Chestionarul The Chronicle vs. Zadok Ben-David

George Şerban: What book(s) are you reading now ?
Zadok Ben-David: „Sacrificios en Dias Santos” by Antonio Dal Masetto.

G.Ş.: What do you fear most ?
Zadok Ben-David: Being scared.

G.Ş.: Electric or acoustic ?
Zadok Ben-David: Both, depend on when and where.

G.Ş.: What is truth ?
Zadok Ben-David: Everything that you believe in.

G.Ş.: Where are you now ?
Zadok Ben-David: London, answering these questions.

G.Ş.: Do you believe in life after death ?
Zadok Ben-David: Only if I will be buried alive.

G.Ş.: What is the strangest thing that ever happened to you ?
Zadok Ben-David: Ghost appearing in my photos.

G.Ş.: The most sentimental song you’ve listened to ?
Zadok Ben-David: „Crying”, singer Roy Orbison.

G.Ş.: Do you like sushi ?
Zadok Ben-David: Yes, if it is fresh.

G.Ş.: What’s to be done if the end of the world won’t come this year either ?
Zadok Ben-David: To pray for the next date.

G.Ş.: With what impressions you would leave the Earth today?
Zadok Ben-David: Relief. No point of washing dishes and my dirty cloths today!

G.Ş.: What are you thinking when you hear about “human rights” ?
Zadok Ben-David: About human rights.

G.Ş.: The thing you’re looking for but still haven’t found it ?
Zadok Ben-David: The future.

G.Ş.: What is a poem ?
Zadok Ben-David: Collection of words with deep personal meaning.

G.Ş.: Everything is relative ?
Zadok Ben-David: No, only my relatives.

G.Ş. What is rationality’s purpose?
Zadok Ben-David: To oppose illusion.

G.Ş.: Are you happy ?
Zadok Ben-David: Sometimes.

G.Ş.: To what extent Kafka would have had problems with the law ?
Zadok Ben-David: Only if he broke it.

G.Ş.: An artist you recommend and a reason to why we should pay him/her attention ?
Zadok Ben-David: Bruno Jamiaca, My assistant. The reason why you should pay him attention is that he has not received enough yet.

G.Ş.: Is life enough ?
Zadok Ben-David: Is breathing enough?

G.Ş.: What can you tell us about Paris ?
Zadok Ben-David: Full of French and tourists.

G.Ş.: Who killed Kennedy, after all ?
Zadok Ben-David: The first one.

G.Ş.: What significant progress you notice from cave life to the present ?
Zadok Ben-David: I haven’t noticed, I have never lived in a cave, at a second thought, may be the supermarkets.

G.Ş.: The illusion you refuse to confront with the concrete reality ?
Zadok Ben-David: No illusion here. It is a fact. Concrete reality is a great a illusion.

G.Ş.: A question for posterity ?
Zadok Ben-David: Don’t really care.

————————-

Zadok Ben-David este unul dintre cei mai importanţi artişti vizuali din Israel. Instalaţia Blackfield, în prezent expusă la centrul de artă contemporană artclub1563 din Seoul, este locul de întrunire al ambivalenţelor care fierb închise într-un pahar Erlenmayer. Pe de o parte, este un efort de inventariere al trăirilor umane, de-o fragilitate care o depăşeşte pe cea a florilor. Pe de altă parte, este o variantă a unei lumi post-Apocalipsă, în care totul încremeneşte sub imperiul unei rostiri mute. Zadok Ben-David ne-a oferit prin Blackfield libertatea de a jongla cu paradisurile şi iadurile posibile, de a vedea această inversare în mod conştient, de a rămâne şi de a ne întoarce. Instalaţia Blackfield este compusă din aproximativ 20 000 de flori prelucrate din oţel şi pictate de-a lungul a trei ani.

Urmăriţi activitatea lui Zadok Ben-David pe pagina oficială de facebook sau website.

Istoricul fotografiilor:

1. Blackfiled, 2009-10, Installation at the Tel Aviv Museum, Photo: Avi Hai.
2 & 3. Blackfiled, 2009, Installation at the Shoshana Wayne Gallery, Los Angeles, Photo: Gene Ogami.
4. Blackfiled, 2008, Installation at the Annendale Gallery, Sydney, Photo: Murray Fredericks.
5. Blackfield, 2008, Installation in the artist studio, London, Photo: Shira Klasmer.
6. Blackfield, 2008, Installation in the artist studio, London, Photo: Rana Begum.
7. Blackfiled, 2009-10, Installation at the Tel Aviv Museum, Photo: Meidad Sochowolsky.

Chestionarul The Chronicle vs. Aaron Smith

George Şerban: What book(s) are you reading now ?
Aaron Smith: Everything I can get my hands on about Oceanic Art and Mythology.

G.Ş.: What do you fear most ?
Aaron Smith: Besides a premature burial? Mediocrity.

G.Ş.: Electric or acoustic ?
Aaron Smith: Acoustic.

G.Ş.: What is truth ?
Aaron Smith: Art can be more truthful than reality.

G.Ş.: Where are you now ?
Aaron Smith: At my kitchen table in my underwear.

G.Ş.: Do you believe in life after death ?
Aaron Smith: We are just part of the continuum.

G.Ş.: What is the strangest thing that ever happened to you ?
Aaron Smith: I suppose being a twin. He’a an artist as well.

G.Ş.: The most sentimental song you’ve listened to ?
Aaron Smith: „Everybody Hurts” by REM.

G.Ş.: Do you like sushi ?
Aaron Smith: A trick question ? Yes.

G.Ş.: What’s to be done if the end of the world won’t come this year either ?
Aaron Smith: Let’s get on with it! (life)

G.Ş.: With what impressions you would leave the Earth today ?
Aaron Smith: I’d like to leave behind a few good paintings.

G.Ş.: What are you thinking when you hear about “human rights” ?
Aaron Smith: Worldwide Female Rights + Marriage Equality.

G.Ş.: What is a poem ?
Aaron Smith: A face.

G.Ş.: Everything is relative ?
Aaron Smith: Hapiness is relative.

G.Ş.: What is rationality’s purpose ?
Aaron Smith: Very little for me.

G.Ş.: Are you happy ?
Aaron Smith: Happy, but not satisfied.

G.Ş.: To what extent Kafka would have had problems with the law ?
Aaron Smith: Kafka would be worried about internet censorship.

G.Ş.: An artist you recommend and a reason to why we should pay him/her attention ?
Aaron Smith: Ryan Mosley makes gutsy, gorgeous paintings. …very sensual, humorous and thoughtful.

G.Ş.: Is life enough ?
Aaron Smith: It’s what we have.

G.Ş.: What can you tell us about Paris ?
Aaron Smith: The Musée Gustave Moreau is a favorite place.

G.Ş.: Who killed Kennedy, after all ?
Aaron Smith: I’m not much of a conspiracy man.

G.Ş.: What significant progress you notice from cave life to the present ?
Aaron Smith: Better Bedding.

G.Ş.: The illusion you refuse to confront with the concrete reality ?
Aaron Smith: My Optimism.

G.Ş.: A question for posterity ?
Aaron Smith: Why not?

————————–

Aaron Smith este pictor.

Istoricul picturilor:

1. Chopsy, 2011, 28″ x 24″, oil on panel.
2. Zhooshy, 2011, 60″ x 48″, oil on panel.
3. Buck, 2011, 28″ x 24″, oil on panel.
4. Blower, 2011, 20″ x 20″, oil on panel.

Toate lucrările sunt semnate de Aaron Smith.
foto © Sloan Fine Arts & Aaron Smith.

Chestionarul The Chronicle vs. SALEM

George Şerban: What book(s) are you reading now ?

John Holland: Books about the Apocalypse in and out of the Bible.
Heather Marlatt: Confessions of an Igloo Dweller.

G.Ş.: What do you fear most ?

John Holland: I try not to think about it.
Heather Marlatt: Sharks.
Jack Donoghue: Sharks or whatever could be under me when I go deep in dark water.

G.Ş.: Electric or acoustic ?

John Holland: Both, but not always at the same time.
Heather Marlatt: Both.
Jack Donoghue: Both, but I [like] electronic drums alot… I also like African drums alot.

G.Ş.: What is truth ?

John Holland: When something is real enough to be the fake.
Heather Marlatt: Something rare.
Jack Donoghue: When anyone who sees it can see part of themselves.

G.Ş.: Where are you now ?

John Holland: In Michigan.
Heather Marlatt: Michi.
Jack Donoghue: Texas.

G.Ş.: Do you believe in life after death ?

John Holland: I believe in its possibility.
Heather Marlatt: I believe something happens after you die, probably not life though.
Jack Donoghue: I think its hard to die because you have to let go of everything you ever knew, but once you do you are free.

G.Ş.: What is the strangest thing that ever happened to you ?

John Holland: Following a cult through a river and into a tunnel.
Heather Marlatt: Having my son.
Jack Donoghue: Looking for my dad in a swimming pool.

G.Ş.: The most sentimental song you’ve listened to ?

John Holland: „We belong together” by Rickie Lee Jones.
Heather Marlatt: „I can’t live” by Mariah Carey.
Jack Donoghue: „Who knows where the time goes”, [by] Nina Simone.

G.Ş.: Do you like sushi ?

John Holland: Yes, but only the vegetable kind.
Heather Marlatt: Yes.
Jack Donoghue: Mhmm… I don’t eat meat…, but I <3 raw Tuna.

G.Ş.: What’s to be done if the end of the world won’t come this year either ?

John Holland: Ignore it until it does – things that haven’t happened aren’t worth worrying about.
Heather Marlatt: Keep living.
Jack Donoghue: Love.

G.Ş.: With what impressions you would leave the Earth today?

Heather Marlatt: I prefer animals to people.
Jack Donoghue: >< (((-{*_*}-.

G.Ş.: What are you thinking when you hear about “human rights” ?

John Holland: The fight for freedom in it’s most basic form.
Heather Marlatt: People taking things for granted.
Jack Donoghue: Same as John.

G.Ş.: The thing you’re looking for but still haven’t found it ?

John Holland: To go with the flow.
Heather Marlatt: Pacifism.
Jack Donoghue: Quiet.

G.Ş.: What is a poem ?

John Holland: A collection of words that when combined express something bigger than what is seemingly written.
Jack Donoghue: w/e.

G.Ş.: Everything is relative ?

John Holland: Yes, I believe this.
Heather Marlatt: Yep.
Jack Donoghue: Duh… I think.

G.Ş.: What is rationality’s purpose?

John Holland: To logically understand.
Heather Marlatt: To stave off hysteria.

G.Ş.: Are you happy ?

John Holland: I am trying to be. Almost everything and everyone in the world boils down to being happy or unhappy.
Heather Marlatt: Yes, and I wish everyone was.
Jack Donoghue: Some days… Highs and Lows.

G.Ş.: To what extent Kafka would have had problems with the law ?

John Holland: The law would be irrelevant.

G.Ş.: An artist you recommend and a reason to why we should pay him/her attention ?

John Holland: Frida Kahlo – she deals with self portraiture in a beneficial and productive way. She was self taught and therefor paints with more freedom.
Heather Marlatt: Us.

G.Ş.: Is life enough ?

John Holland: What else is there?
Jack Donoghue: Life feels so short / so long … It’s hard how much it even is.

G.Ş.: What can you tell us about Paris ?

John Holland: We’ve been there before and I want to go back.
Heather Marlatt: It’s huge.
Jack Donoghue: She is the modern day Salome.

G.Ş.: Who killed Kennedy, after all ?

John Holland: I’m not sure.
Heather Marlatt: The United States of America.
Jack Donoghue: Strong people being assassinated is very sad.

G.Ş.: What significant progress you notice from cave life to the present ?

John Holland: With progression there is fault.
Heather Marlatt: I think we have regressed since then. People should respect nature more.
Jack Donoghue: It’s complicated.

G.Ş.: The illusion you refuse to confront with the concrete reality ?

John Holland: That concrete reality is relative and is an illusion.
Heather Marlatt: That we are free.

G.Ş.: A question for posterity ?

John Holland: What will be done when prescription medicated feelings override natural emotion ?

———————–

SALEM înseamnă John Holland, Heather Marlatt şi Jack Donoghue. „Yes I Smoke Crack” avertiza asupra unui distrugător album de debut – „King Night” – care a spulberat, în linie dreaptă, minţi, speranţe şi realităţi. SALEM a pătruns în locuri în care experienţa umană nu era menită să ajungă. Prin SALEM, simţi o durere morală. Care, de la Schubert încoace, nu a mai fost dat să existe.

„Im Still in the Night” este cel mai recent material discografic.

foto: © SALEM

George Şerban: Ce carte/cărţi citiţi acum?
Iulian Comănescu: „Steve Jobs” de Walter Isaacson. M-am bucurat să pot să o pre-comand pe Kindle (ceva mai ieftin) şi să o primesc în rând cu lumea civilizată. Cartea e interminabilă şi mai ales concludentă pentru vremurile pe care le trăim, conţine multe întâmplări care au o morală practică şi dezinhibă organizaţional, dacă pot spune aşa, fiindcă Steve Jobs era la rândul lui o specie de dezinhibat organizaţional. Mai răsfoiesc în paralel „Jazz Life” a lui William Claxton, un album cu care ai putea să spargi capul cuiva, pe care l-am găsit foarte ieftin la Bastilia Librarium, şi aici e destul de clar de ce, mă interesează jazz-ul şi Claxton e unul din fotografii clasici ai lui, vezi şi ce-a făcut cu Chet Baker pe williamclaxton.com. La viitorul apropiat, avem pe undeva ultimul Houellebecq, şi probabil că o să-l consum rapid în vacanţă. N-am mai citit beletristică de câteva luni, cred. Mă hrănesc cu filmele lui Wim Wenders, care tot despre comunicare mi se pare că sunt.

G.Ş.: De ce vă temeţi cel mai mult?
Iulian Comănescu: Habar n-am. Aveam nişte stări de anxietate că o să mor foarte curând, mi-am făcut acum vreun an şi mai bine analizele, şi nu stau nici pe departe atât de rău, m-am liniştit. Pe lângă faptul că n-am murit.

G.Ş.: Electric sau acustic?
Iulian Comănescu: Oricare, dar foarte rar amestecat. Instrumentele electrice se combină foarte greu cu cele acustice sau, altfel spus, rezultă în tot felul de preluări clasice vulgarizate. Altfel, pendulez de la Goldberg-ul lui Gould la postumele lui Hendrix, urletele de Hammond ale lui Jon Lord la Miles acustic sau electric, cu uşurinţă. Mai nou, mi-am descoperit şi nişte pasiuni ruşinoase ca brit pop-ul (Blur) sau Queens of the Stone Age, care nu ştiu unde se clasifică, dar au un angst inteligent, faţă de grohăiala tipică a unui anumit gen de roacări.

G.Ş.: Ce este adevărul?
Iulian Comănescu: Dacă aş şti şi aş spune, cred că aş provoca pe lume un cataclism mai mare decât cel care a dus la extincţia dinozaurilor. În acest caz, aş inventa o scuză cu dinozauri.

G.Ş.: Unde sunteţi acum?
Iulian Comănescu: „Acasă, la birou” e un răspuns prea banal, aşa că o să adaug că o parte din mine se găseşte în fereastra asta de Word, o alta în mail, unde cineva tocmai îmi confirmă că a primit un text de la mine şi altcineva mă suduie, încă una în Google+, unde o doamnă pe nume Yvette Depaepe a postat nişte fotografii minunate cu Yellowstone, mai e o bucată în iTunes unde cântă nişte chestii Sufi, pe care mi le-a adus soţia din Turcia. În ultima vreme, ne multiplicăm tot mai des în diferite spaţii virtuale şi asta nu e deloc rău în sine, cât timp nu pierdem contactul cu fizicalitatea.

G.Ş.: Credeţi în viaţa de apoi?
Iulian Comănescu: Nu prea. Mi se pare o ipoteză incredibil de optimistă. Dar aş vrea să sper. Cred că necredinţa în ea ne face necredincioşi.

G.Ş.: Care este cel mai straniu lucru care vi s-a întâmplat?
Iulian Comănescu: Poate acela că m-am trezit că fac bani buni cu ceea ce-mi place : scris, internet, jurnalism, televiziune, consultanţă, şefuitul oamenilor care scriu şi „internează”, mai ştiu eu ce… Mă tot gândesc la cei care trebuie să lucreze la ceva ce nu le place, ca să-şi ducă traiul. Am un prieten care ar putea fi jurnalist strălucit, fotograf strălucit, blogger strălucit, dezvoltător de internet strălucit: are toate atributele tehnice şi, în general, şi bagajul biografic, dar n-are nicio tragere de inimă şi suferă din cauza asta. Inclusiv la portofel.

G.Ş.: Care este cel mai sentimental cântec pe care l-aţi ascultat vreodată?
Iulian Comănescu: „Ascultat” sau „auzit”? Mă gândesc acum la Frank Sinatra. M-a enervat dintotdeauna, dar în vară am ţinut un training de două săptămâni la Chişinău şi am stat într-un hotel numit Manhattan. Toate bune şi la locul lor, dar dimineaţa, la micul dejun, behăia Sinatra. Râdeam de ne stricam, cu soţia mea, Ana-Maria, şi cu Petre Fumuru, care a făcut modulul de dicţie şi actorie. Mai era pe undeva şi o poză alb-negru a lui Marilyn Monroe… doar hotelul e Manhattan, nu ? Patru stele, toate la locul lor, altfel, dar noi simţeam toate lucrurile astea ca pe nişte inadvertenţe în spaţiul estic în care ne aflam. Ne-am bucurat să ne împrietenim cu barmanul, poreclit „Omul din Ucraina”, fiindcă era un, evident, ucrainean care vorbea foarte bine româneşte şi ne-a zis povestea lui. Basarabenii sunt adesea sclipitori şi interesanţi în propria lor piele, în legea lor, cel puţin aşa i-am perceput noi. Ce să caute omul-laringe, My Waaaay, printre ei ? Dintotdeauna mi s-a părut că atunci când o să-mi placă Sinatra, o să fiu bătrân.

G.Ş.: Vă place sushi?
Iulian Comănescu: Da, sigur, îmi place aproape orice. Mai sar grăsimile şi alte prostii în ultima vreme, dar mi-a căzut cu tronc peştele de toate felurile posibile şi imposibile.

G.Ş.: Ce-i de făcut dacă nici anul ăsta nu vine sfârşitul lumii?
Iulian Comănescu: Păi a venit deja, noi suntem pe undeva prin post-istorie, nu zice şi Fukuyama asta? În ultima vreme fac ceva numit „The Industry” pentru Intact (vedeţi versiunea online la theindustry.ro), şi am dezbătut subiectul formatelor TV care se leagă de Apocalipsă. Pe lângă Bear Grylls şi semenii lui de pe diferite posturi de factual entertainment, mai sunt şi diferitele tipuri de talent-show, care se desfăşoară într-un fel de timp post-istoric. Nu e numai insula pustie din Survivor, ci şi referinţele biblice nu ştiu cât de premeditate din lucruri ca X Factor (X-ul hristic şi fundalul de flăcări din pachetul grafic), cuvinte din nume ca „Vocea” sau „Idol”. Dar nu vă spun tot, trebuie să caut, şi poate mai iese de un subiect, fiindcă cel tipărit n-a fost decât despre supravieţuitori.

G.Ş.: Cu ce impresii aţi părăsi astăzi Pământul?
Iulian Comănescu: Pe ziua de azi sunt încă interzis de ştirea cu vrăjitoarele şi vedetele care le-au dat sute de mii de euro ca să capete sănătate, bani şi altele. Am scris un articol în care am spus că mă tem că un personaj cu bale la gură, la propriu, va deveni lider de opinie sau parlamentar. Chiar mă tem…

G.Ş.: La ce vă duce gândul când auziţi de „drepturile omului”?
Iulian Comănescu: Declaraţia de la 1789 şi, mai departe, Luther, Biblia în germană, revoluţii şi asasinate, radicalism, Cimitirul din Praga (pe care l-am văzut la propriu acum două zile), conspiraţii. Faptul că acea bucată de hârtie din 1789 sau versiunea updatată de la ONU sunt pe alocuri vorbe fără acoperire – mie unuia, „dreptul la muncă” sau „la demnitate” din diverse constituţii îmi sună a ipocrizie. Dar, în acelaşi timp, forţa considerabilă şi schimbările, pe măsură, pe care le-au produs în lume aceleaşi precare petice de hârtie.

G.Ş.: Lucrul pe care îl căutaţi şi încă nu l-aţi găsit?
Iulian Comănescu: Caut lucrul pe care îl caut şi încă nu l-am găsit. Şi nu l-am găsit încă.

G.Ş.: Ce este un poem?
Iulian Comănescu: Nu mai ştiu, e multă vreme de când nu m-am mai tăvălit între poezii ca lumea. Nici nu ştiu dacă o să mai fac asta vreodată.

G.Ş.: Totul e relativ?
Iulian Comănescu: Dacă aş zice „da”, am avea ceva ce n-ar fi relativ – faptul că totul este relativ.

G.Ş.: La ce e bună raţiunea?
Iulian Comănescu: E o distracţie perpetuă şi un filtru limpezitor. Mă refer la chestia aia care gândeşte pentru tine, nu ştiu dacă e numai sau pur şi simplu raţiune. Dar, pentru mine, care sunt sau am fost impulsiv-intuitiv, gândul de după e un mare confort. Fie şi numai faptul că există. Uneori, reflexul stoic te castrează, rămâi fără o reacţie care, altminteri, ţi-ar aduce glorie sau alte foloase. Dar, în general, e pe dos.

G.Ş.: Sunteţi fericit?
Iulian Comănescu: Nu atât cât ar trebui, la câte lucruri am. Încerc să fac exerciţii în acest sens. Chiar am cu ce mă lăuda, şi nu ştiu să savurez cum trebuie. E drept că uneori am un ritm de viaţă greu de suportat, compus numai din somn şi muncă, drept pentru care nu apuc să mă bucur. Cum ziceam cuiva zilele trecute, cel mai mult trăieşti atunci când nu trăieşti, când ai intervale în care nimic şi nimeni nu te ţine ocupat.

G.Ş.: În ce măsură Kafka ar fi avut probleme cu legea?
Iulian Comănescu: Dar chiar a avut, asta a fost principala lui problemă! Vă ziceam mai sus de Praga, am fost şi la Muzeul Kafka, şi mi se pare că lucruri gen „Procesul” au pornit fix din aversiunea lui faţă de birocraţie, pe care o percepea aproape fizic. Or ce e birocraţia dacă nu un ansamblu de reguli, de legi? Nu am mai citit Kafka din adolescenţă, dar un lucru mi-e clar: el era în puşcărie în libertate, spre deosebire de noi, care suntem în puşcărie în puşcărie. Şi de infractorii învederaţi, cărora nu le prieşte libertatea.

G.Ş.: Un artist pe care îl recomandaţi şi un motiv pentru care merită să-i acordăm atenţia?
Iulian Comănescu: N-am fost un mare consumator de artă plastică niciodată, acum sunt într-o pasă fotografică. Aş pomeni de Boris Mikhailov, un ucrainean care a evoluat de la realism la instalaţii şi îndărăt. Am văzut de curând asta, la Tate (link). E incredibilă. E exact despre acea parte din noi pe care o negăm cu snobism şi pasiune, comunismul, Estul şi toate celelalte. Priviţi cu atenţie inepţia personajelor, dar şi a simbolurilor, banalitatea lor epatantă şi umană: asta a fost comunismul zeci de ani, şi nu subterana demonică pe care o văd în el unii sau orgasmul asexuat pe care l-au avut alţii la el. După 1990, Mihailov a făcut o expoziţie greu de privit, Case History, cu tot felul de aurolaci. Ai noştri au cam fost şi s-au dus. Are cineva curajul şi puterea să se murdărească, să coboare în canal după ei, şi să mai facă şi artă din asta?

G.Ş.: Viaţa este suficientă?
Iulian Comănescu: În unele zile e prea puţină, în altele prea multă. Ca să spui că e sau nu e suficientă, ar trebui să presupui un sens. Pe mine chestiile astea mă depăşesc, deşi, cum spuneam, mai sus, mi-aş dori să existe.

G.Ş.: Ce ne puteţi spune despre Paris?
Iulian Comănescu: Nu mare lucru. Am fost acum vreo doi ani şi n-am avut niciun moment de iluminare, cum am avut la Londra, Istanbul, Chişinău, Praga (vezi mai sus) sau altele. Probabil că ar fi trebuit să stau mai mult. Ce m-a frapat a fost existenţa unor măsuri foarte mici pentru vin, gen une demie (½ sticlă de 750 ml), cu care poţi gusta soiuri diferite; am mai povestit undeva asta.

G.Ş.: Cine l-a ucis pe Kennedy, până la urmă?
Iulian Comănescu: O altă chestie la care nu mă pricep.

G.Ş.: Ce progres semnificativ sesizaţi de la viaţa din peşteri încoace?
Iulian Comănescu: Pe vremea lui Ceauşescu muream de frig, dar când se oprea lumina cântam la chitară, la lumânare. Aveam un suport de note rablagit, care, la rândul lui, avea un suport pentru lumânare. În ultima vreme, în centru, unde stau eu, Bucureştiul începe să aibă problemele alea futuriste sau futurologice, tipice pentru oraşele care se dezvoltă până la un punct la care nu mai au resurse să se susţină: personajele presărate de comunism prin casele vechilor burghezi nu au bani să se încălzească aşa cum trebuie, drept pentru care fură curent de la unii la alţii, sau ei ştiu ce fac, şi curentul crapă. Dacă merge curentul, se poate întâmpla să se oprească apa, fiindcă nu au bani să plătească întreţinerea şi aşa mai departe. Când se întâmplă astfel de lucruri, mă uit imediat câtă baterie la mobil mai am, câtă la laptop, câtă la lanternă şi câte lumânări. Deci cu peşterile nu stăm atât de bine cât s-ar părea. Dar, cât timp avem note muzicale sau conectori ca sulul de pergament, tiparul lui Gutenberg ori internetul, putem zice că, da, am progresat.

G.Ş.: Iluzia pe care refuzaţi să o confruntaţi cu realitatea concretă?
Iulian Comănescu: Dacă aş şti care este n-ar mai fi iluzie, nu?

G.Ş.: O întrebare pentru posteritate?
Iulian Comănescu: Dragă posteritate, ce-o să te faci tu cu toate urmele astea de noroi pe care le las eu pe covorul internetului, acum, în 2011, cu impresia tembelă că Google şi toate celelalte sunt perisabile, futile, pe cale de dispariţie? Caută pe Google, sau ce va fi pe vremea ta, şi o să găseşti ce-am spus altundeva, că pe internet problema „să-nvăţăm a muri vreodată” e mai gravă decât cea din viaţa offline, fiindcă dincoace ne priveşte mai mult pe noi înşine şi cel mult câţiva apropiaţi.

————————-

Iulian Comănescu este specialist în media. O variantă mai extinsă a biografiei sale ar fi: Iulian Comănescu este cel mai cunoscut şi activ analist media din România, conform prezentării de autor-Humanitas. Iulian Comănescu este managing partner al Comănescu SRL, firmă de consultanţă media. A putut fi citit prin numeroase publicaţii româneşti (şi încă mai poate fi) de la Luceafărul şi HotNews.ro, la Esquire şi Dilema Veche. În prezent, întreţine şi un blog despre media, comunicare, branduri personale şi alte invenţii-new-media; poate fi accesat la adresa comanescu.ro. În 2009, Editura Humanitas i-a publicat volumul „Cum să devii un nimeni. Mecanismele notorietăţii, branduri personale şi piaţa media din România”.

foto © Iulian Comănescu

Cei trei paşi prin care poţi lua un interviu fotografului care a respirat acelaşi aer cu Andy Warhol, în anii 1963-1964, sunt, în ordine cronologică, următorii: îţi târăşti existenţa la un târg de carte faimos, unde nu îţi cumperi cărţi, ci un vinyl The Velvet Underground & Nico, produs de Warhol; apoi, aştepţi două zile, până să-ţi pice în mână ultimul număr al revistei Intelligent Life, care, coincidenţă, tratează impactul şi consecinţele operelor lui Warhol; ca, într-un final, prin circumstanţe risipite, să te intersectezi cu expoziţia Before They Were Famous a lui William John Kennedy, inedită prin faptul că îi înfăţişează pe giganţii mişcării pop-art, Warhol şi Indiana, înainte de se fi ştiut de existenţa lor pe plan mondial. Ca să îndeplineşti toţi paşii mai ai nevoie, totuşi, de o cheie imposibil de reprodus: hazardul.

Un inteviu de peste oceane, incomplet, ca arta însăşi.

George Şerban: What book(s) are you reading now ?
William John Kennedy: I’ve been reading reviews, opinions and all of the commentary coming out about my work.

G.Ş.: What do you fear most ?
William John Kennedy: My wife.

G.Ş.: Electric or acoustic ?
William John Kennedy: Acoustic.

G.Ş.: What is truth ?
William John Kennedy: Life. And not believing anything anyone says.

G.Ş.: Where are you now ?
William John Kennedy: Sitting at the Kiwi Arts Group booth at SCOPE Miami surrounded by inspiring artwork and people.

G.Ş.: Do you believe in life after death ?
William John Kennedy: No. Life ends, lights go out, it’s the end of the show.

G.Ş.: What is the strangest thing that ever happened to you ?
William John Kennedy: My friend was travelling through Texas and brought back a box. When he dumped its contents on the floor, a rattle snake flew out. It came so close to me, I had to catch my breath.

G.Ş.: The most sentimental song you’ve listened to ?
William John Kennedy: The instrumental of Blue Moon.

G.Ş.: Do you like sushi ?
William John Kennedy: Love it.

G.Ş.: What’s to be done if the end of the world won’t come this year either ?
William John Kennedy: Pray it doesn’t come ever.

G.Ş.: What are you thinking when you hear about ”human rights” ?
William John Kennedy: Racial equality.

G.Ş.: The thing you’re looking for but still haven’t found it ?
William John Kennedy: The apex in my own career, creating such thought-provoking work that everyone can appreciate from their own perspective.

G.Ş.: What is rationality’s purpose?
William John Kennedy: It serves none for me as an artist.

G.Ş.: Are you happy ?
William John Kennedy: When I’m with my wife Marie.

G.Ş.: A question for posterity ?
William John Kennedy: I was blessed to have a great aunt who introduced me to art. She was not only my mentor but one of the first women archeologists to excel in the field. She was a progressive thinker, completely open to the world.

————————-

William John Kennedy a studiat artele vizuale la Institutul Pratt şi la Universitatea Syracuse din New York. În anii ’50, a fost asistentul renumitului fotograf al publicaţiei Vogue, Clifford Coffin. În anii ’60, a reuşit să-i imortalizeze pe Andy Warhol şi Robert Indiana, cu câteva fracţiuni de secundă înainte să intre în istorie pentru o eternitate. Aceste fotografii, de o importanţă evidentă, au fost dezvăluite de W. F. Kennedy abia spre sfârşitul acestui an. William John Kennedy are împliniţi 81 (subliniez şi în litere: optzeci şi unu) de ani.

foto: Portretul lui William John Kennedy în 1963; fotografie capturată de către soţia sa, Marie Kennedy, în incinta studio-ului lui Robert Indiana.

George Şerban: Ce carte/cărţi citeşti acum?
Silent Strike: Manuale de sintetizatoare şi alte scule pentru muzică. Şi Ryu Murakami – În supa miso.

G.Ş.: De ce te temi cel mai mult?
Silent Strike: De corectitudine.

G.Ş.: Electric sau acustic?
Silent Strike: Ambele.

G.Ş.: Ce este adevărul?
Silent Strike: Cea mai mare frică a majorităţii oamenilor.

G.Ş.: Unde eşti acum?
Silent Strike: Unde nu trebuie.

G.Ş.: Crezi în viaţa de apoi?
Silent Strike: Nu.

G.Ş.: Care este cel mai straniu lucru care ţi s-a întâmplat?
Silent Strike: Am trecut de vârsta de 27 de ani.

G.Ş.: Care este cel mai sentimental cântec pe care l-ai ascultat vreodată?
Silent Strike: Nothingman, Pearl Jam.

G.Ş.: Îţi place sushi?
Silent Strike: Câteodată.

G.Ş.: Ce-i de făcut dacă nici anul ăsta nu vine sfârşitul lumii?
Silent Strike: Unii retardaţi, care se plictisesc, vor găsi un alt an pentru sfârşitul lumii.

G.Ş.: Cu ce impresii ai părăsi astăzi Pământul?
Silent Strike: Că totul este aleatoriu.

G.Ş.: La ce te duce gândul când auzi de „drepturile omului”?
Silent Strike: Că pot exista şi „stângurile omului”.

G.Ş.: Lucrul pe care îl cauţi şi încă nu l-ai găsit?
Silent Strike: Perfecţiunea.

G.Ş.: Ce este un poem?
Silent Strike: Dialog imaginar într-o oală de ocru roşu (Codrin Antonovici).

G.Ş.: Totul este relativ?
Silent Strike: Practic… Da.

G.Ş.: La ce e bună raţiunea?
Silent Strike: La anihilarea instinctelor.

G.Ş.: Eşti fericit?
Silent Strike: Da, dar pe perioade.

G.Ş.: În ce măsură Kafka ar fi avut probleme cu legea?
Silent Strike: Nu ştiu.

G.Ş.: Un artist pe care îl recomanzi şi un motiv pentru care merită să îi acordăm atenţia?
Silent Strike: Kazi Ploae. Sunt mai multe motive, le găsiţi singuri.

G.Ş.: Viaţa este suficientă?
Silent Strike: Nu şi necesară.

G.Ş.: Ce ne poţi spune despre Paris?
Silent Strike: Urât.

G.Ş.: Cine l-a ucis pe Kennedy, până la urmă?
Silent Strike: Nu contează.

G.Ş.: Iluzia pe care refuzi să o confrunţi cu realitatea concretă?
Silent Strike: Satisfacţia.

G.Ş.: O întrebare pentru posteritate?
Silent Strike: Dacă mâine ar dispărea Terra, ar avea vreo importanţă pentru Univers?

————————-

Ioan Titu a.k.a. Silent Strike, este unul dintre cei mai cunoscuţi compozitori de muzică electronică din România. Piesa sa „Words Kill People” a fost selectată, în 2007, pentru promovarea oraşului Sibiu – capitală europeană. A avut numeroase colaborări cu: Ada Milea, Deliric 1, Yvat, Maria Radu, Brazda lui Novac, etc. În 2010, a luat parte la proiectul audio-vizual „13 Most Beautiful Songs… A Soundtrack For Andy Warhol’s Screentests”, alături de Lucian Ban, Mat Maneri şi Dan Basu. La Strada Music i-a lansat, până în prezent, trei albume: „Silent Strike”(2005), „3 AM”(2008) şi „Alb”(2009).

George Şerban: Ce carte/cărţi citiţi acum?
Ruxandra Cesereanu: Tocmai sfârşesc de citit Curcubeul gravitaţiei de Thomas Pynchon. Şi, de asemenea, recitesc poemul-roman scris împreună cu Marius Conkan, Ţinutul Celălalt (despre lumile alternative create de doi prichindei bolnavi de sindromul Down). Nu-i rău să-ţi reciteşti cărţile proaspăt tipărite, ca să pricepi cum se vede totul dinafară, nu doar dinăuntru.

G.Ş.:  De ce vă temeţi cel mai mult?
Ruxandra Cesereanu: De moarte. De nebunie. De trădare.

G.Ş.: Electric sau acustic?
Ruxandra Cesereanu: Prefer acusticonul.

G.Ş. : Ce este adevărul?
Ruxandra Cesereanu: Ceva foarte rar.

G.Ş.: Unde sunteţi acum?
Ruxandra Cesereanu: Sunt unde sunt. Aici şi dincolo.

G.Ş. : Credeţi în viaţa de apoi?
Ruxandra Cesereanu: Mai greu, dar cred totuşi în anumite forme şi posibilităţi ale vieţii de apoi.

G.Ş.:  Care este cel mai straniu lucru care vi s-a întâmplat?
Ruxandra Cesereanu: Nu există unul singur, ci foarte multe lucruri stranii care mi s-au întâmplat. Aşa încât nu are rost să fac o listă.

G.Ş.: Care este cel mai sentimental cântec pe care l-aţi ascultat vreodată?
Ruxandra Cesereanu: Nights In White Satin (Moody Blues). Şi Lady And Bird.

G.Ş.: Vă place sushi?
Ruxandra Cesereanu: Deloc-deloc.

G.Ş. : Ce-i de făcut dacă nici anul ăsta nu vine sfârşitul lumii?
Ruxandra Cesereanu: Să trăim şi mai viu decât înainte.

G.Ş. : Cu ce impresii aţi părăsi astăzi Pământul?
Ruxandra Cesereanu: Cu senzaţia că a fost o realitate virtuală.

G.Ş.: La ce vă duce gândul când auziţi de „drepturile omului”?
Ruxandra Cesereanu: La o jucărie etică.

G.Ş.: Lucrul pe care îl căutaţi şi încă nu l-aţi găsit?
Ruxandra Cesereanu: Poate că nu l-am căutat şi l-am găsit.

G.Ş.: Ce este un poem?
Ruxandra Cesereanu: O viaţă concentrată de om şi de neom.

G.Ş.: Totul e relativ?
Ruxandra Cesereanu: Nu chiar totul.

G.Ş.: La ce e bună raţiunea?
Ruxandra Cesereanu: La spălat vasele şi la şters praful.

G.Ş.: Sunteţi fericită?
Ruxandra Cesereanu: E o întrebare care nu se pune (fiind prea intimă). Sau la care nu se răspunde (din acelaşi motiv). Fiindcă e ca şi cum ai pândi pe cineva atunci când îşi rosteşte rugăciunea.

G.Ş.: În ce măsură Kafka ar fi avut probleme cu legea?
Ruxandra Cesereanu: Kafka avea probleme cu el însuşi, aşa încât legea nu mai conta.

G.Ş.: Un artist pe care îl recomandaţi şi un motiv pentru care merită să-i acordăm atenţia?
Ruxandra Cesereanu: Sunt destui cei pe care i-aş recomanda. Nu vreau să stârnesc vreo rivalitate neavenită, aşa încât nu dau nume. Dar există pe lumea aceasta destui creatori în care merită să crezi.

G.Ş.:  Viaţa este suficientă?
Ruxandra Cesereanu: Fireşte că NU.

G.Ş.:  Ce ne puteţi spune despre Paris?
Ruxandra Cesereanu: Epidermic, spumos, viveur.

G.Ş.:  Cine l-a ucis pe Kennedy, până la urmă?
Ruxandra Cesereanu: Nu mai contează. Misterul domină contrapunctic orice crimă politică arhetipală.

G.Ş.: Ce progres semnificativ sesizaţi de la viaţa din peşteri încoace?
Ruxandra Cesereanu: Teoriile despre spaţiu şi timp, datorită cărora nu mai ştim cum să ne situăm în propria noastră viaţă şi în lume.

G.Ş.: Iluzia pe care refuzaţi să o confruntaţi cu realitatea concretă?
Ruxandra Cesereanu: Cum spuneam deja: trăiesc şi aici, şi dincolo.

G.Ş.: O întrebare pentru posteritate?
Ruxandra Cesereanu: Cum ar fi să ne naştem înainte de a ne naşte? Adică să ne alegem noi naşterea subiectivă concretă, înainte de naşterea obiectivă (concretă).

————————-

Ruxandra Cesereanu este una dintre cele mai importante voci ale literaturii române contemporane. Cel mai recent volum al său, scris în colaborare cu Marius Conkan, se numeşte „Ţinutul Celălalt”, şi a apărut la Editura Cartea Românească.

foto © Ruxandra Cesereanu

Rep: Promovaţi politica suspiciunii: unde ajungem dacă îl bănuim pe semenul nostru a fi drept fur şi otreapă? Ce mai construim pe neîncredere?

Iulia Motoc: Întrebarea îmi aminteşte de “maeştrii suspiciunii” : Nietzsche, Freud sau Marx. Cred că este o confuzie legată de această prevedere a Constituţiei : «avere» nu înseamnă orice bun pe care îl avem. Nu ştiu câtă încredere există acum în societate în cei care posedă «averi».

Rep: De ce tocmai acum s-a pus în discuţie acest articol? (Iarăşi americanii, sigur vor ceva)

I.M.: Discuţia relativă la această prevedere există încă de la adoptarea Constituţiei în 1991. Există o carte care redă toate aceste discuţii “ Odissea Constituţiei”. Raţiunea pentru care a fost introdusă este că există o temere faţă de legea comunistă a confiscării. Este evident că această dispoziţie nu numai că este desuetă dar este contrară, aşa cum arată opinia mea separată, reglementărilor europene.

Rep: Care ar fi implicaţiile în plan juridic ale unei asemenea hotărâri pentru societatea românească?  De ce ar trebui ca nea Gheorghe să îşi dorească o asemenea modificare a Constituţiei?

I.M.: Deocamdată Curtea a analizat proiectul de lege, mai précis în ce măsură el nu încalcă  drepturile fundamentale. Dreptul internaţional este încă departe de cetăţean, deşi era lui Tocqueville a apus. Multe evenimente de politică externă sunt importante pentru cetăţeni, chiar dacă înţelegerea lor este mai dificilă. Mai mult decât necesitatea combaterii infracţiunilor transnaţionale, cetăţeanul este afectat direct şi imediat de corupţie.

Rep: În şedinţa din 16 şi 17 iunie, scorul a fost 1 la 8. Deşi aţi înscris golul de onoare,  principiile dumneavoastră au fost măcelărite. Va mai fi vreun retur? Oferiţi un pronostic?

I.M.: Deliberările Curţii Constituţionale sunt secrete. Este sistemul care există în toate statele europene. Votul se poate desecretiza prin opinia  separata sau concurentă pe care o formuleaza judecatorul respectiv. Un judecator care a votat împotrivă are posibilitatea să formuleze opinie separată, deseori nu o face. Este raţiunea pentru care multe decizii care sunt adoptate cu majoritate de voturi nu au ataşate opinii separate. Pentru ca propunerea să fie acceptată  este necesar un număr de şase voturi în cazul proiectului de revizuire. Sunt singurul judecător care a formulat o opinie separată dar acest lucru nu înseamnă că sunt singurul judecător care a votat în favoarea eliminării acestui articol. Principiile mele nu au fost măcelărite, ci nu am întrunit cele şase voturi. Chiar dacă nu aş fi judecător constituţional nu îmi plac predicţiile. Am învăţat lecţia lui  Karl Popper.

Şi, pentru că la un om viu mergi cu un buchet impar de întrebări,

Rep: Ilf şi Petrov, Mark Twain, Jerome K. Jerome, Shalom Aleichem, Woody Allen?

I.M: Între “Cele douăsprezece scaune” şi Jonathan Swift.

Şi aveţi pe cine întreba: Vladimir Tismăneanu, Mircea Cărtărescu şi Gabriel Liiceanu.

Azi, la ora 18.30, la Librăria Humanitas Kretzulescu (Calea Victoriei nr. 45).

Lansarea va fi urmată de o sesiune de autografe.

Vreau să se afle dintru început: sunt cu totul de acord cu orice fel de reorganizare a României, inclusiv cu trecerea Aradului la regiunea Oltenia, de s-ar găsi vreun coate-goale, parlamentar, care să propună năstruşnicia asta. Sunt pro federalizare, dacă m-ar întreba cineva, omul cu sondajul sau altcineva – în cadrul unui referendum, sunt pentru, sunt contra, sunt pentru contra!

Dacă România va dispărea vreodată de pe hartă, asta se va întâmpla din alte cauze; regionalizarea nu se va număra neapărat printre ele. România este distrusă zilnic, câte puţin, prin contribuţia voluntară şi zglobie a fiecărui locuitor al său, şi nu din pricina uneltirii maghiarilor revizionişti sau a imaginii proaste „întinată” de ţiganii certaţi cu legea (şi, fireşte, numai de ei!). Discutarea sensului suveranităţii, al centralismului administrativ, protestele iscate de agitarea perspectivei autonomiei Ţinutului Secuiesc sunt frecţii la un picior de lemn în comparaţie cu priceperea neîntrecută a oricărui individ care locuieşte această ţară de a o anula, ignora, sabota, desfiinţa.