Un multum in parvo al cărţii Socialnomics: How Social Media Transforms the Way We Live and Do Business, de Erik Qualman.

Oare mâine va mai fi un ieri? Oare azi va deveni un poimâine? Doar zborul pescăruşului spărgând geamul de cristal al valurilor mării ne-o va spune. Dar şi Jurnalul thechronicle.

Tot ce aţi dorit să aflaţi despre mâine, iar mâinele s-a învrednicit doar să se învelească în plapuma viselor.

Numai şi doar aici.

A dispărut gustul pentru utopie, pentru întrebări naive, directe, puternice, ideologice, politice, artistice. Avem de-a face cu o băltoacă estetică din care spaţiul public cultural pare incapabil să iasă. Vrem să trecem actualitatea prin bibliografii incomode şi prin problematizări care să ne trezească din pasivitatea traiului „capitalist cu faţă umană”.

Am reuşit să îl prindem pe Vasile Ernu într-o mică pauză revoluţionară şi i-am luat un interviu.

Î: E un moment prielnic pentru stânga? (revolte, mari prefaceri sociale, şomaj, prăbuşire economică).

V.E.: Pentru stânga întotdeauna este un moment prielnic mai ales când societatea în care trăieşti şi-a pierdut orice capacitate de solidaritate iar inegalităţile şi şansele la lucrurile esenţiale precum educaţia, sănătatea şi asistenţa socială sunt pe cale să dispară.

Din cunoştinţele mele, în România nu exista in acest moment o platformă de acest format, care să îşi propună să dezbată nu doar teme punctuale, de tip jurnalistic, ci şi ideologii, direcţii politice şi teme majore pentru societatea românească. Dupa cum se vede deja: venim cu texte de respiraţie mai lungă, cu o atitudine critică, polemică şi destul de diferită faţă de ce avem în acest moment pe piaţa de idei. În textul nostru se vede destul de clar direcţia de atac şi doleanţele noastre.

Din punctul meu de vedere, prima zonă de atac, cea care a devenit sufocantă, este zona conservatoare şi oportunistă în care se scaldă cea mai mare parte a intelighenţiei noastre: discurs neointerbelic, cum zice colegul nostru Şiulea, şi posturi cât mai bine plasate şi remunerate. În al doilea rând vrem să recuperăm un anumit discurs critic care vine pe filiera de stânga. Nu e nimic de ascuns aici. Stânga, ca şi dreapta, sunt moduri de reflecţie nu boli mentale. Nu ne legitimăm neapărat criticând sau polemizând, ci aducând noi direcţii de reflecţie, soluţii diferite, abordări diferite.
E timpul să apară în faţă oameni noi, oameni foarte bine instruiţi şi care nu fac comerţ cu texte şi idei.

Î: Vă gândiţi, pentru viitor, la o implicare activă în societate şi nu să rămâneţi doar o platformă a discursului de stânga?

V.E.: A scrie texte, a lua atitudine prin texte şi prin alte diverse forme reflexive e un început,  nu un capăt de drum. Textele, cărţile nu pot schimba lumea dacă nu sunt urmate de nişte acţiuni sociale şi politice concrete. Nu suntem naivi să credem că doar textele pot schimba lumea, cel puţin lumea din jurul nostru. De aceea, fireşte că vom urmări şi un alt gen de acţiune, nu doar pe cel strict cel teoretic. Mulţi dintre noi sunt deja implicaţi în diverse proiecte concrete. Suntem foarte interesaţi de crearea unor forme noi de apărare şi luptă socială şi politică. Ne vom implica treptat treptat tot mai mult în proiecte concrete. Nu cred însă că ne veţii vedea în structuri politice de tip partid. Nu cred că în acest moment este nevoie de noi acolo. Cred că se poate influenţa atât politic cât şi social şi de pe alte paliere decât din interiorul partidului. De exemplu, falanga intelectuală din PDL a demonstrat că e o variantă perdantă în acest moment. Însă este foarte clar  că trebuie găsite noi forme de implicare şi de acţiune.

Î.: O ultimă întrebare, ţinând cont de context: până unde se poate merge cu greva? Cei care lucrează în domenii vitale pentru populaţie (brutării, farmacii, medici chirurgi, poliţişti ) în ce condiţii, cerându-şi drepturile, au dreptul să nu afecteze viaţa celor mulţi – folosindu-se de cei mulţi de fapt.

V.E.: Una dintre cele mai mari probleme ale noastre din ultima perioadă, a celor mulţi, lipsiţi de protecţie, e tocmai faptul că au început să dispară mecanismele şi organizaţiile prin care se pot proteja şi prin care pot lupta împotriva unei noi elite modiale tot mai puternice care reprezintă o combinaţie cinică între birocraţia statului şi marii proprietari privaţi. Marea provocare a începutului de secol XXI este exact asta: cum ne vom proteja şi cum vom lupta împotriva acestei noi elite mondiale, care deţine o putere copleşitoare şi pe care o întâlneşti de la New York la Pekin şi de la Moscova la Londra.

Noua elită este un soi de capitalism, cu o putere enormă în zona privată, a marilor corporaţii, a marilor structuri bancare, dar cu un puternic lobby şi sprijin al statului. Noua criză a arătat perfect cum funcţionează acest mecanism: elita care conduce cea mai “profitabilă” zonă privată (spaţiul finanţelor, băncile) falimentează acest sector îmbogăţindu-se şi salvându-se în definitiv apelând la structurile de stat. Aşa-zisul sector “neprofitabil”, care este statul, folosind banii contribuabililor, vine să salveze crema capitalismului.

Eu cred că în acest moment noi am revenit la sec.XIX din punct de vedere al reinventării formelor de luptă şi de protecţie împotriva acestei elite. Trebuie să reînvăţăm să facem sindicate şi grupuri de presiune şi luptă.
Cum este posibil să se taie un procent atât de mare din salariile şi pensiile unei pături sociale atât de mari şi să nu existe nici o revoltă, nici un protest serios? Ce am avut este comic.

Cred că, înainte de a ne pune întrebarea până unde mergem cu revoltele, ar trebui să vorbim mai întâi despre cum să ne organizam şi cum protestăm. Trebuie să reînvăţăm să ne solidarizam şi să ne mobilizăm pentru nişte cauze.

Arestarea de ieri a dlui.Sorin Ovidiu Vântu ne-a trezit un pic din halucinantul roller coaster al crizei: salarii, disponibilizări, taxe, indiferenţa guvernării… Ne-a trezit atât de brusc încât am uitat toată poezia dimineţilor încete în care ne beam cafeaua aruncând peste umărul partenerei/partenerului privind declaraţiile spumoase ale prim ministrului sau ale ministrului “de resort”, imagini ale camerelor de supraveghere uşor blurate în “secundele dezastrului”, jandarmii francezi care, în loc să înţepe cu şurubelniţa în fund extratereştri, umplu cursele charter către Bucureşti cu rromii noştri, sau delectându-ne cu exerciţii de dialectică mafiotă, cu perenele poveşti despre transferurile în fotbal şi aşa mai departe.

Din capul locului vreau să vă spun, onorată instanţă, dacă tot m-aţi chemat aici, în Marele Spectacol, că mi-ar fi plăcut să primesc nişte bani de la dl.Vântu: i-aş fi băgat în thechronicle.ro, să fac proiectul mai cunoscut şi să se bucure cât mai mulţi oameni de scriitură de calitate. Dar n-a fost aşa, ba dimpotrivă: şi familia mea a fost naivă şi a depus bani la FNI. Acum doarme liniştită.

Dar, dacă tot ne-am trezit atât de brusc, onorată instanţă, daţi-ne voie să declarăm următoarele, cu drag, vă iubim:

- este incredibil – şi inadmisibil – să acceptăm cu atâta lejeritate “pedepsele” date de jurnalişti, analişti, prietenii lor, şefii lor, prietenii şefilor lor, cumnaţi, socri şi nepoţi: fără a respecta cele mai elementare norme de jurnalism, zeci de oameni (nu doar dl.Sorin Ovidiu Vântu) sunt “condamnaţi” de presă înainte de a fi condamnaţi de dumneavoastră, onorată instanţă

- este incredibil – şi inadmisibil – să permiteţi, onorată instanţă, aceste arestări televizate, pre-anunţate, cu personaje încătuşate şi înghesuite în dube, iar apoi să emiteţi, la presiunea prietenei dumneavoastră presa, mandate de reţinere şi sentinţe ce aduc aminte de execuţiile publice

- este inadmisibil, stimaţi juraţi, să renunţăm la un film bun, la o carte savuroasă pentru a vedea acest policier ieftin, de categoria B care a devenit România aşa cum e prezentată de o bună parte a presei

- suntem extrem de tulburaţi şi mâhniţi, onorată instanţă, că există foarte mulţi români, prea mulţi, care cred că România chiar aşa este

Onorată instanţă? Onorată instanţăăă??!

În timp ce deliberaţi, onorată instanţă, permiteţi-ne câteva sfaturi pentru cititorii noştri români sau străini aflaţi din întâmplare pe teritoriul României:

1. Nu mai discutaţi despre problemele de familie la telefon: problemele se pot întoarce împotriva dumneavoastră. De exemplu, se poate crea un adevărat cap de dosar împotriva dumneavoastră dacă rostiţi în receptor “Ai primit ăia 2 milioane pentru porc?” sau “Mi-ai lăsat plasa unde ai spus?”

2. Umblaţi în permanenţă cu 2-3 avocaţi după dumneavoastră

3. Dormiţi cu lumina aprinsă şi nu închideţi televizorul până nu vă asiguraţi că nu vedeţi vreo ştire care arată cum procurorii se îndreaptă spre apartamentul dumneavoastră

4. Declaraţi mereu că sunteţi săraci şi bolnavi, că îi urâţi pe oamenii de afaceri, că toată lumea vă fură

5. Cel mai bine e să spuneţi că sunteţi pe moarte

6. Nimeni nu e în siguranţă

Web 3.0 from Kate Ray on Vimeo.

Ne aflam in mijlocul unei perioade dificile pentru sport si pentru cei care ii iubesc metaforele. Recesiune, criza, contractie financiara si, peste toate, o nestavilita inflatie a indiferentei. Sportul sufera inecat in nestiinta si ratacit in pamflete. Pentru ca figurile de stil au o particularitate periculoasa; explica, insa si mai mult ascund.

Peste tot in lume, fratele aliat al sportului, jurnalismul sportiv, se bucura de o recunoastere “generoasa” in societate; este numit animalul de casa al showbiz-ului sau raionul de jucarii al mass-media; un oxymoron privit prin perdeaua antica a sintagmei piine si circ. De ce nu este jurnalismul sportiv un oxymoron? Raspunsul este simplu si l-au dat altii, aflati, din pacate, foarte departe de Dimbovita. Jurnalismul sportiv este ideologic si reflecta relatiile de putere din societate. Sau asa stau lucrurile in lumea buna. Acolo unde este un business mai voluminos decit cinematografia sau industria de automobile. Folosit ca instrument de marketing politic, sportul este desigur, foarte eficient. Insa ce primeste sportul in schimb? In orasul lui Bucur atletii profesionisti par a fi transformati in marfa sezoniera la cerere, iar antrenorii in ingrijitori de jucatori fara drept la replica. Ce este sportul asadar si care sunt valorile lui? Avem un conflict intre simbolurile venite din interior si finantele venite din afara? Care este ordinea si de ce este atit de greu ca aceste doua tipuri de valori sa se ingaduie reciproc?

Din cînd în cînd, îndeosebi dimineaţa, atunci cînd dorea să înceapă o nouă viaţă, iubitul mort îi răsărea din nou sub nas – mirosea a votcă. Uite’aşa! Iubitul îi creştea în fiecarezi, iubitul îi lua forma unor versuri celebre, ea putea, în sfîrşit, să meargă goală săgeată pe stradă, ea mergea mai departe, ea mergea, iubitul creştea odată cu fiecare fir, creştea iubitul dispărea cu fiecare fir, versurile, poemele, titlurile, cărţile se schimbau unele cu altele, cititorii urlau înnebuniţi, Literatura e un joc de hochei?, cine cui îi dă în cap la mantinelă, omoară’l!, dar iubitului nici că’i păsa, el avea o umbră, el avea un miros şi glezne zglobii, el doar inima îşi ascuţea la polizor.

Îi mulţumesc (nu doar pentru fotografie) Reporterului Virtual Tiberiu Lovin (http://www.reportervirtual.ro).

Mulţi jurnalişti, atmosferă destinsă. O colegă olteancă ne zgudui fiinţa naţională propunându-ne să conjugăm două verbe, ambele fundamentale pentru poporul român: a fi, iar pe celălalt îl ghiciţi cu toţii. Cei mai mulţi dintre noi nu ştiurăm. Mai ales la primul.
Traian Băsescu fu primul preşedinte postrevoluţionar care călcă Timocul sârbesc pentru a-i întâlni pe oltenii de dincolo. Unii zic că ar fi chiar primul şef de stat din ultimii 120 de ani de făcu asta. E de verificat.

Ştim cu toţii că preşedintele e imprevizibil, nu? La un moment dat luă tricolorul şi începu să îl fluture teribil. Mă gândii (vă spusei cât de rar călcară ai noştri pe acolo) cum ar fi fost dacă preşedintele maghiar ar fi fluturat steagul în secuime. Cam ăsta fu momentul.

La întoarcere o luarăm pe la Tg Jiu, să vedem Coloana. Platoul pe care se înalţă e, în mare, cam cum l-a gândit meşterul, cu excepţia unei fabrici de confecţii slute. Nu văzurăţi iarbă ca acolo: englezii nu au aşa ceva. Ne întinserăm, şi intrarăm repede în armonie cu gândurile meşterului, pentru că locul e cu adevărat minunat. Apăru însă mogulul care păzeşte coloana şi ne zise că e interzis să te întinzi. Păi să o calci cum de e voie? întrebă, just, Pavel. S-o calci e voie, să te tolăneşti, nu.

Nu te poţi tolani în faţa meşterului, cum nu o poţi face nici la muzeu, poate că asta o fi vrut să spună mogulul. Pesemne că ăsta o fi muzeul oltenilor.

Acum 50 de ani au încercat să doboare Coloana şi nu au reuşit. Probabil că este unul din lucrurile cele mai trainice din ţărişoara asta a noastră.

Ca şi perfectul simplu.