlăţuit în faţa Braziliei, au ajuns împreună pînă în finala Weltmeisterschaft-ului şi au dat o luptă de gladiatori cu Italia. Dar de atunci, capriciile reciproce şi nepotrivirile de caracter au fisurat, apoi au erodat relaţia lor, zi după zi, întîlnire după întîlnire.
Acum, în Africa de Sud, a fost o ultimă încercare de a salva această căsnicie. De fapt, divorţul fusese deja pronunţat (se ştia că Domenech va pleca după Mondiale, înlocuit de Blanc), dar amintirea finală şi miza reuşitei contau enorm.
Fiecare a încercat. Raymond şi-a ales jucători din toate zodiile şi generaţiile. Franck a încercat totul: să alerge pe extremă, să dribleze, să şuteze, să coordoneze din centru. Patrice şi-a adus aminte de copilăria lui cu 26 de fraţi şi a vrut să o convertească într-o formă de bărbăţie elegantă, deprinsă pe Old Trafford. Florent şi-a ascuţit floreta şi a încercat celebrele-i fandări prin vrejurile de chili ale Mexicului. Gallas şi Abidal au vrut să închidă defensiva şi să creeze intimitatea necesară echipei pentru a-şi regăsi şarmul ofensiv aşteptat de toţi. Jeremy n-a cedat nici o secundă, n-a făcut nimănui concesii, nici măcar arbitrului.
Însă nu a mers. Nu a mers, pur şi simplu. Toţi au descoperit că nu mai funcţionează, că nu mai au tragerea aceea de inimă, zvîcnirea elementară a pasiunii. Şi-au dat seama, tîrziu, că această pulsaţie este esenţială, dincolo de talent, de experienţă, de bunăvoinţă, de şarm. Şi nici unul nu înţelegea de ce zvîcnirea nu mai apare, cum e posibil să n-o mai regăsească, de ce acolo unde s-au adunat toate rasele şi poate cei mai frumoşi atleţi ai Mondialului, nu se mai naşte acea senzualitate superioară care să arunce mingea pe traseele ca nişte falduri fastuoase, nu doar s-o ţină sufocată în corsetul de sub falduri.
Deşi deconcertaţi, au încercat, au trudit, au ţinut privirea sus către privirea celuilalt dar, într-un final, s-au recunoscut înfrînţi. Şi au fost, pentru prima oară, copleşiţi. Nu atît de adversar, cît de sentimentul ratării unei relaţii, de tristeţea fără orizont care îţi spun că nu eşti bun, că nu eşti bun în acea relaţie, de care erai sigur că va funcţiona. Şi-au dat seama că, de data asta, sînt singuri. Singuri, fără nimic menit să le alimenteze şi garanteze sentimentul forţei lor arogante, al trufiei lor fermecătoare.
în tribune era la fel. Priviri triste, o dezarmare colorată, o nevoie de a rătăci un pic singur, sau de a sta doar cu tine însuţi. Nici furie, nici sarcasm, doar tristeţe. După revoluţia lui Platini, după traseele imperiale ale lui Jacquet, Lemerre si chiar Domenech, un sfîrşit lent, dar inexorabil, un exil din propria măreţie pierdută.

Aseară, poate pentru prima oară, mi-a fost dragă Franţa. Uneori, e bine cînd nevoia de admiraţie dispare. Căci jocul va continua.

P.S. Ce s-a întîmplat pînă acum mi-a confirmat o ipoteză pe care mi-o lansasem (în minte doar), înaintea Mondialului. O să revin la ea într-o postare viitoare.

Dar Messi are un călcîi al lui Ahile: naţionala Argentinei. Acest băiat exploziv nu dă randament exact în locul în care Maradona Tatăl îl aşteaptă pe Messi Fiul să ducă tot poporul arhentinian spre eschatonul victoriei în Africa de Sud.

Ce se întîmplă, şi de ce? De ce dispare magia lui Messi tocmai acolo unde se mizează în primul rînd pe magie?
Osvaldo Ardiles, component în celebra Argentina 78, un fotbalist pe care războiul Malvinelor nu l-a împiedicat să joace şi să antreneze excelent în Insula britanică, a dat un început de explicaţie tehnică. La Barcelona, spune Ossie Ardiles, Messi are la dispoziţie tot spaţiul liniei de mijloc, toată lăţimea ei. La naţională, densitatea de jucători pe metru pătrat îl cam strînge de curea. Chiar dacă, din politeţe, răspunsul nu este cel care pune degetul pe rană, el intuieşte o parte a problemei. Răspunsul lui Ardiles nu e corect pentru că în linia de mijloc a Barcei se află oameni precum Xavi şi Iniesta; va să zică, nici aici Messi nu-i deloc singur. Dar Ardiles trasează corect o parte a diagnosticului, şi anume: lipsa de disciplină tactică a echipei antrenate de Maradona.

Magia lui Messi nu funcţionează tocmai fiindcă Maradona mizează exclusiv pe magie. Or, Argentina a fost întotdeauna o combinaţie de disciplină tactică de fier, pe care s-au grefat explozii individuale uluitoare. Inclusiv simulările păreau programate perfect în teamul Argentinei. Dar ce disciplină tactică poate induce un antrenor care schimbă peste 100 de de jucători în garnitura de start a naţionalei, în mai puţin de o jumătate de an?

A doua soluţie „cu perdea” despre care s-a vorbit, spune că Messi nu prea se simte argentinian. El a fost crescut în curtea Barcelonei de pe la 13 ani, şi are şi cetăţenie spaniolă. Va să zică, nu prea-i argentinian, fiindcă-i cam spaniol. Aici poate fi încă o parte de adevăr, dar una mică, fiindcă pedala naţionalistă conduce într-o fundătură. Pînă la urmă, Barcelona este un club catalan, iar Catalunya îşi declară mereu autonomia simbolică (şi nu doar) faţă de Spania. Deci…

…Esenţa răspunsului stă, se pare, în altă parte.

Messi a crescut de mic la o academie de fotbal, a Barcelonei. Într-un spirit academic, în cultul muncii ordonate şi organizate, în care valoarea este cultivată şi recunoscută, în care geniul este lăsat liber să se desfăşoare, chiar dacă în spate trudesc alţii pentru susţinerea lui, şi în care funcţionează respectul deplin. Wenger spunea aseară că băiatul acesta marchează, pur şi simplu, ca în curtea şcolii. De fapt, aici e secretul. Messi nu este un mîntuitor, este un tînăr care exprimă frumuseţea vieţii şi celebrează bucuria fotbalului. Cînd marchează, se lasă strivit, ascuns de colegi, se ridică apoi şi aruncă o privire undeva, nu e clar unde, cu un zîmbet candid şi cu braţele sus, acel gest la care visam toţi cînd dădeam golul cel mare, în visele copilăriei. Asta face Lionel: zîmbeşte timid şi aruncă pumnii uşor în sus. Nu-şi aranjează părul gelat, precum Cristian Ronaldo, nu strînge din dinţi şi din pumni ca războinicul Gerard. El nu e vedetă şi nu e războinic, este pur şi simplu fotbalist, adică un Peter Pan cu o minge la picior.

De aici, totala incongruenţă cu Maradona şi cu aerele acestuia de Moş Teacă care (sic) se crede Che Guevara. Un Guevara în pamperşi care sare cu puşca la ziarişti de după gardul casei mămichii, care îl pupă bălos pe fratele Hugo Chavez, foloseşte doar degetul mijlociu de la mînă şi face apologia revoluţiei perpetue. Un Maradona care se visează vedetă în fiecare secundă, mai ales după ce a fructificat apetenţa emirului Kusturica pentru exotisme de box-office, şi nu şi-a ostoit nicicînd apetenţa pentru carteluri, droguri şi scandaluri.

Messi este pur şi simplu un băiat educat la o academie, care nu se poate regăsi în militarismul transpirat, de mahala, al lui Maradona. E ceva care îl inhibă în abordarea etern-isterică a lui El Pibe D’oro, insul care, ca antrenor, îmi aduce aminte de caporalii glorioaselor noastre perioade de instrucţie, de pe vremea lui Ceauşescu.
Şi sub această apăsare, sub această perpetuă incongruenţă, în acest cadril-vodevil în care dansatorii se schimbă la fiecare repriză şi calcă strîmb la fiecare pas, bucuria de a juca a lui Lionel dispare, la fel şi încrederea în sine. Iar egoul lui nu e destul de puternic spre a-l duce înainte, aşa cum e cazul la Cristiano, nici atît de călit ca să se bată cu braţele goale, ca Stevie. Messi vrea să împărtăşească cu ceilalţi bucuria jocului, nu salvaţionismul de doi bani al „zeului proletar”.

De asta Messi nu va fi niciodată Mesia. Pentru că nu se pricepe la Apocalipse de carton, ci doar la catharsisuri genuine.

Ne aflam in mijlocul unei perioade dificile pentru sport si pentru cei care ii iubesc metaforele. Recesiune, criza, contractie financiara si, peste toate, o nestavilita inflatie a indiferentei. Sportul sufera inecat in nestiinta si ratacit in pamflete. Pentru ca figurile de stil au o particularitate periculoasa; explica, insa si mai mult ascund.

Peste tot in lume, fratele aliat al sportului, jurnalismul sportiv, se bucura de o recunoastere “generoasa” in societate; este numit animalul de casa al showbiz-ului sau raionul de jucarii al mass-media; un oxymoron privit prin perdeaua antica a sintagmei piine si circ. De ce nu este jurnalismul sportiv un oxymoron? Raspunsul este simplu si l-au dat altii, aflati, din pacate, foarte departe de Dimbovita. Jurnalismul sportiv este ideologic si reflecta relatiile de putere din societate. Sau asa stau lucrurile in lumea buna. Acolo unde este un business mai voluminos decit cinematografia sau industria de automobile. Folosit ca instrument de marketing politic, sportul este desigur, foarte eficient. Insa ce primeste sportul in schimb? In orasul lui Bucur atletii profesionisti par a fi transformati in marfa sezoniera la cerere, iar antrenorii in ingrijitori de jucatori fara drept la replica. Ce este sportul asadar si care sunt valorile lui? Avem un conflict intre simbolurile venite din interior si finantele venite din afara? Care este ordinea si de ce este atit de greu ca aceste doua tipuri de valori sa se ingaduie reciproc?

COCOŞUL ROŞU
În cele 8 grupe ale Ligii Campionilor la fotbal s-au jucat, în toamna asta, primele 4 etape. Au mai rămas două etape, dar ştim deja 6 echipe care s-au calificat pentru optimi, la primăvară. Printre cele şase, o tradiţională – F.C. Porto – şi un new commer – Girondins de Bordeaux.
Eu sînt încîntat de amîndouă, dar mă întreb cu cine să ţin, dacă or să joace una cu alta? Cu PorTo sau cu BorDo? Ce meciuri, dar ce vinuri! PorTo e mai dulce şi ţi se suie la cap. BorDo e mai ţărănesc şi mai vîrtos, plin de orgoliu. Ce preferaţi, deci? Un PorTo calin şi ameţitor sau un BorDo sonor şi viguros?

MARŞARIEREZA (JACKIE CHAN TOULALAN)
Meci năucitor duminică seară în Franţa, între giganţii fotbalului francez, Olympique Lyon şi Olympique Marseille. La 5:4 pentru Lyon (5:4??!!), la ultima fază a meciului, Jerome Toulalan, playmakerul lui Lyon şi al naţionalei Franţei, ţîşneşte pe verticală în careul mic, dintre doi marseillezi. Se răsuceşte în aer în jurul propriei axe, cu o mişcare perfectă de arte marţiale şi loveşte mingea cu călcîiul, din zbor şi răsucire, imparabil. Un gol greu şi de visat, darmite de marcat. O execuţie ireală şi perfectă, dar… în propria poartă. Şi Lyon – Marseille se termină 5:5.

http://sport.hotnews.ro/stiri-fotbal-6433836-video-meci-infarct-ligue-1-lyon-marseille-5-5.htm

MAREA RUSIE, MICA BRITANIE…
Sîmbătă seară, la Nürnberg, s-a jucat unul dintre meciurile “acelea”, care duc boxul la origini. În joc, centura greilor în versiunea World Boxing Association (WBA), probabil cea mai importantă organizaţie a boxului profesionist mondial. Britanicul David Haye luptă cu rusul Nikolai Valuev, campionul în exerciţiu, care domină categoria de mai bine de cinci ani.
În runda a treia a meciului, Haye se accidentează. Cum? Chiar David explică: “L-am lovit în cap, dar parcă aş fi lovit un zid. Aproape că mi-am rupt mîna”.
De voie, de nevoie, challangerul Haye schimbă tactica, profită de trecutul lui de sportiv în discipline care presupuneau multă mobilitate (atletism, fotbal), rezistă şi învinge la puncte, răsturnînd toate pronosticurile.
Un amănunt: David Haye, noul campion, este cu 30 de centimetri mai scund şi cu 44 de kilograme mai slab decît Valuev, fostul campion… La BOX.

…ŞI MITÍCA ROMÂNIE
Dacă tot am vorbit despre uriaşi şi “slăbănogi”, una mi(ti)că despre cura de slăbire ţinută de inconturnabilul Dumitru Dragomir, preşedintele Ligii Profesioniste de Fotbal.
Zice Corleone în Evenimentul Zilei: “Dacă stau ca porcul gras, aşa cum sînt acum, o mierlesc mai repede. Am mîncat timp de 30 de zile numai cîte două kilograme de struguri negri, ca să nu mă mai doară aşa rău spatele. Am pus pe mine zece kilograme în perioada aia”.

RO MANAGEMENT, CAZUL 1: RĂZBOINICUL LUMINII
Gazeta Sporturilor analizează felul în care au reuşit un antrenor (Dan Petrescu, zis şi Bursucul) şi un patron (Gigi Becali) să schimbe total faţa unor echipe: Unirea Urziceni şi Steaua. Povestea e mai lungă, dar tîlcul ei musteşte în două momente şi în cîteva cifre.
În vara lui 2008, după ce Steaua obţine locul 2 la mustaţă şi după ce rudele şi angajaţii lui Gigi Becali sînt prinşi în flagrant cu celebra valiză cu milionul de dolari pregătiţi pentru U Cluj, Gigi se hotărăşte să-i facă lui Dan Petrescu (aflat deja pe val, cu Unirea Urziceni) o ofertă “de nerefuzat”: 3.000 de euro pe lună.
Imediat, spun ziariştii Gazetei, Dumitru Bucşaru, patronul Unirii Urziceni, răspunde prin prelungirea înţelegerii cu  “Bursucul”, căruia îi oferă un salariu fabulos pentru România: 500.000 de euro pe an.
Consecinţa? Citez din acelaşi articol:
“25 de milioane de euro a cheltuit Steaua pe transferuri în ultimii 3 ani, vreme în care nu a reuşit să cîştige nici un trofeu intern.
1,8 milioane de euro e suma cu care Dan Petrescu şi MM Stoica au construit echipa Urziceniului, care a cîştigat campionatul în 2008-2009 şi care are şanse reale de a deveni prima echipă din România calificată în “optimile” Ligii Campionilor”.
No comment.

RO MANAGEMENT, CAZUL 2: REGELE GUNOAIELOR
Sîmbătă seară, meci între două echipe româneşti într-o cupă europeană la handbal. HCM Baia Mare învinge pe Rulmentul Braşov cu 37:28 şi merge în optimile Cupei EHF. Era şi greu să n-o facă, atîta vreme cît Rulmentul n-a schimbat nici o jucătoare în timpul jocului, vreme de 50 de minute.
De ce?
Pur şi simplu, fiindcă la Rulmentul mai există doar 8 jucătoare. După doi ani în care au fost ademenite, apoi transferate, apoi neplătite, apoi ameninţate şi apoi umilite de patronul Teodor Florescu, un prosper om de afaceri din domeniul deşeurilor, jucătoarele Rulmentului – vicecampioana României şi semifinalista Cupei Cupelor în 2008 – şi-au depus memorii şi au devenit libere de contract. Cele opt rămase se pregătesc să facă acelaşi lucru, în ciuda eforturilor disperate de a le păstra ale lui Herbert Müller, unul dintre cei mai buni antrenori europeni, reîntros în România la promisiunile aceluiaşi florescu, petnru a face mare performanţă.
Chiar şi aşa, minţite şi umilite, jucătoarele Rulmentului au cîştigat meciul tur, de acasă, dar n-au mai rezistat în returul de la Brăila.
Cazul Rulmentul candidează pentru cea mai deprimantă şi mai mizerabilă poveste din sportul românesc al ultimilor ani.

LAST ACTION ROMANIAN HERO
Ceva mai vesel, acum. Un subtitlu cu final adorabil, din suplimentul de sport al ziarului Adevărul, despre derbyul campionatului intern de volei fete. Sublinierea din final îmi aparţine:
“CSU Metal Galaţi (…) a cîştigat cu 3:0 pe terenul lui Dinamo (…), folosind ca titulară o singură româncă, Nneka Onyejenkwe”.
Acum, dacă Nneka e singura româncă din sextet, oare cum le-o fi chemînd pe stranierele campioanei României la volei? Măriuţa, Floarea, Smărăndiţa, Mirela, Geta? Zic şi eu…

PĂRINŢI TERRYBILI
John Terry este cel mai iubit şi respectat jucător al lui Chelsea Londra, liderul campionatului englez de fotbal. Terry e cunoscut ca un fullback excepţional, lider autentic de echipă, un luptător pînă la sacrificiu şi un caracter foarte onest. Toate astea se plătesc bine în cel mai scump şi mai valoros campionat din lume. Salariul anual al lui John Terry este de 9 milioane de lire. Sterline.
Dar Terry are o problemă. De fapt, două.
La sfîrşitul lunii martie, mama lui John, Sue, şi soacra lui John (altă Sue), sînt prinse şi arestate pentru că şterpeliseră nişte haine şi articole de băcănie din două magazine. Marfa subtilizată făcea vreo 800 de lire sterline.
John depăşeşte momentul, plăteşte cauţiunea pentru cele două, rămîne cu fruntea sus, face un sezon admirabil de primăvară şi începe la fel de lansat şi sezonul de toamnă.
Sîmbăta trecută însă, taman înaintea derbyului cu Manchester United, Terry jr. mai ia o măciucă în moalele capului.
Tatăl său, Ted Terry, este prins în flagrant pe cînd livra o doză de cocaină unui presupus “client”, în fapt, un ziarist deghizat în şofer. Valoarea tranzacţiei: 40 de lire sterline. Grijuliu, Terry senior îi cere clientului să nu-i pună lui John nimic despre asta, întrucît l-ar face de ruşine, iar bietul John chiar n-are habar de micile capricii de dealer ale tatălui său. Tranzacţia s-a făcut la 200 de metri de casa tatălui, pe care fiul i-o cumpărase cu 250.000 de lire sterline. Şi tot fiul tocmai îi cumpărase tatălui său un Rolex de 15.000 de lire, drept cadou premergător de Crăciun.
O zi mai tîrziu, după ce cazul tatălui explodează în presă, John Terry înscrie pe Stamford Bridge golul cu care Chelsea o îngenunchează pe Manchester. Tatăl său nu se află în tribună, să-l vadă. John se bucură cu pumnul sus, ca întotdeauna, şi continuă să-şi aştepte părinţii rătăcitori.

Săritură în aer, sare frumuseţea. Corpul bărbatului îmbrăcat în tricou galben se îndreaptă spre stînga, spre el, în aer, nu se îndreaptă o cămilă sau o acvilă, vreun peşte ori vreo umbrelă, ci un alt bărbat îmbrăcat în tricou roşu, amîndoi sînt superbi în ciocnire. Din nasul bărbatului în roşu începe firesc să curgă roşu. E sîngele luptei, e vinul morţilor şi al amanţilor, e sîngele care ne face să ne dorim bmw’uri, să muşcăm din aproapele nostru, să îi spulberăm pe cei care traversează neregulamentar.
Mingea, oarecum perfectă. Absolut ar putea fi rotundul ei pentru băieţii de cîţiva ani dintr’un sătuc ne-norocit, cît s’ar bucura mirosind pielea balonului tare, cît s’ar ferici pipăind pielea prea strălucitoare, cît s’ar minuna bănuind în el prezenţa Lui pe pămînt.

Acum, prim-planul nu este al lui William, ci al Hertei Muller. Nobel pentru literatură. “Herta Müller a fost total copleşită şi a început să rîdă într-un mod cu totul minunat”, spune Peter Eglund, secretarul Academiei Suedeze, care decernează premiul Nobel. Cred că era rîsul libertăţii adevărate şi al împlinirii. Pentru Herta, pentru William, Richard, Helmuth. Dar şi pentru românii care au trăit în cadrele interioare definite de laureata Nobel: “Cred că dictatura este o dimensiune care ne-a format, lipsa libertăţii si un fel de răspundere pe care o ai faţă de tine, să nu te compromiţi, sa rămîi integru”.

De asta sîntem fericiţi, unii dintre noi, pentru premiul Hertei Muller. Pentru că am trăit (aproape) la fel ca ea, (aproape) la fel ca ei. Fără libertate, dar cu răspunderea de a nu ne compromite. De asta premiul ei este şi al lor, al prietenilor Herthei, dar şi al nostru, cei care, i-adevărat, am fost doar spectatori tăcuţi, dar cinstiţi. Ei erau ai noştri, aşa îi simţeam atunci. Iar Herta este martorul nostru, acum. Şi sîntem fericiţi că, prin martorul nostru, am fost înţeleşi, noi cei tăcuţi, şi am avut acces, cu adevărul nefericirii noastre responsabile, la istorie, adică la recunoaşterea celorlalţi şi la înţelegerea realităţii în care am trăit.

Rareş Dumitrescu, Florin Zalomir, Tiberiu Dolniceanu, Cosmin Hăceanu.
Patru sabreri români aduc primul titlu mondial – în toate competiţiile! – pentru ţara noastră, după doi ani. În Antalya, România nici nu intra în calculele de medalii. Iar ţările înfrînte, la simpla enumerare, îţi evocă blazoane nobiliare cu aură medievală: Franţa, Germania, Ungaria, Italia. Superfavorita Italia a condus în finală şi la 10 puncte. Pe final, a avut 40:34. Cei patru puşti, iresponsabil de încrezători, au întors şi au învins cu 45:44. Pe margine îl aveau pe Mihai Covaliu, campionul olimpic de la Atena, bronzul de la Beijing. Un fel de conte de Treville pentru o trupă de muschetari care a răsturnat totul, într-o exuberanţă impecabil trasată.

Popescu, Schuch, Buricea, Csepreghi.
Doi români, un german, un maghiar. Cei mai buni de pe teren joi, într-un meci fabulos din Liga Campionilor la handbal. HCM Constanţa pleda condamnată din oficiu în faţa lui Montpellier, campioana Franţei (Franţa, campioana olimpică de la Beijing). 4:10 în minutul 13, 7:15 în minutul 20. Normal. 37:33 în minutul 60. De neînţeles. Montpellier pierde un meci în care pe teren au fost Karabatici, cel mai bun handbalist din lume, Gouigou şi Karaboue, campioni olimpici en-titre. Româno-unguro-nemţii dobrogeni i-au terminat.

Nimeni nu prea ştie cum. Csepreghi era cu spatele în pioneze şi n-a jucat în campionat în ultimele meciuri. Buricea, din cauza accidentărilor, intra sporadic în teren. La fiecare intrare sporadică, înscria în poarta celor mai aroganţi handbalişti din lume. Schuch a dat cele mai multe goluri ale Constanţei. Popescu e rezerva lui Rudi Stănescu (un zeu al Constanţei) în poarta HCM-ului, dar intervenţiile lui uluitoare au dat meciul peste cap, iar antrenorul Zortan Kurtes l-a lăsat acolo, nu s-a mai complicat.

Trei ţesături secrete ale acestor individualităţi au dus la reuşite aproape de neimaginat pentru România. Au scos maximum din foarte puţin, bazîndu-se pe forţa interioară, pe apartenenţa la un grup cu valori autentice şi pe un efort extraordinar.

Băsescu, Oprescu, Antonescu, Geoană.
Aparent, nici o legătură cu istoriile de mai sus. Domnii aceştia nu ne fac fericiţi şi nici prea mîndri de ce sînt(em). Dar ei ne semnalează un moment neaşteptat.

Pentru prima dată în istorie, avem patru concurenţi cu şanse reale în alegeri. Cum fructificăm acest moment de graţie al unei concurenţe (reale) fără precedent? Cum scoatem maximum din puţinul ce ni se oferă?
Nu ştiu. Dar (şi) ei sînt oglinda noastră. Iar meciul lor va face istorie. Şi contează (meciul). Şi contăm (noi). Putem fi spectatori pasivi sau gregari, putem juca meciul, putem paria.

Ce alegeţi?

În vară se antrena undeva la Sibiu. Unde  pe platforma de antrenament s-a pus un podium de lemn. Care a putrezit, evident, de la umezeală, şi s-a rupt. A căzut, dar din fericire n-a păţit nimic. Aşa că rămâne la salteaua lui.

Probabil nu ştiţi nici că la Sibiu sunt nişte copii care se antrenează pentru campionate de patinaj cumva pe o bucată de pal, dată cu ceară şi mărginită de nişte beţe. Simulatoare, le spune antrenorul. Copiii văd gheaţa cam o dată pe an. Şi ei reuşesc să câştige.

Vedeţi toate cazurile astea într-un reportaj al Ancăi Nastasi, de la Pro Tv. Remarcabil.

Nu ştiu dacă lucrurile stau exact aşa. Nu ştie nimeni, de fapt, şi nici n-are cum şti. Steaua a părut mult mai norocoasă în ultimii ani. Dar a pierdut un titlu ca şi cîştigat, în vara lui 2008, după ce Gigi Becali strivise  orice urmă de rezistenţă, dar şi de demnitate, mai ales în rîndul arbitrilor. Dinamo, în schimb, este de cîţiva ani percepută ca simbolul arogranţei supreme. Dansuri lascive din buric ale conducătorilor, trabucuri groase, miştouri grosiere, răcnete isterice în studio, flegme ale impresarilor care susţin echipa din umbră sau din lumină, manele către duşmani, salarii indecente, cluburi de noapte zdrenţuite de cei care iau salariile indecente. Şi, în plus, agresivitatea rece, profesionistă, a unor inşi care se definesc drept suporteri şi care desenează un portret sinistru al românului la 30 de ani: bine îmbrăcat, relativ inteligent, foarte plin de sine că este alb caucazian şi foarte violent cu cei de alte culori de rasă sau de club, incapabil să transmită valori care să treacă dincolo de egoul propriu. Insul care se vrea stăpîn şi vedetă, fiindcă a fi doar susţinător înseamnă pentru el a fi un pîrlit de “figurant”. Acest “supporter” desenează tiparul perfect pentru cei ce devin instrumente şi executanţi ai celor ce vor să rămînă în umbră.

După meciul tur dintre Dinamo şi Slovan Liberec, mă gîndeam să vorbesc despre sindromul Dinamo. Este sindromul care vorbeşte despre spirala vicioasă a societăţii româneşti. Spre deosebire de Rusia, unde lichidările se produc scurt, în plină stradă, unde violenţa celor puternici este deja definită şi noile reguli ale jocului s-au stabilit, în România, fenomenul este mai pervers. Aici, violenţa este mai puţin manifestă, mimetismele democraţiei funcţionează, unele proiecte se pot demara, dar totul e permis pînă la punctul la care un program de dezvoltare autentică ameninţă status-quo-ul. Atunci, scurt, se produce o întîmplare sau se ţese o plasă prin care această şansă a eliberării trebuie sufocată. Cred şi acum că o parte din “băieţii” care au intrat pe pista stadionului Dinamo, în urmă cu o săptămînă, n-au făcut-o întîmplător. Ei trebuiau să întoarcă proiectul Dinamo în acelaşi punct zero în care totul stă sub control. Transformarea lui Dinamo într-o organizaţie predictibilă şi transparentă trebuia împiedicată, iar şansa reală a dezvoltării unui club profesionist trebuia lichidată, astfel încît fluxurile financiare oculte să poată circula nestingherite. Nu ştim exact cine e păpuşarul din spatele acestor dezarticulaţi. Ştim doar că, acum o săptămînă, totul părea definitiv pierdut.

De data asta, se sărise calul. Însă asta e, nu-i aşa? Uneori, lichidările mai lasă şi urme grele. Odată treaba făcută şi Dinamo ajunsă iar la stadiul de reanimare, s-a făcut linişte. Stăpînii care tac de obicei au tăcut şi acum. Stăpînii care vorbeau de obicei s-au declarat spăşiţi şi depăşiţi de situaţie. În schimb, într-un fel, toată lumea s-a eliberat: pacientul Dinamo respira lent, în agonie, pericolul schimbării trecuse, iar în arenă au fost chemaţi răspopiţii (Moţi), samuraii (Marius Nicolae) imigranţii (Ze Diabate, Kone, Molinero), asistenţii şi brancardierii (Matache, Boştină, Dragoş Grigore). Plus Adrian Cristea, un tip mereu umilit (la salariu) şi Ianis Zicu, veşnicul chiulangiu, trimis pe teren ca la şcoala corecţională.

Se mai schimbase însă ceva: aroganţa dispăruse joi seară, odată cu conducătorii şi cu mancurţii lor. În teren se vedea o echipă umilă în truda ei: trupeţi care alergau, se ajutau unii pe alţii şi acopereau tot cîmpul de luptă, cavalerişti care loveau scurt şi care nu făceau gesturi şi bravade inutile. În tribune, o mînă de suporteri, dar nu aceia. Iar pe ecranul televizorului, curgeau mesaje de neconceput: “Hai Dinamo! Un rapidist”; “Hai Dinamo! Dana din Ghencea”; “Sînt suporter al Stelei, dar azi vreau să se califice toate echipele româneşti”. Eliberaţi de spălătorii pe creier, oamenii zvîcneau, aproape sfios, de sub grămezile de jeg mediatic şi întindeau cîte un mesaj în care spuneau doar atît: vrem să ne bucurăm; vrem să fim împreună şi să fim mîndri şi solidari. Nu vrem sclipici greţos, vrem să trăim, pur şi simplu, şi să respirăm normal. Vrem să arătăm ca o naţie, nu ca o turmă excitată.

Iar jos, pe gazon, pentru prima dată după multă vreme, Dinamo era umilă. Umilă şi solidară. Poate de aceea, oameni străini de Dinamo au început să urmărească meciul şi să se emoţioneze pentru “duşmanul de clasă”. Poate de aceea, Cel cu numele mereu luat în deşert şi-a întors faţa către băieţii din brazdă. Cum însă fotbalul nostru n-a depăşit mental şi acţional epoca Vechiului Testament, nici Domnul n-a fost joi seară prea blînd cu Dinamo. A mai încercat-o de cîteva ori, ca pe Iov. Matache a fost pe minge la prima din execuţiile cehilor, şi la a doua, şi la a treia, şi tot aşa, la şapte din primele nouă penalty-uri de departajare. Dar n-a apărat nici o lovitură. Era înfiorător. Şi tot înfiorătoare era şi statistica, aceea care ne arăta că meciurile noastre cu cehii se terminau mai mereu cu înfrîngeri.

Însă damnaţii au continuat să creadă: au pus capul în pămînt, au şutat, au tremurat, s-au rugat, iar la sfîrşit, vraja rea s-a rupt. La a zecea lovitură, Matache a zburat, a încrucişat braţele şi a blocat torpila lui Liska precum Neo gloanţele lui Mr Smith. Apoi a luat-o la fugă, s-a dat peste cap şi a aterizat pe gazon, cu braţele desfăcute şi cu privirea în sus, gata să soarbă tot cerul şi toţi coechipierii. Şi, probabil, şi pe renegatul Dario Bonetti, cel pregătit să devină ţapul ispăşitor perfect.
Da, meciul de aseară a semănat cu un film epopeic, în care răul este înfrînt.

Dinamo arată acum ca un pacient după o operaţie reuşită. Oamenii îi zîmbesc, îl privesc cu căldură, se bucură că s-a întors la viaţă şi se poartă blînd cu el. Însă dincolo de ziduri, ceva pîndeşte. Dinamo şi-a exorcizat răul, pentru o seară. Dar întrebările grele rămîn. Nu ştiu dacă răspunsurile se află la duhovnic, aşa cum crede guralivul Borcea, dar ştiu că joi seară am văzut o lecţie de smerenie adevărată. Şi de bucurie românească.