Vizionare plăcută!

ps: acţiunea nu a fost un gest teribilist, ci un răspuns la calitatea serviciilor respectivului operator.  Aşadar, se poate.

Irlanda – primele mirări. Despre gunoaie, muncitori deprimați, divorțuri, Gabriel Metsu şi James Joyce. Preţul plecării & Preţuri

Ca mulţi alţii, am aşteptat cu optimism şi speranţă aderarea României la UE în 2007. Nedepinzînd de piaţa internă în domeniul în care ne cîştigam existenţa, aşteptările noastre au fost legate mai mult de starea de sănătate a societăţii – am sperat că românii (mai corect bucureştenii) vor prospera şi vor fi mai relaxaţi (la volan, de exemplu) şi în consecinţă mai politicoşi, că litera legii se va impune. Ni s-a părut chiar că imediat după revelion, în primele zile ale anului 2007, şoferii nu mai claxonau disperaţi. După vreo şase luni am hotărît că din pricină că viaţa e una singură şi că transformările aşteptate de noi se vor petrece cam atunci cînd va dispărea (fizic?) generaţia care a depins (şi depinde încă?) de statele securităţii, e mai bine să ne mutăm undeva unde se claxonează pe motive întemeiate. Probabil că de lucrul ăsta şi-au dat seama repede şi oficialii UE (şi ei cu tonele lor de metehne) şi au decis ca, pentru moment, să meargă dintr-un raport nefavorabil într-altul (apă de ploaie) şi să ţină fondurile europene cît de cît în frîu.

După trei ani de ezitări, pregătiri (mai mult în privinţa actelor pentru cîine) şi încercări eşuate de a vinde apatamentul, circumstanţe familiale favorabile de la celălalt capăt al Europei au decis în locul nostru – ne-am mutat în Dun Laoghaire (pentru prieteni “dan liri”), Irlanda, la 20 de minute de mers cu trenul de centrul  Dublinului şi, mai important, la 10 minute de plimbare de locul în care se petrece debutul romanului lui Joyce, Ulise. Ne-am luat cîinele Saint Bernard în lesă, bilete pentru trei trenuri de noapte pînă la Calais, rezevări la hoteluri care primesc cîini în Budapesta, Munchen, Calais şi am plecat într-o seară de sfîrşit de august. Răspunsuri la FAQ: 1. în ciuda mărimii, cîinele nu mănîncă mult; 2. un bilet de avion pentru cîine de talie mare pînă la Londra (escală obligatorie) costă în jur de 5000 de euro (plus costul unei cuşti enorme, plus costul unui veterinar pentru tranchilizare); 3. o cheamă Ursulica, are 6 ani, se comportă ca la 3 luni. Singurele griji au fost legate de cîine – schimbările şi emoţiile o afectează pe plan digestiv…; din fericire, nu a fost cazul.

Cu ajutorul familiei din Irlanda am rezolvat şi problema transportului cîinelui din Europa continentală spre cea insulară, noi fiind mîndrii nedeţinători de permis de conducere – un cîine nu poate calatori între aceste destinaţii decît în maşină.
Al doilea ferryboat (dinspre Ţara Galilor spre Irlanda) ne-a lăsat chiar în noul orăşel de reşedinţă, într-o *rară* zi superbă (adica însorită), cum ar considera în mod exagerat localnicii. Sub euforia Emetiralului nici nu mi-am dat seama că am ajuns.

Am pentru voi veşti bune şi, să le spunem delicat, constatări interesante.
Respect tradiţia şi încep cu veştile bune:
Plimbarea, admirarea peisajelor superbe şi relaxante, care, din cauza schimbării continue a fundalului atmosferic arată de fiecare dată altfel şi majoritatea timpului dramatic şi inspirant, plimbarea pe faleză (de Est, cea amenajată) de 1,3 km dus şi tot atîta întors, plimbarea pînă la turnul Martello din începutul (“Telemachus”) lui Ulise, admirarea frecventelor şi mereu surprinzătoarelor curcubee, muzeele cele mai importante, ei bine, toate astea sînt pe gratis.
S-a nimerit ca atunci cînd am ajuns avea loc festivalul de literatură din Dun Laoghaire (www.mountainstosea.ie), avînd ca invitaţi şi cîţiva scriitori traduşi în România (eu am citit Johnatan Coe, Anne Enright) şi o reprezentaţie gratuită la locul faptei al primului capitol din Ulise de catre Paul O’Hanrahan. Actorul a recitat tot capitolul în locurile în care se petrece acţiunea – în final personajul intră să se scalde în mare la popularul Forty Foot (www.fortyfoot.org/), Sandycove. În mod miraculos, descrierile din text în ceea ce priveşte vremea, atmosfera înconjurătoare, trecătorii, s-au reflectat pe deplin în realitatea acelei zile. Am rămas (toţi cei 25 de spectatori) foarte impresionaţi.

Pe 3 septembrie s-a deschis în Dublin o expoziţie Gabriel Metsu, descris de “The Irish Art Review” drept un Vermeer mai uşor de digerat şi, calitatea cea mai importantă în Irlanda, mai sociabil (spre deosebire de distantul Vermeer). Am ezitat să ne năpustim din prima zi, de teama aglomeraţiei, dar pentru că eram prin apropiere am intrat să cercetam situaţia – am fost în total vreo 10 vizitatori. Preţul biletului – 7 euro, audioghid inclus.

La veştile bune adaug peştele proaspăt, deliciul nedietetic “fish and chips”  de la Howth (locul în care se petrece capitolul final din Ulise), aflat vis a vis de orăşelul nostru, puzderia de bărci cu vele ancorate în port, anticariatul Naughton, piaţa de duminică din parc, aerul curat, liniştea, stîrcii cenuşii care se aşază pe cîte o piatră pe mal şi rămîn acolo cu zecile de minute, gînditori, departe de certăreţii şi calicii pescăruşi, banca din parc rezervată porumbeilor (de fapt şi-au asumat-o, întrucît se aşază acolo în fiecare dimineaţă la soare şi cred că ar fi necesare ore bune de curaţat serios şi inutil pentru a reda banca destinaţiei obişnuite).

Şi acum constatările interesante, care sînt ceva mai prozaice.
Să începem cu gunoiul! Este obligatoriu să ai un abonament la o firmă de salubrizare. Ori îţi alegi singur o firmă, ori eşti plasat din oficiu la cea a consiliului local, care are cele mai ridicate preţuri. Cea mai ieftină firmă privată în domeniu are următoarele preţuri: abonament anual 56 euro, plus 0,17 euro pe fiecare kg de gunoi reciclabil (am observat atent amîndoi maşina gunoierilor, care, în afară de faptul că e mai curată decît cele din Bucureşti nu are nimic în plus – nu înţeleg cum cîntăresc ei cantitatea de gunoi), plus 2, 80 euro de fiecare dată cînd ridică gunoiul nereciclabil. Cine vrea să i se ridice gunoiul scoate tomberoanele la poartă. În primul rînd, la Bucureşti, reciclam gunoiul din proprie iniţiativă; îl depuneam în tomberoanele speciale din zonă odată pe săptămînă. Ni s-a părut de bun simţ să facem acelaşi lucru şi aici, din moment ce avem un centru de reciclare la 5 minute de noi. (Poate vă întrebaţi de ce n-ar proceda toţi locuitorii aşa – pentru că centrul de reciclare este *deschis* între orele 8.30 – 14.00.) Rămîne deci chestiunea gunoiului nereciclabil, care se strînge mai greu şi se degradează mai repede. Localnicii au avut de mult ideea de a arunca pestilenţialele resturi la coşul de gunoi de pe stradă, din pricina asta găseşti cîte un coş (cu un spaţiu de introducere a gunoiului minuscul) la fiecare 500 de metri.

Impozitul pe venit pentru cei care cîştigă între 0 şi 36 000 euro/an este de 25%. Sistemul medical este în proporţie de 99% privat, întrebarea care se impune este “atunci unde merg taxele astea babane?”.  Una din opţiuni este probabil  întreţinerea falezei, care este decorată pe margine cu două rînduri de pietre cubice între care se depune în mod frecvent pămînt, cresc muşchi. Au loc zilele astea ample lucrări, executate de un grup de trei muncitori – unul păzeşte caterpillarul, unul zgîrmă rarele  depuneri dintre pietre, al treilea umple golurile cu ciment. Ritmul lucrărilor este cel din România, deosebirea este că muncitorii arată deosebit de deprimaţi, în consecinţă sînt tăcuţi şi încremenesc în fata pietrelor cubice.

În mod imprudent mi-am lăsat o problemă de sănătate pe jumătate nerezolvată. Încercînd să rezolv jumătatea rămasă, am aflat că o ecografie costă 140 euro, o vizită la un medic de familie (care, exact ca în România, se ocupă cu scrisul reţetelor şi trimiterilor la medicii de specialitate, avînd în general un nivel de pregătire şi interes pentru profesie precare) costă între 50-60 euro, consultaţia la un medic specialist care îşi cunoaşte meseria foarte bine (în genul celor pe care îi găseşti la clinicile private cele mai căutate şi marile spitale din Bucureşti) costă în jur de 180 de euro. Un prieten din Dublin merge în România să îşi pună o punte banală la stomatolog, pentru că aici costă 900  euro. Alternativa e să mergi la serviciul public de sănătate, operat de clinicile private pe banii publici. Aşteptarea pentru o programare la un consult este de trei luni.  Comparaţi cu sistemul romanesc. Ce alegeţi? Trist.

Oricine deţine un cîine trebuie să plătească un permis – 20 de euro anual. E de bun simţ, acest lucru nu ne scuteşte de la curăţarea “mizeriei”, dar…unde depui “mizeria”, din moment ce există un coş de gunoi la fiecare jumătate de kilometru? Noi sîntem mai conştiincioşi, cîinele nostru e răbdător, înţelept şi mai uşor de antrenat, dar în general localnicii şi ciinii lor au mai puţină răbdare. Graţie ploilor foarte dese străzile rămîn curate.

Încă nu ne-a venit factura la lumină, dar auzim peste tot că irlandezii îşi programează maşinile de spălat să spele noaptea, cînd preţul electricităţii este la jumătate. Există tot felul de dispozitive adaptate situaţiei: avem în casă un calorifer care funcţionează noaptea (cu electricitate) şi care se încarcă (îmi explicaţi voi cu ce), iar ziua încălzeşte.

O familie model, conform aşteptărilor societaţii, cuprinde în medie 3 copii. Adaug pentru necunoscători că avortul este interzis, iar divorţul este condiţionat de cinci ani de separaţie legală (divorţul a fost legalizat în anii ’90, după cîteva referendumuri care au respins propunerea). Foştilor soţi şi soţii le rămîne şi după divorţ (pe viaţă) dreptul la jumătate din averea celuilalt.

Ca amuzament obligatoriu vă recomand serialul “Father Ted”. L-am urmarit de multe ori şi, ca mulţi irlandezi, cunosc multe replici pe dinafară. Vizionat în România mi s-a părut suprarealist, aici, ca să fiu din nou delicată, îl inţeleg mai bine. Dar despre cum înţeleg mai bine la faţa locului Ulise de Joyce şi serialul “Father Ted” în partea a doua. Cu precizarea că toate acestea mi-au fost făcute mai uşor de înţeles de către soţul meu (în momentul acesta la fel de mirat ca şi mine), care a părăsit Irlanda acum 22 de ani.

Nakabo a asistat legal familiile victimelor incidentului Morinaga, în urma căruia, mii de copii au rămas cu sechele de intoxicaţie acută cu arsen provenit din laptele praf.

Marea ţeapă Toyota Shoji [2], un megacaritas, pe care şi Vîntu ar fi fost invidios, cu atît mai invidios, cu cît iniţiatorul ajunsese să-şi aroge titlu de lider religios, cum ziceam, ţeapa a fost tranşată în instanţă, tot prin priceperea lui Nakabo. Dacă statul nu putea fi obligat să restituie banii investiţi, a trebuit să restituie păgubiţilor impozitul încasat de la Toyota Shoji. În acest fel, statul a redevenit unul moral.

Alte incidente, ce au afectat sănătatea publică, precum boala Minamata [3], sau insula de gunoi Yume no Shima [4], fac şi azi obiectul unor procese cu statul.

Soluţia sistemică a cuprins creşterea “producţiei” de avocaţi. Statul a finanţat creşterea numărului lor. Între timp, multe din tensiunile de creştere s-au atenuat şi, odată cu pensionarea generaţiei baby boom-ului postbelic, problemele sunt altele.

Japonia are prea puţini medici şi prea mulţi avocaţi. Prea mulţi stomatologi şi prea puţini obstetricieni şi pediatri. În consecinţă, universităţi ce nu cuprindeau secţii de medicină,  sunt acum stimulate financiar să le înfiinţeze, pentru a pregăti numărul necesar de medici necesari unei populaţii din ce în ce mai longevive, şi deci, mai bolnave. Politica de proliferare a medicilor este cu atît mai legitimă, cu cît, e mai uşor pentru un medic să devină pacient, decît viceversa. Sistemul de sănătate din Japonia nu este unul perfect, însă este atent monitorizat, fără să fie unul etatist. Este în orice caz, un sistem drept.

Finanţarea

În Japonia sunt trei fonduri de sănătate. Cîte unul pentru fiecare “castă”: 1) fondul social – pentru angajaţii companiilor, 2) fondul popular – pentru persoanele liber profesioniste (ca mine) şi 3) fondul bugetarilor. Nefiind bugetar, am uitat cum se numeşte ultimul. Contribuţia la oricare din fondurile de sănătate este în funcţie doar de venitul brut pe anul precedent. Se adaugă un al patrulea fond, cel de îngrijire la pat. Orice persoană de peste 40 de ani contribuie la fondul cu pricina, indiferent de fondul de sănătate la care este arondat. Deocamdată însă, cheltuirea banilor este distorsionată de sărăcia numerică a personalului de îngrijire la domiciliu, şi deci, de creşterea în consecinţă a salariului orar. (Să nu uităm că ne aflăm într-o piaţă liberă.)

Cofinanţarea

Nu ştiu cifrele cofinanţării de la buget. Însă, acolo unde ea este necesară, de obicei, regula este 5-3-2. (50 de la bugetul central, 30% de la bugetul prefectural şi 20% de la bugetul local). Pentru omul de rînd e mai importantă coplata. Sunt trei categorii de coplată: 10, 20 şi 30%, în funcţie de contractul de muncă (acolo unde există unul). În anul 2002, media coplăţii era de circa 16%. În 2004, crescuse la 21%. (De)presiunea demografică, va duce pe semne la apropierea mediei de maximul de 30%. Cărţile de sănătate se primesc anual în luna septembrie de la primărie, prin poştă. Pe ele scrie clar regimul de coplată. Copiii de pînă la 3 ani beneficiază de gratuitate, însă, la prima vizită tot trebuie să plăteşti 500yen (probabil deranjul contabil, sau cine ştie ce asigurare minoră, nemedicală). Coplata face ca mersul la doctor să nu fie o activitate de socializare, ci strict utilitară. Avantajul coplăţii a fost sesizat recent şi de nemţi, ce au spart astfel cluburile ad-hoc al pensionarelor din sala de aşteptare. Sunt însă o serie de boli rare, ce atrag gratuitatea tratamentului. Autorităţile consideră că sporul de cunoaştere are prioritate. Iar sumele nu sunt neglijabile cînd vine vorba de un tratament cu interferoni, de pildă. De gratuitate beneficiază şi victimele contaminării nucleare.

Servicii

Lista serviciilor medicale cuprinde strictul necesar pentru întreţinerea vieţii şi a sănătăţii. Mai puţin a frumuseţii sau a confortului. Dacă, să zicem, vrei să-ţi repari un dinte, fie te mărgineşti la coplată şi îl accepţi confecţionat din materialele decontabile, fie plăteşti “expertiza” cromatică. Asta nu înseamnă că trebuie să te aştepţi la vreun amalgam ca material de umplere a cariilor. Nu. Amalgamul este toxic. Nimeni nu-l mai foloseşte. Pentru umplere se folosesc aliaje cu paladiu, turnate în mulaj. Implantul nu este acoperit de asigurări. Însă, un medic priceput, nu numai la implanturi, dar şi la afaceri, va accepta plata în rate.

Există şi probleme legale, cum ar fi cea a procurării organelor de transplant. Legea nu admite moartea cerebrală ca condiţie suficientă pentru prelevarea altor organe. Organul vital a cărui funcţionare dă statutul legal de viu sau mort este inima. De aceea, majoritatea organelor de transplant provin din SUA, ceea ce scumpeşte mult orice intervenţie.

Regimul

Toate serviciile medicale sunt standardizate procedural şi contabil. Tot aud plîngeri de la Colegiul Medicilor din România, cum că medicii sunt nevoiţi să facă socoteli. În Japonia, problema nu există. Ea a fost preluată de contabili înalt specializaţi. Fiind servicii standardizate, e suficient ca personalul medical să bifeze cîteva poziţii într-o listă, iar contabilul (ce uneori e şi recepţioner) în mai puţin de 5 minute, să traducă totul în yen. Standardizarea face să nu existe diferenţe între tarifele ce fac obiectul serviciilor asigurate. Dacă ai în apropiere o clinică privată, poţi fi sigur că nu vei plăti nici mai mult nici mai puţin decît la o altă clinică privată, sau la una municipală. Aşadar, unificarea uneia din variabile face ca concurenţa să devină echitabilă pentru pacienţi. Rămîn doar două variabile la latitudinea concurenţilor: vadul comercial şi gama de servicii.

Asigurări suplimentare

Creşterea relativă a coplăţii medii face ca pentru virtualii pacienţi ea să devină un motiv de angoasă. Companiile de asigurări au prins repede potenţialul de cîştig şi au diversificat aria de acoperire a asigurărilor. Te poţi asigura şi pentru internare, de pildă. Poliţa se activează începînd cu ziua a şasea, sau ziua întîi de spitalizare. Te poţi asigura cu 5000yen/zi, mergînd pînă la 10.000. Doar suma plătită asiguratorului diferă.

Fiscale

În declaraţia de venit, fiscul permite deducerea unei asigurări suplimentare de viaţă, simple sau complexe, în valoare de pînă la  50.000yen/an. În termeni reali, în funcţie de cota de impozitare, asta înseamnă o reducere între 5000 şi 20.000yen/an. De asemeni, sumele cheltuite pentru tratamentul medical sunt deduse 100%. Condiţia este ca dovada de (co)plată să fie ataşată la declaraţia de venit. Concret, teancul de chitanţe.

O lege recentă cere ca furnizorii de sănătate să-i înmîneze pacientului nota de plată detaliat, pe fiecare articol de calculaţie. Lucru ce face mai stufoasă mişcarea hîrtiilior. Nici medicii nu sunt bucuroşi de atîta transparenţă. Pentru simplificare, medicii întreabă pacientul încă de la început dacă vrea, sau nu, întregul acatist terapeutic. Un pacient mai puţin nevrotic va accepta doar totalul înscris direct pe chitanţă.

Imagini

În imaginea 1 se poate vedea reclama unei clinici private de neurochirurgie. Bazinul demografic este relativ mic. Un cartier situat într-o viroagă a oraşului Kure. Populaţia nu trece de 10.000 de locuitori. Ocupaţia de bază a fost industria prelucrării metalelor feroase. Halele micilor companii metalurgice sunt ruginite şi năpădite de liane. Decăderea industrială a făcut ca terenurile să se ieftinească. Au apărut deja patru blocuri de locuinţe pentru “navetiştii” în căutarea unui spaţiu de locuit mai aproape de natură. Însă cea mai mare parte a populaţiei fiind bătrînă, clinica este una de viitor. Iată una din explicaţiile pentru care speranţa medie de viaţă este una dintre cele mai mari din lume. Domnul Lăzărescu dă un telefon la 30-5161 şi scapă cu viaţă.

Fotografia 2 înfăţişază clădirea unei policlinici nou nouţe din apropierea casei mele. (În prim plan este un combini despre care am povestit cu altă ocazie.) Încă nu au fost închiriate toate spaţiile. Deocamdată, clădirea cuprinde: o clinică de interne şi chirurgie, una de stomatologie, una de urologie şi o farmacie. Proprietarul clădirii este probabil cu totul altul, dar nu statul.

Personajul din imaginea 3 a pierdut două degete într-un accident de muncă. În spitale, saloanele au în medie 6 paturi. Doar draperiile apără intimitatea de privirile reciproce. În principiu, se pot închiria şi rezerve cu un pat, dar cu plata corespunzătoare, ceea ce face ca sănătatea să fie îndrumată de Ministerul Sănătăţii şi Muncii, iar nu de un ipotetic Minister al Sănătăţii şi Turismului.

În imaginea 4, se poate vedea un reprezentant al populaţiei neasigurate medical, în aşteptarea trenului.

Imaginea 5 0 înfăţişază un copil ce ia în serios recomandările pentru un regim de viaţă sănătos.

[1] http://law.bepress.com/cgi/viewcontent.cgi?article=1183&context=expresso
[2] http://www.japanlaw.info/lawletter/nov85/fat.htm
[3] http://en.wikipedia.org/wiki/Minamata_disease
[4] http://en.wikipedia.org/wiki/Dream_Island_%28Yume_No_Shima%29

E cel din Islanda, desigur, cu nume imposibil de pronunţat.

Combini vine de la convenience store. Cum japoneza nu are fricativul v, iar, în scris, nici “silaba” m *), prescurtarea a devenit konbini, eufonizat kombini. Adică, mai pe româneşte, combini.

Briceagul elveţian al uitucilor

Dacă ţi-e poftă de îngheţată în miez de noapte, poţi da o fugă la combini şi alege din 35 de feluri. Dacă, la ora 2 noaptea, hard-diskul îţi dă semne de oboseală, poţi cumpăra de la combini cîteva DVD-uri, de backup. Mîine fiul tău are serbare la şcoală, iar tu nu ai nicio casetă video liberă? Nicio problemă! La combini poţi găsi tot ce ai nevoie. Soţia a fost prea ocupată şi nu ţi-a pus merinde pentru serviciu? Nu-i nimic. În pauza de prînz poţi cumpăra ce merinde pofteşti, încălzite pe loc, şi însoţite de orez proaspăt fiert. Ai nevoie să trimiţi un fax? Îl poţi trimite de la combini. Ai de căutat uneltele de pescuit în debara, dar tocmai ţi s-a ars becul? Găseşti unul nou-nouţ la combini în raft. Ţi-au rămas prietenii la taclale peste noapte şi ţi s-a terminat berea? Dai o fugă la combini şi cumperi bere rece. Vrei ziarul? La combini! Eşti într-un oraş străin şi nu ştii unde e parcul**) să poţi face un pipi în tihnă? Intri în primul combini şi ştii că acolo găseşti un WC curat. Înainte de a ieşi, poţi cumpăra şi harta oraşului. Ai rămas fără bani gheaţă? La combini ai şi ATM-ul aferent. Porţi de o săptămînă factura de gaze în geantă şi nu-ţi găseşti timp s-o achiţi? Hm!, aproape că uitaseşi de ea. Mergi la tejgheaua din combini, iar vînzătorul îţi pune scanerul de bare pe ea. Îţi ia banii (fără niciun fel de comision) şi te scoate din impas. Tocmai te-ai mutat dintr-o casă nouă şi, cînd ai făcut curăţenia în locuinţa veche, ai descoperit că mai ai cîteva obiecte netrimise cu camionul? Le împachetezi la ora 23, sau cînd le-ai descoperit, şi mergi cu ele la combini, de unde le poţi trimite prin poştă. În funcţie de reţeaua de combini, ai de ales între Poşta Japoneză sau una din multele companii poştale private. Îţi trebuie cîteva fotocopii după acte? La combini le poţi face chiar şi în culori. Nu ai originalele la tine, dar ai un stick cu fişierele .jpg? Îl înfigi în corpul imprimantei şi obţii fotocopiile. Eşti de modă veche şi vrei să-i dai amicului pozele făcute împreună cînd l-ai vizitat în oraşul lui? La combini, ai şi “aparatul de mărit”. Bagi CF-ul în calculator, selectezi pozele şi le imprimi. Dacă ai nevoie de poze de paşaport, poţi alege din meniu, formatul recomandat. Dacă nu ai nici fişierul cu augustu-ţi chip, intri în cabina de poze, şi-ţi faci poze de paşaport. Eşti de modă şi mai veche şi umbli cu un aparat foto analogic? La combini poţi încredinţa filmul spre developare. Ai primit o bucată de slană şi vrei o ceapă la ea? O găseşti sigur la combini. Ţi s-a stricat congelatorul şi vrei să bei acasă ceva cu gheaţă? Tot la combini găseşti şi gheaţa. Ai aflat că vine în oraşul tău trupa preferată? Cauţi scriptul de rezervare online şi nu-l găseşti? Poţi rezerva locuri la maşinăria din combini. Ţi s-a umplut calculatorul de viruşi? Poţi cumpăra softul potrivit de la combini. Tocmai ţi s-a adjudecat un obiect scos la licitaţie online. E ora 4 dimineaţă şi tu vrei sau trebuie să trimiţi coletul. Clichezi opţiunea “trimite”, plăteşti contravaloarea online (sau nu), iar cu numărul obţinut şi cu coletul în braţe, mergi la maşinăria cu pricina (de la care altminteri poţi cumpăra şi biletele la concert) ce-ţi imprimă în combini şi eticheta coletului poştal.

E caniculă. Cauţi un loc răcoros, altul decît cel alocat de Oprescu pe bani publici. Îl găseşti la combini, unde poţi toca niţel timpul, citind una din revistele din raft. Ai încasat de la cineva mai mult de 30.000 yen. Nu ai timbrul fiscal (de 300 yen) obligatoriu pentru ca chitanţa să fie valabilă legal. Aşa cum aţi intuit deja, la combini sunt şi timbre fiscale de vînzare. Şi chiar şi timbre poştale. Eşti fumător, dar nu ai cartela Taspo***) pentru a putea cumpăra ţigări de la automat. Intri în combini şi-i ceri vînzătorului ţigările preferate. Ai acasă o imprimantă proastă şi cam uscată. Poţi încredinţa la combini imprimarea felicitărilor de Crăciun, la preţuri mai mici decît dacă ai fi folosit din an în Paşti imprimanta de acasă. Concepi doar modelul, sau alegi din catalog, apoi dai comanda. Poţi comanda şi flori, şi torturi şi chiar cadouri, trimise direct prin poştă. Ai uitat să bagi bani în contul legat de nuş’ ce carte de credit? Nu-i nimic. În patru zile, primeşti acasă para mălăiaţă, factura, pe care o poţi plăti la combini.

Războiul licuricilor

Numărul unităţilor combini era în 2007 de 46.991 (circa 36,8 la 100.000 de locuitori). Cele mai multe reţele au acoperire regională, sau chiar numai prefecturală. Una din marile reţele, FamilyMart, e bine reprezentată în Kanto, Kinki, Hokuriku (toate în jumătatea de est a Japoniei) dar, pînă acum cinci ani, deloc extinsă în vest. În 2005, FamilyMart a intrat în forţă şi pe teritoriul altor reţele din vest. În Chuugoku şi Kyushu în special. FamilyMart, Lawson Station şi Seven-Eleven tind în prezent să depăşească numeric reţeaua locală Popura (de la poplar – plop) ****) din Hiroşima. Cum ar veni, la Hiroşima plopul are şi pere. De vînzare.

Războiul este în toi. Cu ochiul liber poţi vedea cum se amenajează, se mută şi dispar aproape lunar unităţi combini, în căutarea vadurilor de supravieţuire comercială. Pe o rază de 500m în jurul prăvăliei mele, din 8 unităţi, trei sunt Popura. Pe o rază de 1Km în jurul casei, atît numărul cît şi raportul sunt cam aceleaşi. Dar nici Popura nu stă pe loc. Are în judeţ cam 800 de unităţi. După ce acum un deceniu şi-a fixat un cap de pod în Tokio, în prezent se extinde în prefecturi şi mai îndepărtate.

Guvernul privat

Preţurile bunurilor de uz curent sunt ceva mai mari decît la magazinele diurne, mergînd de la 1 (poate 1,1) la: lactate, pîine, merinde, prezervative etc., pînă la 3, şi chiar 4, la: legume şi fructe proaspete, sau la dischete, de pildă. Încasările per client-eveniment sunt în medie de 750 yen (exprimate în lei, circa un pol de fiecare client-eveniment). Aşadar, nu prea mari. Cînd, prin natura afacerii, încasările unitare sunt mici, creşterea lor nu se poate face decît prin creşterea frecvenţei. Cum poţi ridica frecvenţa? Prin diversificarea briceag-elveţiană a ofertei. Astfel, cel mai nou serviciu oferit (deocamdată experimental) de trei reţele din trei prefecturi situate în trei regiuni diferite, este cel de obţinere a actelor de identificare a persoanei. La combini (agent economic privat) se poate obţine pentru prima dată în istoria Statelor Lumii, un act administrativ, în alte condiţii, monopolul administraţiei de stat. Actul se cheamă juuminhyou (literal: tabloul populaţiei. În fapt, o adeverinţă de domiciliu) şi poate fi folosit ca act de identitate. Te duci la combini cu o cartelă dedicată, o bagi în maşinăria de bilete de concert şi îţi iese la imprimantă juuminhyou. Faţă de privatizarea ghişeului de primărie, opinia oamenilor este diversă. De la obiecţii, precum cea că de prea puţine ori în viaţă ai nevoie să te legitimezi cu juuminhyou, pînă la entuziasmul necondiţionat, trecînd prin îngrijorarea că o entitate privată poate avea acces la o bază de date personale, din custodia Statului.

Să desfacem mecanismul

Ce face ca, servicii pentru care, în România, eşti nevoit să suporţi ifose de funcţionar supercompetent, cu mîna-i înştampilată fluturînd ameninţător – fie că e vorba de casierul de la Electrica sau de “civilul” de la Evidenţa populaţiei – să se rezolve doar prin două piuituri de scaner? Aţi ghicit. Informatizarea. În fiecare combini se află un server (cu un modest Celeron la 700MHz) dar foarte descurcăreţ cînd e pus a naviga prin baze de date. Infrastructura informatică face ca stocurile să fie mici, termenele de expirare a produselor, atent monitorizate, comenzile de completare a stocurilor să se facă aproape de la sine. Intermedierea plăţilor nu ar fi posibilă cu productivitate (şi simplitate) atît de mare, şi cu costuri atît de mici, dacă nu ar exista reţelele de informaţii.

Modelul de afacere nu este mult diferit de la companie la companie. Există o oarecare monotonie a structurii. Pînă şi salariile orare ale vînzătorilor sunt cam aceleaşi. Între 650 şi 900 yeni, în funcţie de regiunea administrativă şi programul de muncă (noaptea, salariul orar e cu vreo 15% mai mare). Cu toate acestea, fiecare companie are politica sa de iniţiere şi dezvoltare a afacerii. Pentru a porni o afacere în franciză, după modelul reţelei A, e nevoie să ai un capital circulant de circa 10 milioane de yeni. Dacă alegi ca “senior” reţeaua B, e suficient să pui la bătaie numai terenul şi localul. Creditarea pentru pornire ţi-o poate face chiar francizorul. Din acest punct de vedere, companiile de combini au ceva în comun cu băncile.

De altfel, 7i-Holdings, ce a dezvoltat reţeaua Seven Eleven, e şi proprietarul ATM-urilor din reţea, sub numele de Seven-ginko (Banca Şapte). Francizarea de felul combini este un hibrid între ierarhia corporatistă şi orizontala cooperatistă. Dar, să revenim. Cum ziceam, stocuri mici înseamnă costuri şi mai mici cu spaţiul comercial. Simplitatea operaţiilor oferă opţiunea angajării oamenilor slab calificaţi. Forţa de muncă e puternic fluctuantă. Majoritatea covîrşitoare sunt zilieri. Nu puţine reţele permit chiar şi angajarea imigranţilor. Chinezii sunt preferaţi pentru că învaţă mai repede să citească ideogramele. Şi, chiar de nu ştiu a le citi, recunosc mai uşor semnificaţia lor.

Diversitatea însă, uneori, se întoarce împotriva proprietarilor. Concurenţa este acerbă. Un yen în minus la un articol sau serviciu te poate aduce la poarta falimentului. Criza face şi ca virtualul consumator să se gîndească de două ori înainte de a plăti 20 de yeni în plus pe un săpun la combini. Furtişagurile, la modă în rîndul puberilor dornici de “thrill”, sporesc pagubele. Uneori, grupuri de tineri, cumpără în fapt de seară ra-men instant (un soi de paste făinoase ce se reconstituie în apă clocotită) şi merinde. Le mănîncă, uneori gălăgios, chiar în faţa combini. Lasă gunoiul pe caldarîm şi îndepărtează alţi virtuali clienţi, chiar dacă tinerii nu sunt violenţi, şi nu pot fi agăţaţi pentru vreo contravenţie gravă. Nu sunt puţine cazurile cînd, din cauzele enumerate mai sus, în oraşe mai mici (cam de mărimea Sinaiei) cu vaduri puchinoase, combini îşi închid obloanele. Marja de profit este uneori atît de mică, încît afacerea nu poate continua. Apar în schimb alte şi alte tentative.

Pe de altă parte însă, reţelele de combini pot da o speranţă şi tinerilor porniţi în explorare, în căutarea visurilor. Cînd un tînăr de la ţară, pornit să se facă actor să zicem, migrează într-o conurbaţie, poate pleca fără prea mari pregătiri. Ştie că va găsi la combini un loc de muncă în flextime, pînă cînd va prinde ceva rădăcini. Dacă dă chix, prea mult nu pierde.

Flash back

1995, decembrie cenuşiu. Sunt în Bucureşti, împreună cu cea care va deveni mai tîrziu soţia mea. Căutăm un kilogram de carne de porc. Pentru curry. Muierea de la Alimentara (privatizată între timp) zice răstit că nu poate tăia din bucata de două kilograme pe care i-o indicasem. Ieşim nervoşi. Îi zic: “mai e niţel pînă cînd românii vor învăţa să facă comerţ.” Arătînd către zăbrelele chioşcurilor deschise 2/7/365 zic: “vezi?, astea sunt ouă de combini. Cîndva vor ecloza.” N-a fost să fie. Barele chioşcurilor au căzut rînd pe rînd sub loviturile codurilor de bare din supermarket. A urmat ofensiva carrefouribundă a companiilor mamut care au industrializat comerţul în spaţii de neam-prost, cu casieriţe nervoase şi megacampanii publicitare. Iar românii continuă să piardă anual cîte 74 de ore la ghişee pentru a hrăni, cu timpul lor, o birocraţie urîtă.” -Alo, tovarăşu’! Aici e coada!”

Moment poetic

Basu ga nai
Konbini mo nai
Kuma ga deru.

[Acolo] Nu e autobuz
Nici combini.
Iese ursul.

În haiku-ul de mai sus, autobuzul şi combini de o parte, şi ursul de cealaltă, ilustrează limita dintre spaţiul civilizat şi sălbăticie.

—————————————-
*) Sunetul n este considerat vocală în fonetica japoneză. Toate celelalte consoane trebuie însoţite de vocale pentru a putea fi pronunţate.
**) Pipi în parc nu înseamnă pipi la rădăcina tufei. Toate parcurile sunt dotate cu WC public (gratuit).
***) Taspo este o cartelă prin care se face dovada în faţa automatului de ţigări că persoana care a băgat banii are peste 20 de ani. Iniţiativa nu a trezit mare interes. Unii se tem că, din cauza cartelei Taspo, companiile de asigurări ar putea afla cît fumează ei. Lucru ce ar scădea cota de asigurare în cazul în care clientul facturează un tratament legat de modul său de viaţă. Rezultatul a fost scăderea dramatică a vînzărilor de ţigări “maşină-la-mînă” şi, corespunzător, dublarea vînzărilor “mînă-la-mînă”, în combini.
****) Să nu credeţi că Hiroşima are păduri de plop. Un singur plop a existat. În lunca rîului Ota. A fost doborît de taifunul 16/#19, în 2004.

Ps: Combini 7-11din imagine e mic, aşezat pe colţ, în zona centrală a oraşului, la vreo 200m de prăvălia mea, vizavi de o boxă de poliţie. A apărut acum vreo doi ani.

Pe colţul cu Billy the Kid, acum vreo 5 ani a fost o crimă. Nişte mafioţi au ucis un militar american cu focuri de pistol. La ora la care am tras poza, luminile localului de pachinko (un fel de cazino pentru oamenii de rînd) erau stinse. Pachinko nu are voie să ţină deschis dupa ora 23. După colţul din dreapta este şi un local deocheat, rulat de mafioţi, ceea ce explică într-un fel şi violenţa din zonă.

Foto © Marius Delaepicentru

Prima dată când am făcut cunoştinţă cu România a fost la înrolarea în rândurile UTC. Fără să am vreun impuls dizident, am refuzat să „intonez” imnul acela stupid, imn care pava sonor intrarea într-o categorie a elevilor de elită. Ba, dacă-mi aduc bine aminte, nici măcar nu era a elitelor, că ne făcea utecişti pe toţi până la urmă, vrând nevrând.

Atunci, gestul meu stupid, mai degrabă teribilist, i-a făcut pe unii colegi să râdă, pe alţii să se sperie, pe alţii să mă admire, iar de restul nu-mi pasă. Pe urmă, am început să cunosc România mai bine. Indiferent de câte ori curăţam trotuarul din faţa casei, un vecin tot îşi aducea câinele să-şi lase bunătate de fecale în dreptul casei noastre. Maşina, Dacia, dacă era nouă, trebuia musai băgată într-un garaj, altfel de trezeai cu cauciucurile tăiate. De ciudă.

Curând, fecalele aveau să se transforme în gloanţe. În mod absolut incredibil, pe străduţa noastră pe care nu se întâmpla nimic, niciodată, neasfaltată, ruptă mai degrabă dintr-un sat decât din mijlocul Braşovului, în decembrie ’89 s-a tras. Pe fereastra dormitorului alor mei, prin care priveam până atunci răsăritul, se vedeau trasoare. Am stat culcaţi la pământ prin casă. Nu mult. A trecut şi asta. Alt moment istoric. Hai să mai mâncăm o sarma. În fond, am câştigat şi Cupa Campionilor Europeni la fotbal, n-are cum să fie rău, nu?

N-a fost rău. Ne-am bucurat. Ceauşescu era mort. Cel puţin aşa părea, în spatele norului acela gri-albăstrui ce a despărţit sclavia noastră în comunism de sclavia libertăţii. Am băut, am făcut ceva chefuri. Am făcut alegeri, am votat. Aveam politică la televizor. Ştiam cine ce face. Apoi am aflat cine ce fură. Mă rog, aflam cine fura pentru că trebuia să se ştie că fură. Aşa erau şi emisiunile punitive dinainte de ’89, când aflai de la teve că ţi-au arestat o rudă pentru „atentatul împotriva poporului socialist” încarnat, metaforic, poate chiar oximoronic, într-o plasă de legume. Da, pentru că la ţară, în patria zarzavatului, se furau legume. Era foamete. Veneau domnişorii de la oraş, nu le puteai lăsa desaga goală.

Am trăit cu România atâţia ani. Am sperat să se îndrepte. Mi-a fost mamă, apoi soră, prietenă. Am sperat în ea. Dar e o mare nesimţită. Alţii au facut-o curvă. Chiar împuţită. I-au zis în fel şi chip. Au plecat de lângă ea. Unii au rămas. Toţi au dreptate. Eu vreau doar atât: să renunţ la patriotismul ăla căcăcios că am cea mai frumoasă cultură, limbă şi ţară. Nu e adevărat. Pot să sper că va fi într-o zi curată. Dar asta e România, n-o putem schimba.

Stăteam într-o zi cu România la o cafea. Nu mai simte durere, e inertă. Moarte clinică. Hiene şi şobolani tot mai găsesc câte un ciolan, tot mai sug dintr-o vertebră. Noi stăm şi ne uităm la stârv fără să ne dăm seama că muşcă din noi. Unii râd, alţii joacă o tablă, regulează, beau o bere. Alţii plâng, sau emigrează. Toţi au dreptate. România e tot acolo, moartă, ce dracu’ să-i mai facem noi? Hai mai bine să-ţi bag un cuţit la jugulară, e legal, am un văr procuror. Dacă ai lovele, te fac senator. Sau vedetă. Sau mogul. Poate chiar mongol. Ete rahat, mai stam noi la cheremul Ioropei?

Ia comisionu’, dă-mi comisionu’. Asta chiar e legal. Numai că aş plăti trei comisioane, da, din banii mei, doar să văd MĂCAR o autostradă gata. UNA SINGURĂ. Gata însemnând fără gropi şi trambuline, cu servicii care merg, cu indicatoare cât casa şi asfalt bun. Fără gunoaie şi câini.

Pe bune, în 20 de ani s-au schimbat nişte vagoane de tren, nişte cabluri, s-au mai ridicat nişte vile. Am făcut şi noi un leasing. Am auzit de iPhone şi avem toţi telefoane mobile. Trăim în lumi paralele: la ţară e Evul Mediu. La oraş e Evul Mediu faţă de Cehia sau Ungaria. Murim în spitale cu medicamente de acum 50 de ani, cvasiineficiente. Spitalele arată ca puşcăriile – scapă cine poate. Ne ducem copiii cu bodigarzii la şcoală. Ne plimbăm seara cu securea într-un buzunar şi cu brelocul anti-dog în cealaltă. Bătaie la magazin, la parcare, pe şosea, la birou, la bilete, la taxe, la poştă. Străzile sunt cufundate în beznă – mă refer aici la o arhitectură decentă a luminii, nu la faptul că lipsesc becurile – clădirile cad pe noi.

În România învinge nesimţitul. Tupeistul. Lumea îl iubeşte pe cel care nu respectă regula. Mi se rupe de asta. Ce mă doare? Mi s-au furat 20 de ani. NI s-au furat 20 de ani. Şi se pare că nimic nu se va schimba. Nimic nu mai are vreun farmec, nicăieri nu mai găseşti un pic de tihnă: apare vreun debil cu muzica dată tare, vreunii care urlă, vreunele cu probleme PMS, sau se inchide pentru inventar.

Eu nu mai înţeleg ce se întâmplă. Voi?

(foto Barcelona, ianuarie 2009, Rareș Petrișor)