Nakabo a asistat legal familiile victimelor incidentului Morinaga, în urma căruia, mii de copii au rămas cu sechele de intoxicaţie acută cu arsen provenit din laptele praf.

Marea ţeapă Toyota Shoji [2], un megacaritas, pe care şi Vîntu ar fi fost invidios, cu atît mai invidios, cu cît iniţiatorul ajunsese să-şi aroge titlu de lider religios, cum ziceam, ţeapa a fost tranşată în instanţă, tot prin priceperea lui Nakabo. Dacă statul nu putea fi obligat să restituie banii investiţi, a trebuit să restituie păgubiţilor impozitul încasat de la Toyota Shoji. În acest fel, statul a redevenit unul moral.

Alte incidente, ce au afectat sănătatea publică, precum boala Minamata [3], sau insula de gunoi Yume no Shima [4], fac şi azi obiectul unor procese cu statul.

Soluţia sistemică a cuprins creşterea “producţiei” de avocaţi. Statul a finanţat creşterea numărului lor. Între timp, multe din tensiunile de creştere s-au atenuat şi, odată cu pensionarea generaţiei baby boom-ului postbelic, problemele sunt altele.

Japonia are prea puţini medici şi prea mulţi avocaţi. Prea mulţi stomatologi şi prea puţini obstetricieni şi pediatri. În consecinţă, universităţi ce nu cuprindeau secţii de medicină,  sunt acum stimulate financiar să le înfiinţeze, pentru a pregăti numărul necesar de medici necesari unei populaţii din ce în ce mai longevive, şi deci, mai bolnave. Politica de proliferare a medicilor este cu atît mai legitimă, cu cît, e mai uşor pentru un medic să devină pacient, decît viceversa. Sistemul de sănătate din Japonia nu este unul perfect, însă este atent monitorizat, fără să fie unul etatist. Este în orice caz, un sistem drept.

Finanţarea

În Japonia sunt trei fonduri de sănătate. Cîte unul pentru fiecare “castă”: 1) fondul social – pentru angajaţii companiilor, 2) fondul popular – pentru persoanele liber profesioniste (ca mine) şi 3) fondul bugetarilor. Nefiind bugetar, am uitat cum se numeşte ultimul. Contribuţia la oricare din fondurile de sănătate este în funcţie doar de venitul brut pe anul precedent. Se adaugă un al patrulea fond, cel de îngrijire la pat. Orice persoană de peste 40 de ani contribuie la fondul cu pricina, indiferent de fondul de sănătate la care este arondat. Deocamdată însă, cheltuirea banilor este distorsionată de sărăcia numerică a personalului de îngrijire la domiciliu, şi deci, de creşterea în consecinţă a salariului orar. (Să nu uităm că ne aflăm într-o piaţă liberă.)

Cofinanţarea

Nu ştiu cifrele cofinanţării de la buget. Însă, acolo unde ea este necesară, de obicei, regula este 5-3-2. (50 de la bugetul central, 30% de la bugetul prefectural şi 20% de la bugetul local). Pentru omul de rînd e mai importantă coplata. Sunt trei categorii de coplată: 10, 20 şi 30%, în funcţie de contractul de muncă (acolo unde există unul). În anul 2002, media coplăţii era de circa 16%. În 2004, crescuse la 21%. (De)presiunea demografică, va duce pe semne la apropierea mediei de maximul de 30%. Cărţile de sănătate se primesc anual în luna septembrie de la primărie, prin poştă. Pe ele scrie clar regimul de coplată. Copiii de pînă la 3 ani beneficiază de gratuitate, însă, la prima vizită tot trebuie să plăteşti 500yen (probabil deranjul contabil, sau cine ştie ce asigurare minoră, nemedicală). Coplata face ca mersul la doctor să nu fie o activitate de socializare, ci strict utilitară. Avantajul coplăţii a fost sesizat recent şi de nemţi, ce au spart astfel cluburile ad-hoc al pensionarelor din sala de aşteptare. Sunt însă o serie de boli rare, ce atrag gratuitatea tratamentului. Autorităţile consideră că sporul de cunoaştere are prioritate. Iar sumele nu sunt neglijabile cînd vine vorba de un tratament cu interferoni, de pildă. De gratuitate beneficiază şi victimele contaminării nucleare.

Servicii

Lista serviciilor medicale cuprinde strictul necesar pentru întreţinerea vieţii şi a sănătăţii. Mai puţin a frumuseţii sau a confortului. Dacă, să zicem, vrei să-ţi repari un dinte, fie te mărgineşti la coplată şi îl accepţi confecţionat din materialele decontabile, fie plăteşti “expertiza” cromatică. Asta nu înseamnă că trebuie să te aştepţi la vreun amalgam ca material de umplere a cariilor. Nu. Amalgamul este toxic. Nimeni nu-l mai foloseşte. Pentru umplere se folosesc aliaje cu paladiu, turnate în mulaj. Implantul nu este acoperit de asigurări. Însă, un medic priceput, nu numai la implanturi, dar şi la afaceri, va accepta plata în rate.

Există şi probleme legale, cum ar fi cea a procurării organelor de transplant. Legea nu admite moartea cerebrală ca condiţie suficientă pentru prelevarea altor organe. Organul vital a cărui funcţionare dă statutul legal de viu sau mort este inima. De aceea, majoritatea organelor de transplant provin din SUA, ceea ce scumpeşte mult orice intervenţie.

Regimul

Toate serviciile medicale sunt standardizate procedural şi contabil. Tot aud plîngeri de la Colegiul Medicilor din România, cum că medicii sunt nevoiţi să facă socoteli. În Japonia, problema nu există. Ea a fost preluată de contabili înalt specializaţi. Fiind servicii standardizate, e suficient ca personalul medical să bifeze cîteva poziţii într-o listă, iar contabilul (ce uneori e şi recepţioner) în mai puţin de 5 minute, să traducă totul în yen. Standardizarea face să nu existe diferenţe între tarifele ce fac obiectul serviciilor asigurate. Dacă ai în apropiere o clinică privată, poţi fi sigur că nu vei plăti nici mai mult nici mai puţin decît la o altă clinică privată, sau la una municipală. Aşadar, unificarea uneia din variabile face ca concurenţa să devină echitabilă pentru pacienţi. Rămîn doar două variabile la latitudinea concurenţilor: vadul comercial şi gama de servicii.

Asigurări suplimentare

Creşterea relativă a coplăţii medii face ca pentru virtualii pacienţi ea să devină un motiv de angoasă. Companiile de asigurări au prins repede potenţialul de cîştig şi au diversificat aria de acoperire a asigurărilor. Te poţi asigura şi pentru internare, de pildă. Poliţa se activează începînd cu ziua a şasea, sau ziua întîi de spitalizare. Te poţi asigura cu 5000yen/zi, mergînd pînă la 10.000. Doar suma plătită asiguratorului diferă.

Fiscale

În declaraţia de venit, fiscul permite deducerea unei asigurări suplimentare de viaţă, simple sau complexe, în valoare de pînă la  50.000yen/an. În termeni reali, în funcţie de cota de impozitare, asta înseamnă o reducere între 5000 şi 20.000yen/an. De asemeni, sumele cheltuite pentru tratamentul medical sunt deduse 100%. Condiţia este ca dovada de (co)plată să fie ataşată la declaraţia de venit. Concret, teancul de chitanţe.

O lege recentă cere ca furnizorii de sănătate să-i înmîneze pacientului nota de plată detaliat, pe fiecare articol de calculaţie. Lucru ce face mai stufoasă mişcarea hîrtiilior. Nici medicii nu sunt bucuroşi de atîta transparenţă. Pentru simplificare, medicii întreabă pacientul încă de la început dacă vrea, sau nu, întregul acatist terapeutic. Un pacient mai puţin nevrotic va accepta doar totalul înscris direct pe chitanţă.

Imagini

În imaginea 1 se poate vedea reclama unei clinici private de neurochirurgie. Bazinul demografic este relativ mic. Un cartier situat într-o viroagă a oraşului Kure. Populaţia nu trece de 10.000 de locuitori. Ocupaţia de bază a fost industria prelucrării metalelor feroase. Halele micilor companii metalurgice sunt ruginite şi năpădite de liane. Decăderea industrială a făcut ca terenurile să se ieftinească. Au apărut deja patru blocuri de locuinţe pentru “navetiştii” în căutarea unui spaţiu de locuit mai aproape de natură. Însă cea mai mare parte a populaţiei fiind bătrînă, clinica este una de viitor. Iată una din explicaţiile pentru care speranţa medie de viaţă este una dintre cele mai mari din lume. Domnul Lăzărescu dă un telefon la 30-5161 şi scapă cu viaţă.

Fotografia 2 înfăţişază clădirea unei policlinici nou nouţe din apropierea casei mele. (În prim plan este un combini despre care am povestit cu altă ocazie.) Încă nu au fost închiriate toate spaţiile. Deocamdată, clădirea cuprinde: o clinică de interne şi chirurgie, una de stomatologie, una de urologie şi o farmacie. Proprietarul clădirii este probabil cu totul altul, dar nu statul.

Personajul din imaginea 3 a pierdut două degete într-un accident de muncă. În spitale, saloanele au în medie 6 paturi. Doar draperiile apără intimitatea de privirile reciproce. În principiu, se pot închiria şi rezerve cu un pat, dar cu plata corespunzătoare, ceea ce face ca sănătatea să fie îndrumată de Ministerul Sănătăţii şi Muncii, iar nu de un ipotetic Minister al Sănătăţii şi Turismului.

În imaginea 4, se poate vedea un reprezentant al populaţiei neasigurate medical, în aşteptarea trenului.

Imaginea 5 0 înfăţişază un copil ce ia în serios recomandările pentru un regim de viaţă sănătos.

[1] http://law.bepress.com/cgi/viewcontent.cgi?article=1183&context=expresso
[2] http://www.japanlaw.info/lawletter/nov85/fat.htm
[3] http://en.wikipedia.org/wiki/Minamata_disease
[4] http://en.wikipedia.org/wiki/Dream_Island_%28Yume_No_Shima%29

E cel din Islanda, desigur, cu nume imposibil de pronunţat.

Combini vine de la convenience store. Cum japoneza nu are fricativul v, iar, în scris, nici “silaba” m *), prescurtarea a devenit konbini, eufonizat kombini. Adică, mai pe româneşte, combini.

Briceagul elveţian al uitucilor

Dacă ţi-e poftă de îngheţată în miez de noapte, poţi da o fugă la combini şi alege din 35 de feluri. Dacă, la ora 2 noaptea, hard-diskul îţi dă semne de oboseală, poţi cumpăra de la combini cîteva DVD-uri, de backup. Mîine fiul tău are serbare la şcoală, iar tu nu ai nicio casetă video liberă? Nicio problemă! La combini poţi găsi tot ce ai nevoie. Soţia a fost prea ocupată şi nu ţi-a pus merinde pentru serviciu? Nu-i nimic. În pauza de prînz poţi cumpăra ce merinde pofteşti, încălzite pe loc, şi însoţite de orez proaspăt fiert. Ai nevoie să trimiţi un fax? Îl poţi trimite de la combini. Ai de căutat uneltele de pescuit în debara, dar tocmai ţi s-a ars becul? Găseşti unul nou-nouţ la combini în raft. Ţi-au rămas prietenii la taclale peste noapte şi ţi s-a terminat berea? Dai o fugă la combini şi cumperi bere rece. Vrei ziarul? La combini! Eşti într-un oraş străin şi nu ştii unde e parcul**) să poţi face un pipi în tihnă? Intri în primul combini şi ştii că acolo găseşti un WC curat. Înainte de a ieşi, poţi cumpăra şi harta oraşului. Ai rămas fără bani gheaţă? La combini ai şi ATM-ul aferent. Porţi de o săptămînă factura de gaze în geantă şi nu-ţi găseşti timp s-o achiţi? Hm!, aproape că uitaseşi de ea. Mergi la tejgheaua din combini, iar vînzătorul îţi pune scanerul de bare pe ea. Îţi ia banii (fără niciun fel de comision) şi te scoate din impas. Tocmai te-ai mutat dintr-o casă nouă şi, cînd ai făcut curăţenia în locuinţa veche, ai descoperit că mai ai cîteva obiecte netrimise cu camionul? Le împachetezi la ora 23, sau cînd le-ai descoperit, şi mergi cu ele la combini, de unde le poţi trimite prin poştă. În funcţie de reţeaua de combini, ai de ales între Poşta Japoneză sau una din multele companii poştale private. Îţi trebuie cîteva fotocopii după acte? La combini le poţi face chiar şi în culori. Nu ai originalele la tine, dar ai un stick cu fişierele .jpg? Îl înfigi în corpul imprimantei şi obţii fotocopiile. Eşti de modă veche şi vrei să-i dai amicului pozele făcute împreună cînd l-ai vizitat în oraşul lui? La combini, ai şi “aparatul de mărit”. Bagi CF-ul în calculator, selectezi pozele şi le imprimi. Dacă ai nevoie de poze de paşaport, poţi alege din meniu, formatul recomandat. Dacă nu ai nici fişierul cu augustu-ţi chip, intri în cabina de poze, şi-ţi faci poze de paşaport. Eşti de modă şi mai veche şi umbli cu un aparat foto analogic? La combini poţi încredinţa filmul spre developare. Ai primit o bucată de slană şi vrei o ceapă la ea? O găseşti sigur la combini. Ţi s-a stricat congelatorul şi vrei să bei acasă ceva cu gheaţă? Tot la combini găseşti şi gheaţa. Ai aflat că vine în oraşul tău trupa preferată? Cauţi scriptul de rezervare online şi nu-l găseşti? Poţi rezerva locuri la maşinăria din combini. Ţi s-a umplut calculatorul de viruşi? Poţi cumpăra softul potrivit de la combini. Tocmai ţi s-a adjudecat un obiect scos la licitaţie online. E ora 4 dimineaţă şi tu vrei sau trebuie să trimiţi coletul. Clichezi opţiunea “trimite”, plăteşti contravaloarea online (sau nu), iar cu numărul obţinut şi cu coletul în braţe, mergi la maşinăria cu pricina (de la care altminteri poţi cumpăra şi biletele la concert) ce-ţi imprimă în combini şi eticheta coletului poştal.

E caniculă. Cauţi un loc răcoros, altul decît cel alocat de Oprescu pe bani publici. Îl găseşti la combini, unde poţi toca niţel timpul, citind una din revistele din raft. Ai încasat de la cineva mai mult de 30.000 yen. Nu ai timbrul fiscal (de 300 yen) obligatoriu pentru ca chitanţa să fie valabilă legal. Aşa cum aţi intuit deja, la combini sunt şi timbre fiscale de vînzare. Şi chiar şi timbre poştale. Eşti fumător, dar nu ai cartela Taspo***) pentru a putea cumpăra ţigări de la automat. Intri în combini şi-i ceri vînzătorului ţigările preferate. Ai acasă o imprimantă proastă şi cam uscată. Poţi încredinţa la combini imprimarea felicitărilor de Crăciun, la preţuri mai mici decît dacă ai fi folosit din an în Paşti imprimanta de acasă. Concepi doar modelul, sau alegi din catalog, apoi dai comanda. Poţi comanda şi flori, şi torturi şi chiar cadouri, trimise direct prin poştă. Ai uitat să bagi bani în contul legat de nuş’ ce carte de credit? Nu-i nimic. În patru zile, primeşti acasă para mălăiaţă, factura, pe care o poţi plăti la combini.

Războiul licuricilor

Numărul unităţilor combini era în 2007 de 46.991 (circa 36,8 la 100.000 de locuitori). Cele mai multe reţele au acoperire regională, sau chiar numai prefecturală. Una din marile reţele, FamilyMart, e bine reprezentată în Kanto, Kinki, Hokuriku (toate în jumătatea de est a Japoniei) dar, pînă acum cinci ani, deloc extinsă în vest. În 2005, FamilyMart a intrat în forţă şi pe teritoriul altor reţele din vest. În Chuugoku şi Kyushu în special. FamilyMart, Lawson Station şi Seven-Eleven tind în prezent să depăşească numeric reţeaua locală Popura (de la poplar – plop) ****) din Hiroşima. Cum ar veni, la Hiroşima plopul are şi pere. De vînzare.

Războiul este în toi. Cu ochiul liber poţi vedea cum se amenajează, se mută şi dispar aproape lunar unităţi combini, în căutarea vadurilor de supravieţuire comercială. Pe o rază de 500m în jurul prăvăliei mele, din 8 unităţi, trei sunt Popura. Pe o rază de 1Km în jurul casei, atît numărul cît şi raportul sunt cam aceleaşi. Dar nici Popura nu stă pe loc. Are în judeţ cam 800 de unităţi. După ce acum un deceniu şi-a fixat un cap de pod în Tokio, în prezent se extinde în prefecturi şi mai îndepărtate.

Guvernul privat

Preţurile bunurilor de uz curent sunt ceva mai mari decît la magazinele diurne, mergînd de la 1 (poate 1,1) la: lactate, pîine, merinde, prezervative etc., pînă la 3, şi chiar 4, la: legume şi fructe proaspete, sau la dischete, de pildă. Încasările per client-eveniment sunt în medie de 750 yen (exprimate în lei, circa un pol de fiecare client-eveniment). Aşadar, nu prea mari. Cînd, prin natura afacerii, încasările unitare sunt mici, creşterea lor nu se poate face decît prin creşterea frecvenţei. Cum poţi ridica frecvenţa? Prin diversificarea briceag-elveţiană a ofertei. Astfel, cel mai nou serviciu oferit (deocamdată experimental) de trei reţele din trei prefecturi situate în trei regiuni diferite, este cel de obţinere a actelor de identificare a persoanei. La combini (agent economic privat) se poate obţine pentru prima dată în istoria Statelor Lumii, un act administrativ, în alte condiţii, monopolul administraţiei de stat. Actul se cheamă juuminhyou (literal: tabloul populaţiei. În fapt, o adeverinţă de domiciliu) şi poate fi folosit ca act de identitate. Te duci la combini cu o cartelă dedicată, o bagi în maşinăria de bilete de concert şi îţi iese la imprimantă juuminhyou. Faţă de privatizarea ghişeului de primărie, opinia oamenilor este diversă. De la obiecţii, precum cea că de prea puţine ori în viaţă ai nevoie să te legitimezi cu juuminhyou, pînă la entuziasmul necondiţionat, trecînd prin îngrijorarea că o entitate privată poate avea acces la o bază de date personale, din custodia Statului.

Să desfacem mecanismul

Ce face ca, servicii pentru care, în România, eşti nevoit să suporţi ifose de funcţionar supercompetent, cu mîna-i înştampilată fluturînd ameninţător – fie că e vorba de casierul de la Electrica sau de “civilul” de la Evidenţa populaţiei – să se rezolve doar prin două piuituri de scaner? Aţi ghicit. Informatizarea. În fiecare combini se află un server (cu un modest Celeron la 700MHz) dar foarte descurcăreţ cînd e pus a naviga prin baze de date. Infrastructura informatică face ca stocurile să fie mici, termenele de expirare a produselor, atent monitorizate, comenzile de completare a stocurilor să se facă aproape de la sine. Intermedierea plăţilor nu ar fi posibilă cu productivitate (şi simplitate) atît de mare, şi cu costuri atît de mici, dacă nu ar exista reţelele de informaţii.

Modelul de afacere nu este mult diferit de la companie la companie. Există o oarecare monotonie a structurii. Pînă şi salariile orare ale vînzătorilor sunt cam aceleaşi. Între 650 şi 900 yeni, în funcţie de regiunea administrativă şi programul de muncă (noaptea, salariul orar e cu vreo 15% mai mare). Cu toate acestea, fiecare companie are politica sa de iniţiere şi dezvoltare a afacerii. Pentru a porni o afacere în franciză, după modelul reţelei A, e nevoie să ai un capital circulant de circa 10 milioane de yeni. Dacă alegi ca “senior” reţeaua B, e suficient să pui la bătaie numai terenul şi localul. Creditarea pentru pornire ţi-o poate face chiar francizorul. Din acest punct de vedere, companiile de combini au ceva în comun cu băncile.

De altfel, 7i-Holdings, ce a dezvoltat reţeaua Seven Eleven, e şi proprietarul ATM-urilor din reţea, sub numele de Seven-ginko (Banca Şapte). Francizarea de felul combini este un hibrid între ierarhia corporatistă şi orizontala cooperatistă. Dar, să revenim. Cum ziceam, stocuri mici înseamnă costuri şi mai mici cu spaţiul comercial. Simplitatea operaţiilor oferă opţiunea angajării oamenilor slab calificaţi. Forţa de muncă e puternic fluctuantă. Majoritatea covîrşitoare sunt zilieri. Nu puţine reţele permit chiar şi angajarea imigranţilor. Chinezii sunt preferaţi pentru că învaţă mai repede să citească ideogramele. Şi, chiar de nu ştiu a le citi, recunosc mai uşor semnificaţia lor.

Diversitatea însă, uneori, se întoarce împotriva proprietarilor. Concurenţa este acerbă. Un yen în minus la un articol sau serviciu te poate aduce la poarta falimentului. Criza face şi ca virtualul consumator să se gîndească de două ori înainte de a plăti 20 de yeni în plus pe un săpun la combini. Furtişagurile, la modă în rîndul puberilor dornici de “thrill”, sporesc pagubele. Uneori, grupuri de tineri, cumpără în fapt de seară ra-men instant (un soi de paste făinoase ce se reconstituie în apă clocotită) şi merinde. Le mănîncă, uneori gălăgios, chiar în faţa combini. Lasă gunoiul pe caldarîm şi îndepărtează alţi virtuali clienţi, chiar dacă tinerii nu sunt violenţi, şi nu pot fi agăţaţi pentru vreo contravenţie gravă. Nu sunt puţine cazurile cînd, din cauzele enumerate mai sus, în oraşe mai mici (cam de mărimea Sinaiei) cu vaduri puchinoase, combini îşi închid obloanele. Marja de profit este uneori atît de mică, încît afacerea nu poate continua. Apar în schimb alte şi alte tentative.

Pe de altă parte însă, reţelele de combini pot da o speranţă şi tinerilor porniţi în explorare, în căutarea visurilor. Cînd un tînăr de la ţară, pornit să se facă actor să zicem, migrează într-o conurbaţie, poate pleca fără prea mari pregătiri. Ştie că va găsi la combini un loc de muncă în flextime, pînă cînd va prinde ceva rădăcini. Dacă dă chix, prea mult nu pierde.

Flash back

1995, decembrie cenuşiu. Sunt în Bucureşti, împreună cu cea care va deveni mai tîrziu soţia mea. Căutăm un kilogram de carne de porc. Pentru curry. Muierea de la Alimentara (privatizată între timp) zice răstit că nu poate tăia din bucata de două kilograme pe care i-o indicasem. Ieşim nervoşi. Îi zic: “mai e niţel pînă cînd românii vor învăţa să facă comerţ.” Arătînd către zăbrelele chioşcurilor deschise 2/7/365 zic: “vezi?, astea sunt ouă de combini. Cîndva vor ecloza.” N-a fost să fie. Barele chioşcurilor au căzut rînd pe rînd sub loviturile codurilor de bare din supermarket. A urmat ofensiva carrefouribundă a companiilor mamut care au industrializat comerţul în spaţii de neam-prost, cu casieriţe nervoase şi megacampanii publicitare. Iar românii continuă să piardă anual cîte 74 de ore la ghişee pentru a hrăni, cu timpul lor, o birocraţie urîtă.” -Alo, tovarăşu’! Aici e coada!”

Moment poetic

Basu ga nai
Konbini mo nai
Kuma ga deru.

[Acolo] Nu e autobuz
Nici combini.
Iese ursul.

În haiku-ul de mai sus, autobuzul şi combini de o parte, şi ursul de cealaltă, ilustrează limita dintre spaţiul civilizat şi sălbăticie.

—————————————-
*) Sunetul n este considerat vocală în fonetica japoneză. Toate celelalte consoane trebuie însoţite de vocale pentru a putea fi pronunţate.
**) Pipi în parc nu înseamnă pipi la rădăcina tufei. Toate parcurile sunt dotate cu WC public (gratuit).
***) Taspo este o cartelă prin care se face dovada în faţa automatului de ţigări că persoana care a băgat banii are peste 20 de ani. Iniţiativa nu a trezit mare interes. Unii se tem că, din cauza cartelei Taspo, companiile de asigurări ar putea afla cît fumează ei. Lucru ce ar scădea cota de asigurare în cazul în care clientul facturează un tratament legat de modul său de viaţă. Rezultatul a fost scăderea dramatică a vînzărilor de ţigări “maşină-la-mînă” şi, corespunzător, dublarea vînzărilor “mînă-la-mînă”, în combini.
****) Să nu credeţi că Hiroşima are păduri de plop. Un singur plop a existat. În lunca rîului Ota. A fost doborît de taifunul 16/#19, în 2004.

Ps: Combini 7-11din imagine e mic, aşezat pe colţ, în zona centrală a oraşului, la vreo 200m de prăvălia mea, vizavi de o boxă de poliţie. A apărut acum vreo doi ani.

Pe colţul cu Billy the Kid, acum vreo 5 ani a fost o crimă. Nişte mafioţi au ucis un militar american cu focuri de pistol. La ora la care am tras poza, luminile localului de pachinko (un fel de cazino pentru oamenii de rînd) erau stinse. Pachinko nu are voie să ţină deschis dupa ora 23. După colţul din dreapta este şi un local deocheat, rulat de mafioţi, ceea ce explică într-un fel şi violenţa din zonă.

Foto © Marius Delaepicentru

Prima dată când am făcut cunoştinţă cu România a fost la înrolarea în rândurile UTC. Fără să am vreun impuls dizident, am refuzat să „intonez” imnul acela stupid, imn care pava sonor intrarea într-o categorie a elevilor de elită. Ba, dacă-mi aduc bine aminte, nici măcar nu era a elitelor, că ne făcea utecişti pe toţi până la urmă, vrând nevrând.

Atunci, gestul meu stupid, mai degrabă teribilist, i-a făcut pe unii colegi să râdă, pe alţii să se sperie, pe alţii să mă admire, iar de restul nu-mi pasă. Pe urmă, am început să cunosc România mai bine. Indiferent de câte ori curăţam trotuarul din faţa casei, un vecin tot îşi aducea câinele să-şi lase bunătate de fecale în dreptul casei noastre. Maşina, Dacia, dacă era nouă, trebuia musai băgată într-un garaj, altfel de trezeai cu cauciucurile tăiate. De ciudă.

Curând, fecalele aveau să se transforme în gloanţe. În mod absolut incredibil, pe străduţa noastră pe care nu se întâmpla nimic, niciodată, neasfaltată, ruptă mai degrabă dintr-un sat decât din mijlocul Braşovului, în decembrie ’89 s-a tras. Pe fereastra dormitorului alor mei, prin care priveam până atunci răsăritul, se vedeau trasoare. Am stat culcaţi la pământ prin casă. Nu mult. A trecut şi asta. Alt moment istoric. Hai să mai mâncăm o sarma. În fond, am câştigat şi Cupa Campionilor Europeni la fotbal, n-are cum să fie rău, nu?

N-a fost rău. Ne-am bucurat. Ceauşescu era mort. Cel puţin aşa părea, în spatele norului acela gri-albăstrui ce a despărţit sclavia noastră în comunism de sclavia libertăţii. Am băut, am făcut ceva chefuri. Am făcut alegeri, am votat. Aveam politică la televizor. Ştiam cine ce face. Apoi am aflat cine ce fură. Mă rog, aflam cine fura pentru că trebuia să se ştie că fură. Aşa erau şi emisiunile punitive dinainte de ’89, când aflai de la teve că ţi-au arestat o rudă pentru „atentatul împotriva poporului socialist” încarnat, metaforic, poate chiar oximoronic, într-o plasă de legume. Da, pentru că la ţară, în patria zarzavatului, se furau legume. Era foamete. Veneau domnişorii de la oraş, nu le puteai lăsa desaga goală.

Am trăit cu România atâţia ani. Am sperat să se îndrepte. Mi-a fost mamă, apoi soră, prietenă. Am sperat în ea. Dar e o mare nesimţită. Alţii au facut-o curvă. Chiar împuţită. I-au zis în fel şi chip. Au plecat de lângă ea. Unii au rămas. Toţi au dreptate. Eu vreau doar atât: să renunţ la patriotismul ăla căcăcios că am cea mai frumoasă cultură, limbă şi ţară. Nu e adevărat. Pot să sper că va fi într-o zi curată. Dar asta e România, n-o putem schimba.

Stăteam într-o zi cu România la o cafea. Nu mai simte durere, e inertă. Moarte clinică. Hiene şi şobolani tot mai găsesc câte un ciolan, tot mai sug dintr-o vertebră. Noi stăm şi ne uităm la stârv fără să ne dăm seama că muşcă din noi. Unii râd, alţii joacă o tablă, regulează, beau o bere. Alţii plâng, sau emigrează. Toţi au dreptate. România e tot acolo, moartă, ce dracu’ să-i mai facem noi? Hai mai bine să-ţi bag un cuţit la jugulară, e legal, am un văr procuror. Dacă ai lovele, te fac senator. Sau vedetă. Sau mogul. Poate chiar mongol. Ete rahat, mai stam noi la cheremul Ioropei?

Ia comisionu’, dă-mi comisionu’. Asta chiar e legal. Numai că aş plăti trei comisioane, da, din banii mei, doar să văd MĂCAR o autostradă gata. UNA SINGURĂ. Gata însemnând fără gropi şi trambuline, cu servicii care merg, cu indicatoare cât casa şi asfalt bun. Fără gunoaie şi câini.

Pe bune, în 20 de ani s-au schimbat nişte vagoane de tren, nişte cabluri, s-au mai ridicat nişte vile. Am făcut şi noi un leasing. Am auzit de iPhone şi avem toţi telefoane mobile. Trăim în lumi paralele: la ţară e Evul Mediu. La oraş e Evul Mediu faţă de Cehia sau Ungaria. Murim în spitale cu medicamente de acum 50 de ani, cvasiineficiente. Spitalele arată ca puşcăriile – scapă cine poate. Ne ducem copiii cu bodigarzii la şcoală. Ne plimbăm seara cu securea într-un buzunar şi cu brelocul anti-dog în cealaltă. Bătaie la magazin, la parcare, pe şosea, la birou, la bilete, la taxe, la poştă. Străzile sunt cufundate în beznă – mă refer aici la o arhitectură decentă a luminii, nu la faptul că lipsesc becurile – clădirile cad pe noi.

În România învinge nesimţitul. Tupeistul. Lumea îl iubeşte pe cel care nu respectă regula. Mi se rupe de asta. Ce mă doare? Mi s-au furat 20 de ani. NI s-au furat 20 de ani. Şi se pare că nimic nu se va schimba. Nimic nu mai are vreun farmec, nicăieri nu mai găseşti un pic de tihnă: apare vreun debil cu muzica dată tare, vreunii care urlă, vreunele cu probleme PMS, sau se inchide pentru inventar.

Eu nu mai înţeleg ce se întâmplă. Voi?

(foto Barcelona, ianuarie 2009, Rareș Petrișor)

Românii nu au vocaţia memoriei. Ne-o reaminteşte de fiecare dată câte un străin, cu blândeţea unei remarci: Dinu Lipatti, cel mai mare pianist român, acel înger al pianului, se bucură de recunoaştere în România? Desigur, cine ar spune nu? Nu întrebaţi dacă înregistrările lui se găsesc la magazinul “Muzica”! Sau dacă Televiziunea Română a realizat vreun film documentar despre pianistul dispărut la 33 de ani. Dar, pe bulevardul Lascăr Catargiu, casa familiei Lipatti poartă oare o placă memorială? Ultima dată când am trecut de acolo, casa era de vânzare… Cum l-am celebrat pe acela, dispărut dintre noi prea devreme, care a întrupat simţul perfecţiunii, mergând, ca toţi cei mari, până la renunţarea de sine?

Discuţia e vastă, căci implică o dezbatere asupra valorilor româneşti şi a felul în care sunt ele celebrate la noi. Să ne mărginim la câteva fapte. La cererea unui tânăr pianist belgian, Julien Libeer, am căutat partiturile celor câteva compoziţii pe care le-a lăsat: Sonatina pentru mâna stângă, Trei dansuri româneşti, Nocturne… Tânărul mi le ceruse pentru a interpreta un recital în amintirea lui Dinu Lipatti la Luxemburg. Am încercat să le găsesc, prin prieteni. Muzeul George Enescu din Bucureşti nu le are. Uniunea Compozitorilor nici atât. Am fost trimis la Biblioteca Academiei, fără prea mari şanse. Am întrebat dacă nu se găsesc pur şi simplu la magazinul “Muzica”… Am fost întâmpinat cu un zâmbet neîncrezător. În cele din urmă, am scris primului său editor, Salabert, la Paris. Le-am primit prin poştă într-o săptămână.

Dar, adâncind cercetările pe internet, am descoperit o Dinu Lipatti Society, ce funcţionează pe Facebook. Este animată de un cercetător canadian, Mark Ainley, şi de tânărul pianist belgian de care tocmai am vorbit. Au pus laolaltă resursele de care se poate dispune pe internet. Canadianul a remasterizat câteva înregistrări, la parametri mai înalţi decât erau CD-urile publicate de EMI. Am găsit acolo link-uri la câteva înregistrări de probă, rarisime, care mă aduceau în intimitatea exigentă a studiului marelui pianist. Date, interviuri, fotografii. Am intrat pe nesimţite, într-un spaţiu virtual, care alcătuia online un muzeu, sau o casă memorială, pe care nu le-am găsit la Bucureşti. Admirabil! Nucleul unei comunităţi… Care, de altfel, nu întârzie să apară, aşa cum mi-au indicat zecile de mesaje postate pe forum, venite din toate zările. Pe aceste nisipuri mişcătoare se poate oare construi ceva? Să încercăm în perioada următoare…

În vară se antrena undeva la Sibiu. Unde  pe platforma de antrenament s-a pus un podium de lemn. Care a putrezit, evident, de la umezeală, şi s-a rupt. A căzut, dar din fericire n-a păţit nimic. Aşa că rămâne la salteaua lui.

Probabil nu ştiţi nici că la Sibiu sunt nişte copii care se antrenează pentru campionate de patinaj cumva pe o bucată de pal, dată cu ceară şi mărginită de nişte beţe. Simulatoare, le spune antrenorul. Copiii văd gheaţa cam o dată pe an. Şi ei reuşesc să câştige.

Vedeţi toate cazurile astea într-un reportaj al Ancăi Nastasi, de la Pro Tv. Remarcabil.

Are nevoie Dilema veche de mecanisme de marketing?

Are nevoie Dilema veche de mecanisme de marketing ludice? (reformulez şi manipulez problema pentru a o aduce pe un teritoriu familiar). POATE.

(Aceasta este o primă versiune de final de articol. Nu invocă argumente, nu încearcă să manipuleze cititorii, este un final onest şi dilematic, prin care autorul votează scurt, scurt, stimabile!, şi iese din scenă, lăsîndu’şi cititorii ori să aplaude cuprinşi de delir, ori să înjure).

Sînt pentru o promovare ludică, să fim clari!

Mi’ar plăcea să se găsească un Gog autohton care să’mi propună să promovez Dilema veche într’o manieră cît mai ludică (jocul presupune participanţi, reguli şi cîştigători) şi fără să îl intereseze (în afară de facturi şi de măsurătorile post-campanie) ideile. De ce ludică? Pentru că nu reuşesc să’mi imaginez oamenii inteligenţi ca pe nişte fiinţe ursuze, posace, circumspecte în faţa zîmbetului. Un ludic care să nu submineze personalitatea brand’ului, ci care care să o potenţeze. De exemplu, dar vă rog să luaţi acest exemplu doar ca pe un exerciţiu ludic, Dilema să se vîndă la pachet cu umbrele pastelate, dar a căror ţesătură să conţină găuri: o invitaţie de a te proteja, dar şi de a retrăi nepăsarea tinereţii. Sau o asociere Dilema Veche – Loteria Română prin care să se scoată un tiraj de lozuri culturale, cu un slogan de campanie Un coup de dés jamais n’abolira le hazard?

Pentru a reveni la problema care mă frămîntă şi care mi se pare a fi de fapt esenţa: ieri, pentru dilematicii care vă iubesc şi fără mecanisme de marketing, dependenţii de brand, şi care nu v’au găsit la kioskuri, ar fi trebuit să fiţi cu numărul de ieri deja on line. Bănuiesc că mai puţin de 10% din iubitorii dileme au putut să intre în posesia Dilemei vechi. Detalii…

Rezumat:

1. Am ridicat o problemă
2. Am făcut o pledoarie pentru un marketing inteligent. Acest lucru nu are, la o primă citire, nici o legătură cu faptele întîmplate. Am oferit cîteva soluţii care, la o primă citire, pot părea hazardate. Umbrele şi lozuri? De ce nu Prima casă oferită de Dilema veche?
3. Abia în ultimul paragraf, aparent fără nici un fel de legătură cu punctul 2, am oferit o posibilă rezolvare la problema ridicată în primele rînduri.

Din cînd în cînd, îndeosebi dimineaţa, atunci cînd dorea să înceapă o nouă viaţă, iubitul mort îi răsărea din nou sub nas – mirosea a votcă. Uite’aşa! Iubitul îi creştea în fiecarezi, iubitul îi lua forma unor versuri celebre, ea putea, în sfîrşit, să meargă goală săgeată pe stradă, ea mergea mai departe, ea mergea, iubitul creştea odată cu fiecare fir, creştea iubitul dispărea cu fiecare fir, versurile, poemele, titlurile, cărţile se schimbau unele cu altele, cititorii urlau înnebuniţi, Literatura e un joc de hochei?, cine cui îi dă în cap la mantinelă, omoară’l!, dar iubitului nici că’i păsa, el avea o umbră, el avea un miros şi glezne zglobii, el doar inima îşi ascuţea la polizor.

Îi mulţumesc (nu doar pentru fotografie) Reporterului Virtual Tiberiu Lovin (http://www.reportervirtual.ro).