Este un accesoriu greu de purtat. Îţi vine să renunţi la el, dacă ţi-ai permite. Este un cameleon care, fără milă, din bogat te face şi mai bogat, din rafinat te preschimbă-n snob, din rege te coboară la rang de valet, din impotent te transformă în homo virilis, şi invers. Este atât de scump, încât 99% se întreabă dacă nu cumva e falsul strălucitor, cumpărat de la colţ cu Piaţa Romană.

În fapt, Rolex nu a existat niciodată. E prea costisitor. După o zi de purtat Rolex, psihicul tău e făcut zob. Înainte să îndrăzneşti să-ţi pui un Rolex pe mâna stângă, trebuie să epuizezi inventarul întrebărilor cu pornire de la facerea întunericului: unde mă aflu, cine sunt, cu cine sunt, cât de bogat sunt, cu ce pot să mă laud în afară că port un Rolex. Forma cuvintelor s-a schimbat, între timp. Dar înţelegem cu toţii. Biblia trebuie retradusă după apariţia Rolexului.

Partea frumoasă a lucrurilor (vorbim aşadar de cea intangibilă) e că nu vei fi niciodată într-atât de bogat încât să vezi în Rolex un frate geamăn al lui RULEXX, fabricat într-un atelier la margine de apă, din oraşul Táoyuán. Rolex este un fel de a şaptea dimensiune, dincolo de care nu mai poţi îndruga nici un gând.

Să rămânem cu această concluzie: mulţi nu poartă Rolex de frică.

Dar şi pentru că, atunci când îşi leagă ceasul Rolex la mână, se întreabă la ce bun?

Un multum in parvo al cărţii Socialnomics: How Social Media Transforms the Way We Live and Do Business, de Erik Qualman.

În perioada 2-4 septembrie, la Tulcea, Asociaţia “Ivan Patzaichin- Mila 23″ va organiza Festivalul Internaţional al Bărcilor cu Vâsle Rowmania 2011, un festival al ambarcaţiunilor cu vâsle cu participanţi la nivel internaţional din ţările dunărene. Festivalul Rowmania se doreşte a deveni cel mai important eveniment internaţional al Deltei şi va fi construit pe mai multe zone de interes astfel că, în afara competiţiei, vor fi organizate: expoziţie de bărci locale, Târgul Dezvoltării Durabile în Delta Dunării, Târgul comunităţilor locale, expoziţia “Bicicleta Apelor”.

Rowmania îşi propune încurajarea creativităţii şi promovarea inovaţiilor 100% româneşti şi, pentru a nu rămâne doar la stadiul de declaraţie de intenţii, Ivan Patzaichin şi Paul Vasiliu, unul dintre puţinii făcători de bărci din lemn din Tulcea, au inventat CANOTCA - un produs integral “made in Romania”, cu un design unicat, făcută din lemn şi preluând meşteşugul marangozilor din Deltă.

În 1972, la Olimpiada de la Munchen, Ivan Patzaichin cucerea medalia de aur după ce, în cursele de calificare, s-a încăpăţânat să termine cursa având pagaia ruptă. Atunci, nimic nu i-a stat împotrivă.

Mai multe despre Rowmania şi Asociaţia “Ivan Patzaichin – Mila 23”, aici.

Foto: Rowmania

Am început prin a mă prezenta, i-am explicat cum am ajuns la ea, cum m-am îndoit de existenţa ei pînă în ultima clipă şi, văzînd că zîmbeşte indulgent şi amabil, am prins curaj să-i spun că am emoţii foarte mari. În timp ce îi vorbeam, am sesizat că are un tic ciudat: cam o dată la treizeci de secunde îşi privea încheietura mîinii stîngi, pe care purta o curea de ceas pe jumătate putrezită.
Aveam să aflu doar la sfîrşit, în discuţia de după interviu, că acolo obişnuia să îşi poarte ceasul biologic, pe care l-a pierdut de mult. Cureaua era singura care îi mai amintea de el şi de cîte ori se gîndea la trecerea timpului (şi se pare că asta se întîmpla continuu) îl privea ca pe o amintire a vremurilor fericite, cînd venirea miezului nopţii conta.

Nu eram singure, în jurul nostru mişunau strigoi, majoritatea fiind însă prea preocupaţi ca să ne bage în seamă – croşetează fără întrerupere giulgiuri din pînze de păianjen, mi-a explicat Cenuşăreasa. Cererea era foarte mare, tot mai multe giulgiuri trebuiau livrate în timp record, în plus s-au înmulţit şi comenzile speciale, în care se solicitau giulgiuri cu modele personalizate pentru tot mai multe rămăşiţe pămînteşti ale Nimenilor. Nimenii au fost dintotdeauna clienţii preferaţi ai strigoilor şi aceştia făceau tot posibilul să îşi onoreze reputaţia de furnizori fideli.

Iniţial am vrut să îi cer acordul pentru a porni reportofonul dar, ascultînd ecourile ciudate ale vocilor noastre, peste care se suprapunea şi clămpănitul monoton al andrelelor strigoilor, mi-am dat seama că cel mai bine ar fi să îmi iau notiţe.

Iată transcrierea aproximativă a ceea ce am reuşit să reconstitui din ce mi-am notat şi din ce mi-am mai amintit din discuţia noastră:

- Domnişoară Cenuşăreasa, sînteţi un personaj celebru, visul multor fetiţe din lumea întreagă, povestea dumneavoastră însufleţeşte de speranţă pe mulţi din cei vitregiţi de soartă. Iată însă că, după atîtea secole de existenţă, ne e dat să aflăm că nu trăiţi fericită alături de prinţ, pînă la adînci bătrîneţi, şi vă găsesc aici, în locul acesta ciudat şi uitat de viaţă. Ce s-a întîmplat?
- Mult timp am lăsat editorii, mass media, Hollywoodul să amăgească lumea cu finalul fericit. Era o poveste frumoasă şi aveam impresia că merită păstrată aşa. Adevărul însă este altul şi acum am hotărît că a sosit momentul ca acesta să iasă la iveală.
- De ce tocmai acum ?
- Locuind aici, am acces la toate informaţiile legate de suflete, şi cele pe cale de editare, care sînt în lucru sus, la etaj, şi cele ieşite din uzul pămîntesc, pentru care lucrează strigoii de aici. Văzînd încotro se îndreaptă lumea mi-am dat seama că o parte din probleme sînt cauzate şi de povestea mea, aşa cum era ea cunoscută.
- În ce sens ?
- Lumea crede în finaluri fericite care se obţin uşor, femeile visează la prinţi care să le caute peste tot şi să le bată la uşă.
- Să înţelegem că nu există finalurile fericite?
- Oh, ba da, există! Doar că pentru a ajunge la ele trebuie să ai o atitudine diferită în viaţă decît cea pe care am avut-o eu. Şi prinţul, de altfel.
- Mai concret?
Priveşte în jur, de parcă ar vrea să verifice dacă ne ascultă cineva – ceea ce era oarecum de la sine înţeles.
- Nu vreau să dau lecţii. Vreau doar să se afle adevărul.
- Înţeleg. Şi adevărul este că…
- Adevărul este că prinţul s-a oprit la a şasea casă, după care nu m-a mai căutat.
- De ce?
Priveşte iar peste umărul meu; nu mă pot abţine să nu îmi întorc şi eu privirea, să văd la ce se uita. Strigoii se opriseră din croşetat şi ne ascultau.
- E vreo problemă? am întrebat-o eu, un pic nervoasă.
- Ah, nu, nu… (zîmbeşte). Strigoii sînt foarte simpatici. Ne tachinăm mereu, mă mai împung ei cu cîte o glumiţă acidă, cum că următorul giulgiu e al meu, că pînă la urmă o să mor şi eu o dată cu povestea mea, dar ţin mult la mine. Vedeţi dumneavoastră, pînă şi strigoii au nevoie de speranţă…
- Ei ce speră?
- Speră ca eu să mai sper.
În momentul acela am simţit că alunecam prea mult spre filo şi fiolozofie şi ne îndepărtam prea periculos de scopul interviului meu, aşa că am încercat să readuc vorba despre prinţ – eram sigură că dacă nu reuşesc să obţin de la ea cîteva amănunte concrete despre el, redactorul nu avea să publice interviul în întregime, sau poate nu avea sa îl publice deloc:
- Dar ce s-a întîmplat totuşi cu prinţul? De ce nu a mai venit?
- Cum spuneam, s-a oprit la cea de a şasea casă, acolo a întîlnit o brunetă fermecătoare, au început să povestească şi, din una în alta, pînă la urmă nu a mai contat dacă i se potriveşte condurul sau nu.
- V-a uitat.
- Se poate spune şi aşa.
- Se poate spune şi altfel?
- Se poate spune şi că a renunţat, că a obosit, că şi-a pierdut încrederea în faptul că mă va găsi, că exist, că îl aştept.
- Şi a rămas cu bruneta?
- Da, s-au căsătorit, au avut copii, după o vreme au divorţat…
- Prinţul a divorţat?! Și nici după aceea nu a încercat să vă găsească?
- Ba da, continuă să caute. Dar e schimbat, nu mai e la fel.
- Și nici acum nu vă gîndiți să îi dați dumneavoastră un semn?
- Nu, pentru că personajul meu așteaptă. Acesta e rolul meu, să îl aștept. Tocmai pentru că e un rol prost am decis să demasc întreaga poveste. E un fel de revoltă: văd atîtea fete tinere care așteaptă și care apoi ajung să fie Nimeni, să poarte unul din giulgiurile speciale ale strigoilor, și m-am gîndit că poate dacă s-ar ști ce s-a întîmplat cu adevărat în povestea mea, s-ar schimba ceva.
- Dar de ce ajung Nimeni?
- Ajungi Cineva doar dacă ești iubit așa cum ești.
- Deci fetele trebuie să înțeleagă că nu se pot resemna doar să aștepte, iar băieții trebuie să continue să caute pînă o găsesc pe cea căreia i se potrivește perfect condurul, adică cea care li se potrivește perfect.
- Nu știu dacă asta trebuie să înțeleagă. Eu vreau doar să știe ce s-a întîmplat de fapt în povestea ‘Cenușăreasa’. Mai departe nu e treaba mea.
- Și ce final are, pînă la urmă, povestea Cenușăresei? Dumneavoastră ce faceți aici? Ce urmează?
- Eu continui să aștept, el continuă să caute, mai mult sau mai puțin conștient de faptul că mă caută pe mine și, așa, vom continua să ne căutăm pînă la adînci bătrîneți și să sperăm că ne vom găsi, că vom ajunge Cineva. Acesta este finalul poveștii noastre.
- O ultimă întrebare, dacă îmi permiteți. Ce s-a întîmplat cu mama vitregă, cu surorile dumneavoastră?
Cenușăreasa a privit iar dincolo de mine, spre strigoi, și a răspuns cu un singur cuvînt: Nimeni.

Un discurs despre ce am fost cîndva, prin strămoşii noştri, este cel al fotografiei de produs. Ne face să punem mâna pe cuţitul cardurilor şi să vânăm magazinele. Sângele dulce-amiroase. Cine o face aşa? Un interviu cu fotograful Ciprian Ţânţăreanu, un nume pentru această industrie, cu o experienţă ce cuprinde 12 ani de meserie şi sute de branduri în portofoliu, jumătatea tandemului Ţânţăreanu+Ţânţăreanu, studioul fotografic specializat în fotografia drink&food.

Î: Câte premii ai vânat până acum?

C.Ţ.: Nu prea. Cenuşăreasa nu merge la baluri gen Ad’Or, deşi am câteva imagini premiate pentru Prigat, Pagini Aurii şi Muzeul Antipa. De fiecare dată când o poză de-a mea a fost într-un print care lua câte un premiu eu nu eram în sală, ci fix în studio, la lucru, chiar dacă era sambata sau duminică, seara (sau noaptea). Uneori primeam câte un telefon de la art directorul care era pe podium, celebrând, alteori aflam de pe iqAds. De asta m-am gândit acum la Cenuşăreasa. Oricum, ideea e că genul de fotografie care trebuie să îţi provoace pofta, foamea sau setea nu are prea mare legătură cu conceptele alambicate, loveşte mai direct, mai… la ficat rar la cap.

Î: Cum ai început şi de ce ai ales tocmai fotografia de produs?

C.Ţ.: Când am început să merg să mă prezint pe la primele agenţii, mergeam cu două portofolii, unul cu poze cu oameni, celălalt cu poze cu produse. Primul era răsfoit foarte politicos, într-un ritm atent dozat. Cel de al doilea, cu produse, stârnea alt ritm şi alte întrebări, mult mai însufleţite. Am ajuns repede să cred că sunt “predispus” la aşa ceva, cum se spune in cazul maladiilor. În plus, deşi sunt oarecum extrovertit şi comunicativ, mi-e mai uşor să pun o lumină mişto pe un produs decât să smulg nu ştiu ce expresie de la un fotomodel căzut din Lună.

Î: Îţi spune o sticlă de vin mai mult decât o fată frumoasă? Sau ţi se pare că vinul este un model mult mai inteligent?

C.Ţ.: Uneori şi eu ajung la concluzia că nu e deloc mai puţin inteligent (obiectul) şi nici nu are cum să protesteze, sau să-mi spună singur şi neîntrebat de fapt în ce lumină ar arăta mai avantajos… )

Î: Mănânci bine înainte de o şedinţă foto?

C.Ţ.: Nu m-am gândit niciodată la asta, dar în niciun caz nu e… cazul să “intri în cantonament”, înainte de “meci”. O idee bună ar fi dacă ai putea înfometa clientul, ca să i se pară din start că tot ce pozezi tu arată nemaipomenit, fabulos. Asta e de ţinut minte mai ales că în toate briefurile primite apare invariabil fraza “să-ţi lase gura apă”. Na, să-ţi lase, da’ să faci puţin foamea înainte, na, na!

Î: Ai vreun aparat favorit?

C.Ţ: Să ştii că nu e deloc cool să vorbeşti despre echipament. Însă, dupa logica asta, la curse ar trebui să fie piloţi care să nu ştie sigur daca au la maşină motorul în faţă sau în spate. Sigur că cel mai important e să-ţi foloseşti creierul sau inima, dar, vrând nevrând trebuie să ştii să apeşi pe toate butoanele, atunci când e nevoie. Eu folosesc lumini Profoto, camere Sinar, rar şi Mamiya şi un captor Phase One. Un fotograf mult mai celebru a zis odată “I use Phase Ones, but I have no love for them”. Sunt de acord şi eu, avem alte chestii de admirat, mai interesante.

Î: Cu ce ai început?

C.Ţ.: Am avut şi eu un Zenit (aparat rusesc), apoi o Praktica (din RDG), la mâna a doua.   Chiar, mai ştie cineva ce însemna R.D.G. sau D.D.R.? Nu, nu e o prescurtare pe messenger, adică nu e un fel de BRB, sau ASAP, sau PLM.), Au urmat un Ricoh, un Olympus OM2, o Minolta X300 …
Când eram amator mi-au placut Nikoanele, asta poate trece drept o chestie normală, în sensul că n-am avut fantezii gen Leica, Contax sau Voigtlander (această declaraţie nu va spune nimic unui om normal, dar ii va alunga pe împătimiţii mai bolnavi; nu contează, nu sunt în target). Oricum, acum 20 de ani, un Nikon F3 cu booster, 3 obiective şi un blitz costau împreună cât o garsonieră în Dristor. Dar la vremea aia nu aveam bani  nici de una, nici de alta. Iar primul set de lumini m-a costat cât salariul mediu (de atunci) pe 3 ani, asta şi fiindcă in anii ’90 se câştiga cam prost. Iar ultimul set… cam la fel, doar că e vorba de un salariu mult mai bun, cam de executive la multinaţională.

Î: Este fotografia de produs o artă sau o incitare a simţurilor?

C.Ţ.: Odată exista în România Asociaţia Artiştilor Fotografi. Dintotdeauna mi s-a parut titulatura prea pompoasă şi prea complexată. Fotografia e (poate) şi o artă, numai că nu e cazul să clamăm asta cu o insignă pe piept.
Cu Arta am lămurit-o (sau nu), cu incitarea simţurilor: nu o practic, cel putin nu conştient, în orice caz fără premeditare.

Î.: Cum curge berea în fotografia ta? Care sunt trucurile tale?
C.Ţ.: În fotografia de portret ai nevoie de nişte perechi de mâini bune de la stilist, make-up-artist şi toţi ceilalţi din echipă, casting, location scouteri, etc. Şi în fotografia de produs trebuie să ştii să rezolvi probleme, cum sunt cele legate de foodstyling (sau beerstyling), însă o poţi face şi numai în doi, fotograf şi stilist. Eu şi Adelina (cealaltă jumătate din ŢÂNŢĂREANU+ ŢÂNŢĂREANU) lucrăm eu ca fotograf, ea ca stilist. Lucrăm împreună, din vremuri imemoriale. Şi de la început făceam foodstyling, numai că la început… nu ştiam că se cheamă aşa (?!)
Am dedus asta dintr-o revistă Cuisine de France, revistă pe care o devoram număr de număr, (deşi nici ei nu treceau de la început la credits “foodstylist: Cutare”, ci doar ceva gen “asiette: Cutare”. De la o vreme însă am văzut scris şi termenul “food styliste”, deci ne-am prins….)
Cele mai multe trucuri le-am învăţat făcându-le singuri, deşi nimeni nu poate contoriza câte tuburi de gel, de superglue sau de gumă arabică am jertfit, între timp, printre altele, ca să învăţăm.
Uneori, mai schimbam între noi declanşatorul cu atomizorul de glicerină, când avem, ca toţi oamenii mari, câte o pană de inspiraţie. Dar în general, la shooting mâinile le ţinem fiecare de partea lui. Eu pe obiectiv şi declanşator, Adelina pe pensulele, foarfecele şi cuţitele ei.
La partea de concepţie, de pregătire a joburilor însă, întotdeauna lucrăm în tandem, de aceea e greu de stabilit (chiar dacă nu ne propunem să lămurim asta) ideea cui a fost mai bună.

Î.: Cum fac(eţ)i ca totul să arate atât de bine? Vezi tu ceva ce noi nu vedem?

C.Ţ.: Ştiu că e caraghios, dar uneori chiar cred că vedem mai mult decât vede un om normal. Fiindcă un om normal (la cap) nu stă, în viaţa reală, ca noi, să observe cum pică nu ştiu ce frunză pe nu ştiu ce legumă sau fruct, sau nu s-a gândit niciodată cum arată picăturile de condens pe o bere servită la 8 grade faţă de una servită la 3 grade. Am fost în poziţia de a reproduce diferit astfel de situaţii, de-aia ştim! Asta e cu plus.
Pe de altă parte, de multe ori când bem o bere la o terasă şi primim câte o halbă  care arată (natural!) bine, ne e teamă că vom pune mâna pe ceva lipicios-alunecos, ca şi glicerina pe care o întindem noi în timpul şedinţei foto. Asta e cu minus… Cât despre spumă, mai bine ne oprim din povestit.

Î: Scriitorul are o problemă cu primul cuvânt sau prima frază. Tu trăieşti asemenea lucruri, sau totul îţi merge brici de la început? Care e „foaia ta albă”?

C.Ţ.: “The night was humid”, ştiu cum e. Nu ştiu ce să zic, cred că am, câte puţin, parte de ambele situaţii, ca tot omul.
De multe ori, foaia albă e un brief care încearcă să spună totul rezumand prin:
“- Produsul nostru să arate foarte apetisant, să-ţi lase gura apă”.
“- Nu, serios? Atât?!”

Î:  Există în România vreo şcoală de fotografie de produs? Te-ai gândit să deschizi tu una?

C.Ţ.: Eu? De unde şi până unde?! Nu m-am văzut niciodată în postura de guru. Sunt doar un tip care-şi face treaba corect, dar cu o mare atenţie la detalii. Partea asta e cea mai importantă pentru mine.
Cu şcolile, să fim serioşi: abia dacă există ceva cât de cât valabil pentru fotografie în general (am cunoscut câţiva absolvenţi absolut aerieni). Totusi se predau chestii interesante, care le pot deschide ochii şi forma mâna celor cu adevarat pasionaţi, dar sunt de multe ori subiecte care au prea puţin de a face cu fotografia comercială, în general, sau cu cea “de produs”, în special.
Eu am învăţat tot ce ştiu singur, nu făceam decât să experimentez şi iar să experimentez ceva până când îmi ieşea. Ăsta e un pont încă valabil pentru cine vrea să înveţe. Sau cine vrea să înveţe să-şi găsească un post de asistent, deşi probabil asta e destul de greu, încă sunt puţini fotografi şi puţine studiouri în Bucureşti.
Din păcate pentru eventualii amatori, (apropos de ocazii la mine în studio) eu lucrez 99% din joburi fără asistent. Tocmai fiindcă mi-e mai uşor să fac eu singur şi “munca de jos” decât să explic ceva până să mă fac înţeles. Aşa funcţionez eu.

Î: Alege-ţi o carte favorită. Cum ai vedea settingul pentru a o promova şi fotografia? Ce ai alege dintre Fraţii Karamazov sau Levantul?

C.Ţ.: Marin Sorescu (parcă) a zis-o pe aia cu “a privit la iarbă până a ajuns doctor în iarbă”. De pe felia mea îngustă aş putea ilustra cel mult o carte de bucate scrisă de M. Cărtărescu (în ipoteza, puţin probabilă, că acesta ar avea o pasiune ascunsă pentru gătit). Oricând!

Ciprian Ţânţăreanu şi chestionarul lui Proust

1. Principala mea trăsătură: mă adaptez repede la orice.
2. Calitatea pe care doresc să o întîlnesc la un bărbat: curajul.
3. Calitatea pe care o prefer la o femeie: umorul.
4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei: amintirile.
5. Principalul meu defect: mă adaptez (uneori prea) repede (prea) la orice.
6. Îndeletnicirea mea preferată: statul în iarbă, asta la propriu;).
7. Fericirea pe care mi-o visez: la o bere împreună cu juniorii mei, având şi ei vârsta legală pentru aşa ceva. Mai am de aşteptat.
8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire: (nu mă interesează)
9. Locul unde aş vrea să trăiesc: Creta. Si vara şi iarna (şi toamna, şi primăvara)
10. Culoarea mea preferată: diverse nuanţe de gri.
11. Floarea care-mi place: Ups?! Floare? Poate floarea de tei. Cu copac cu tot!
12. Pasărea mea preferată: Rândunica?
13. Prozatorii mei preferaţi (hai mai bine niste regizori): Lynch, Fincher, Boyle, Tarantino.
14. Poeţii mei preferaţi: fraţii Coen
15. Eroii mei preferaţi din literatură: Guillaume d’Orange, Cidul, Gog.
16. Eroinele mele preferate din literatură: …
17. Compozitorii mei preferaţi: The Melvins, Fripp, Zappa, Hendrix, Reznor.
18. Pictorii mei preferaţi: intre impresionişti şi suprarealişti. Meci nul.
19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală: oamenii obişnuiţi, eroi pentru o zi.
20. Ce urăsc cel mai mult: patinajul artistic, faţă de celelalte încerc să mă stăpânesc.
21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere: e ok şi aşa.
22. Cum aş vrea să mor: cu inima impăcată.
23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă: de multe ori, greşelile gramaticale.
24. Deviza mea: Live well or die trying!

ps: Dacă doriţi să aveţi o operă de artă pe masă şi să încercaţi să obţineţi aşa ceva acasă aşteptându-l pe Woody Allen la prânz, în filmuleţul care urmează veţi primi câteva sugestii de la Adelina Ţânţăreanu.

În cazul în care sunteţi nehotărâţi, Fundaţia Calea Victoriei vă aşteaptă la un atelier de design. Mai multe amănunte puteţi afla din noua casă virtuală a Fundaţiei.

Azi noapte, i’am scris lui Marius rugîndu’l să ne scrie despre cum se vede în Japonia reacţia presei americane referitoare la reverenţa lui Obama în faţa Împăratului Japoniei, iar Marius mi’a răspuns: America n-are decît să urle. Atîta timp cît protagonistul nu avea interdicţie medicală, e OK. Subiectul nu e minor, e microscopic. Şi fals, aşa cum, uneori, la microscop, vezi cîteva picături de ulei şi crezi că sunt coci. A te înclina în faţa celuilalt nu e nicidecum un gest de servilism. E o formulă gestuală de salut, pe care o poţi adresa oricui, fără teama că nu ţi-a ieşit bine pronunţia. Este un gest simplu, în primul rînd de validare a existenţei celuilalt. De altfel, Împăratul însuşi a făcut un gest simetric. A dat mîna cu preşedintele Obama, ceea ce la urma urmei e tot o formulă de salut din registrul partenerului. Reciprocitatea nu poate fi decît cel mult amuzantă. Ca şi cum un român i-ar spune unui japonez: “arigato”, iar răspunsul ar fi: “cu plăcere”.

I’am răspuns că nu pot publica aşa ceva – şi mi se pare normal: nu poţi începe un articol (fără titlu, fără introducere în subiect) cu „America n-are decît să urle”. Cred că nici domniile voastre nu aţi fi făcut’o. Marius nu s’a supărat.

Doamnelor şi Domnilor, din Hiroshima, Japonia………………..Marius!

CS: Cînd te-ai stabilit în Japonia, o iubeai deja, o urai sau îţi era indiferentă?

Marius Mistreţu aka Marius Delaepicentru: Cu mult înainte de a mă stabili în Japonia, m-am “destabilit” din România. A fost un proces lung de învăţare a vieţuirii. Am plecat iniţial pentru a munci. Ilegal. A te raporta emoţional la o destinaţie, mai mult sau mai puţin cunoscută, presupune oarecare coerenţă interioară. Cu un paşaport mirosind a şifonier, veneam dintr-un regim (quasi)poliţienesc şi eram pregătit doar să supravieţuiesc. Eram stăpînit de frici, de paranoia, vedeam duşmani peste tot. A durat cel puţin jumătate de an pînă am înţeles că se poate trăi şi normal. Chiar dacă ilegal. Mai tîrziu mi-am pus viaţa în ordine, iar cînd m-am stabilit definitiv, ştiam ce fac.

CS: Citisei înainte Shogun? Cît e adevăr şi cît e fabulaţie despre Japonia în Shogun, acum după ce o cunoşti mai bine decît cei care o “cunosc” doar din literatură sau film?

MD: Am citit Shogun, însă nu am mers pînă la capăt. Nu am reţinut nimic, deci nu pot spune cîtă fabulaţie e acolo. Mă obosea, mă distrăgea, pentru că cu greu găseam o pagină fără termeni în limba  “japomână”.  Într-o carte scrisă de un autor nejaponez, însăşi frecvenţa mare a cuvintelor japoneze e suspectă.  Mesajul e unul singur: “ia, uite ce băiat deştept şi iniţiat sunt io!, şi ce fraier eşti tu, că nu le ai p-astea cu japonismele.” În general evit chestiile în vogă. Găsesc mai utilă apropierea de cadavrul unui produs aflat la sfîrşitul ciclului de exploatare comercială. Să văd ce mai rămîne din idolul vremelnic, după ce trec snobismele şi falsele trăiri colective. Dacă am învăţat ceva de la Clavell este doar să fac pe dos. Să nu abuzez de barbarisme neasimilate de o limbă, atunci cînd vreau să comunic ceva.

CS: Îţi spune ceva Lost in translation?
MD: Da, dar cred că a apărut prea tîrziu pentru mine. Între timp, propria mea integrare face ca situaţiile cu haz să fie mult mai puţine.

CS: M’am întîlnit pentru prima dată cu Japonia citind despre zeiţa Konohana sakuya hime (Prinţesa care face să înflorească pomii şi florile) – te rog să mă corectezi dacă greşesc. Această întîlnire s’a întîmplat cînd aveam 14 ani. Mai tîrziu am aflat şi despre filmele destinate adulţilor şi am fost şocat. Cum ai perceput acest antagonism între exacerbarea purităţii şi cea a simţurilor? Dintre poezie si trup.
MD: Te admir. Nici acum nu ştiu cine e domnişoara Kono. Cum zice francezul:  “n-am dormit niciodată împreună”. Dar n-au intrat zilele în sac. Totuşi, ca să nu pleci chiar cu mîna goală de la mine, uite, mai demontez o prejudecată. Mulţi au impresia că Fuji-san înseamnă “domnul Fuji”. Greşit! Înseamnă ceea ce este, adică un munte. “San” e sufixul pentru munte. Ce înseamnă Fuji? Nu e prea clar. Se pare că vine de la fuji (bisilabic) care înseamnă: “ne-doi”. Adică nepereche. Însă ideograma pentru negaţie nu poate fi folosită în toponime şi antroponime, fiind una nefastă. De aceea, muntelui cu pricina i s-au alocat două ideograme cu rol de fonem, care, în alte împrejurări, semnifică chestii nobile, precum “belşug” şi respectiv “samurai”. Mai există un cuvînt citit “fuji”, dar el are o singură ideogramă, care semnifică “glicina” (leguminosul, iar nu aminoacidul).
Despre filme, ce să zic? Adesea facem aproximarea: popor-egal-persoană, lucru ce nu ne apropie de adevăr. Nu e obligatoriu antagonismul. El e mai degrabă o excepţie. E mai puţin probabil să întîlneşti cele două înclinaţii în aceeaşi persoană. Pot fi oameni cu înclinaţii ceva mai lirice, şi oameni cu personalitate mai puţin armonioasă. Pe scurt, sunt consumatori şi consumatori.

CS: Cum e viaţa unui român în Japonia?
MD: Depinde de român. Unii se adaptează greu sau deloc, alţii, se simt bine mersi. Diferenţa e doar că cei mai puţin flexibili stau mai puţin în Japonia, tînjesc după veşnicele plaiuri ale vînătăii, bîrfesc mai mult, le put mai multe, se ceartă mai mult, şi spun că japonezii sunt cam tîmpiţi.

CS: Ai scuipat pe stradă a doua zi de cum ai ajuns în Japonia?
MD: În general nu scuip.  Mai vezi cîte un moşulică mai puţin educat care o face, dar mai ales prin oraşele de provincie.

CS: Cum arată cerşetorii japonezi?
MD: Murdari, dar nu cerşesc. Ei doar caută. Umblă prin gunoaie, pescuiesc, vorbesc la celular, scot porţii de mîncare din vitrinuţele scoase în stradă şi apoi aduc farfuria înapoi, adună chiştoace, scotocesc prin automatele de ţigări şi de băuturi în speranţa unui rest de bani uitat, se adună la taclale, dorm în cutii de carton, strîng cartoane, doze de băuturi şi le predau la DCA…

CS: Cum se comportă japonezii cu un străin?
MD: În general, bine. Sunt foarte previzibili. La început pun cam aceleaşi întrebări. Dacă le vorbeşti în japoneză, mai ales într-un grai străin locului, practic le poţi citi patru cinci întrebări înainte, precum şi ordinea în care ţi se vor pune. Dacă apucă ei să-ţi vorbească într-o engleză aproximativă, iar tu le spui  că nu ştii engleză, ci doar japoneză, de asemeni le stîrneşti simpatia.

CS: Sînt cîini vagabonzi în Japonia?
MD: Cîini vagabonzi nu sunt. Numai pisici. Cîini sălbăticiţi însă, mai sunt. Prin păduri. Nu se apropie de ariile locuite. Altfel, mamifere parăsite nu sunt decît şobolanii şi nurcile. Nurci am mai văzut alergînd de-a curmezişul străzii, dar şobolani, niciodată. Ciori sunt însă multe, ţinînd seama că cioara este la origine o pasăre de pădure. Iar păduri sunt multe. Dimineaţa, înainte de răsărit, vin la jumulit de gunoi.

CS: Gogoşi? Ciorbă de burtă?
MD: Gogoşi sunt de toate felurile. Ciorbă de burtă, nu. Burtă se mănîncă, dar la restaurantele cu bucătărie coreeană. Cam fiecare restaurant coreean are pusă afară şi o maşină hurducăioasă de spălat şi curăţit burta.

CS: Ai restaurant. De ce restaurant? Vocaţie de mic? Eu, cînd eram mic, doream să mă fac bucătar – te-aş înţelege.
MD: Aşa s-a nimerit. De mic mi-a plăcut să împerechez materii şi să văd ce se petrece. Cînd am ajuns în Hiroşima eram prea bătrîn chiar şi pentru o manufactură de miso (pastă de soia fermentată), singurul proces fermentativ practicat în zonă, pentru care aş fi avut oarecari competenţe, şi care mă atrage. Pînă la 33 de ani am fost inginer chimist. Şapte, opt ani am crescut microbi. Ştii cum e. În orice chimist e un bucătar latent. Dacă reuşeşti să hrăneşti bacterii, acomodarea cu oamenii nu e grea. Aşadar, principiile, fenomenele intime, îmi erau familiare. Păstrarea igienei, asemenea. Adesea spun că sunt specialist în a găsi murdăria acolo unde ea nu se vede. Iar ca bucătar autoangajat nu-ţi trebuie diplomă, ci doar un atestat de responsabil cu igiena.

CS: Ai incercat să le impui vreun fel de mîncare românesc? Să faci vreo mişcare de marketing – bucătărie fusion? Sărmăluţe, ciorbă de potroace, mititei, iahnie de fasole, ciolan afumat? Piftie, tobă, caltaboşi…
MD: Din poziţia mea nu pot impune nimic. Am în meniu sarmale şi cîrnaţi de casă. Sunt perioade cînd cererea de mîncare românească e mai mare, dar fără vreo legătură cu flora, fauna, clima sau ziua de salariu. Deţin monopolul sarmalelor pe o rază de 800  de km. Mititei nu fac, pentru că nu-mi place să afum bucătăria. În schimb, fac punctual musaca, ghiveci de legume, zacuscă, ciorbe după cum îmi trăzneşte, iar de Crăciun, tobă, piftie, lebăr etc. Am succes mai mare cu preparatele de legume, decît cu cele de carne sau de peşte. Românii au un fel special de a pune în valoare gustul legumelor. Asia merge mai degrabă pe aspect, culoare, tăietură etc. În ultimii ani am profitat de colageno-mania vremelnică (toate drăciile, de la băuturi şi pînă la cosmetică, îşi fac din conţinutul de colagen punct forte de marketing) şi prezint preparatele mele de Crăciun în formula aproximativă: “colagen pînă la plăsele“.  Altfel, mai adaptez niţel gustul, în aşa fel încît să nu fie prea mare distanţa dintre aşteptări şi realitate.

CS: Vin la tine la restaurant: cît mă costă o friptură, o ciorbă, o sticlă de vin şi un digestiv?
MD: Friptură nu am în meniu decît la rezervări personalizate.  Preţul unitar mediu e cam de 3700 de yeni. Dar dacă vii singur şi comanzi o sticlă întreagă, doar vinul te costă 3000.

CS: Ai soţie japoneză. Cum ai cucerit’o?
MD: [Întrebările din seria asta încep să semene cu cele pe care japonezii mi/ni le pun. ]
Ea zice că ne-am cunoscut într-un avion Air France, la clasa I. Eu, că am găsit-o beată în şanţ, am luat-o, am spălat-o şi s-a făcut ca nouă. Bineînţeles, adevărul este altul.  Munceam într-o crîşmă cu profil italienesc. Bucătărie deschisă. Ea era secretăreasa unei patroane de club din aceeaşi clădire. Adesea veneau să mănînce în grupuri relativ mari.
Aproape că n-am remarcat-o. O singură dată mi-a fost prezentată, dar nici unul dintre noi nu are de atunci vreo amintire fermă. Mai tîrziu, surmenat, am renunţat la slujba de la parter şi m-am angajat la patroană. Femeie trăită 28 de ani în State, vorbitoare fluentă de engleză, pianistă, şi ultima soţie a lui Henry Miller. Bineînţeles, odată mutat cu slujba, am dat şi de viitoarea mea soţie. Cum ar veni, a fost dragoste la a adoua vedere.

CS: În cît timp ai învăţat limba japoneză? O ştiai deja cînd ai plecat din România?
MD: Habar n-aveam. A durat două luni pînă am învăţat cuvîntul apă, şi tot atît pînă cînd am descoperit într-un atlas că munţii sunt aproape şi, deci, cum pot scăpa de sentimentul sufocant de conurbaţie fără limite geografice. Jumătate de an nici nu m-am gîndit să studiez limba, pentru că îmi planificasem să stau numai un an. Mi se părea risipă de memorie.
Japoneza nici acum n-o ştiu. Uneori îl mai întreb şi pe fiul meu. Am început cu un dicţionar electronic, de care nu m-am despărţit nouă ani. În Tokio aveam marele privilegiu ca 80 de minute pe zi să circul cu metroul. Număram trăsăturile de penel ale ideogramelor de pe praporii de reclame din vagon şi aşa le căutam în dicţionar. Mai tîrziu, intuiam ce citiri ar putea avea, iar viteza de căutare creştea. Acum cred că pot recunoaşte cam 1200 de semne. Cam cît un elev din clasa a VI-a. Deşi le-am învăţat cam la vîrsta cînd Pitagora învăţa tabla înmulţirii, îmi place să cred că m-a ajutat obişnuinţa de a citi formule chimice structurale. De scris nu le pot scrie decît cu maşinăria. Scrierea de mînă cere un exerciţiu diferit, pe care nu mi-l permit.

CS: Pe soţia ta ai luat-o cu “Păpuşa, mergem la un film?” Cum arată codul de cucerire a unei japoneze? Există vreo reţetă?
MD: Nu e nicio reţetă. Sau nu vreau s-o caut. În opinia mea, reţetele sunt reproductibile pe obiecte mai puţin animate. Nu pe subiecţi umani. De obicei se cere permisiunea partenerei pentru a deschide o relaţie. La vremea aceea n-am ştiut. Aveam doar mirosul. Instinctul. Experienţele anterioare. Mergeam deja pe 35, iar ea nici nu împlinise 24. Cum ziceam, ea termina programul cu o oră, două, mai devreme. Am întrebat-o direct: “unde mă aştepţi la noapte?”.

CS: Găteşti în casă româneşte? Înjuri?
MD: Acasă nu gătesc. De două ori în viaţă mi-am făcut din hobby meserie. E destul. Soţia mea nu e o tehniciană culinară. În general, cînd ea e în bucătărie, îmi fac de lucru în celălalt capăt al casei. Nu de alta, dar e crispată numai la gîndul că un profesionist stă s-o privească – inevitabil critic – cum îşi organizează treaba.
De înjurat, nu obişnuiesc, însă îmi mai scapă cîte una. Fiul meu a remarcat: “Tata, cînd se enervează de unul singur, zice: ppista… ppista.”

CS: Cînd Japonia cîştigă la fotbal, japonezii spun În seara asta Dumnezeu a fost japonez?
MD: Le-ar fi cam greu să-i dea lui Dumnezeu o naţionalitate, pentru simplul fapt că ei se căsătoresc în rit shinto, fac parastasul în rit budist, iar Împăratului i-a expirat mandatul de zeu în 1945. Fotbalul nu este regele sportului. Nu are loc de baseball. În ultimii ani însă, a devenit mai popular. Adesea le spun japonezilor că, pentru a crea premizele forţei stabile în fotbal, e nevoie de trei lucruri: maidane, şomaj şi “modele” potrivite de parvenire socială.

CS: O reţetă culinară japoneză, specialitate a restaurantului tău? Pentru ce reţetă să venim la tine? (dă-ne adresa, locurile ieftine unde putem dormi în apropiere, ce putem vizita).
MD: Micul meu restaurant are bucătărie italo-românească. Reţete nu vă pot da din vorbe. Am soluţii tehnice atît de unice, încît mi-e greu să le descriu. Şi nici n-ar fi utile în România. Cum ar fi să vă spun cum se face mămăliga prin combinarea a trei feluri de făină de gritz, ca să iasă ceva asemănător cu ceea ce ştiţi deja? Cum ar fi să vă povestesc cum mă lupt să fac varză murată, în condiţiile în care pericolul este, nu să se acrească prea tare, ci să devină o masă de muci? Deh!, altă climă, alţi germeni, alte echipamente enzimatice.
Despre locurile de cazare nu vă pot spune prea multe. Mai degrabă aflaţi de pe internet. Locuri importante de vizitat sunt două: Parcul Păcii cu Memorialul şi  insula Miyajima, unde puteţi vizita un templu Shinto înscris în patrimoniul Unesco. Şi multele căprioare, ce umblă printre turişti şi le mănîncă merindele. Apoi, înapoi în oraşul Hiroşima, cîteva muzee, din care unul de artă contemporană, unul de artă modernă, o bibliotecă de manga, un muzeu al îndeletnicirilor tradiţionale din judeţ, apoi cîteva temple, precum şi castelul familiei Mori (fondatorul ţării Aki – numele vechi al judeţului). Se poate merge şi la Kure, unde a fost o bază navală de război, iar azi e un muzeu al crucişătorului Yamato (la fel de “nescufundabil” precum Titanicul). Dacă ajungeţi în partea cealaltă a golfului, puteţi vizita la Iwakuni (în judeţul Yamaguchi) un pod numit Kintai şi un castel, pe o colină cam abruptă. Dacă vă nimeriţi pe la începutul lui mai, puteţi vizita şi baza americană, unde se comite un miting aviatic. Vă puteţi apoi întoarce la hotel cu faţa arsă, plină de vezicule doldora de lichid, dar cu poze reuşite, şi cu amintirea cozilor la closet.

CS: Marius, să zicem că e sîmbătă, restaurantul e închis: stai pe terasă, bei un ceai şi admiri florile de cireş? Vin ceilalţi români din Hiroshima şi faceţi un grătar în curtea casei? Cu o berică şi o muzică lăutarească? Care-s ritmurile păcii tale?
MD: Sîmbăta muncesc. În ultima duminică din lună organizează soţia mea reprezentaţia de flamenco, aşa că am doar trei, patru duminici libere lunar. Muncesc 300 de zile pe an. Ieşirea la cireşi de obicei se face în grup şi se lasă cu băute. Găsesc sinucigaş să beau în soare, mai ales la cei 50 de anişori ai mei împliniţi. În general nu beau de loc. Cam o dată pe an pot spune că beau să mă pilesc. Dar nu prea tare. Românii din Hiroşima sunt puţini şi ocupaţi, şi de vîrste prea diferite, şi cu sensibilităţi pe care nu vreau să le iau în gestiune. Pacea mea se reduce la cîteva ore în miezul
nopţii. După ce adorm toţi, îmi văd de ale mele. Mai repar cîte un aparat foto, mai meşteresc în cîte un calculator, mai citesc, mai ascult cite ceva… În puţinele zile libere cu vreme bună, iau drumul către munte.
Într-un timp organizam tabere cu o gaşcă de clienţi. Dar şi atunci aveam frustrările mele. Se înconjurau de prea multe lucruri şi cărau totul cu maşinile. Treptat, pe măsură ce s-au căsătorit, gaşca s-a spart. Merg doar cu fiul meu. Am locurile mele, unde-mi trîntesc cortul în aşa fel încît să ascult curgerea vreunui pîrîu. Fug de zgomotul motoarelor de orice fel. Telefon celular nu port de loc. Doar unul, două, aparate foto, care au marele merit că tac. Cînd meseria îţi cere să fi sociabil, alegi (quasi)singurătatea. Presimt că în curînd, pe măsură ce fiul meu va fi tot mai adînc ancorat în societatea vîrstei lui (joacă fotbal şi shogi – un fel de şah de origine coreeană, dar ceva mai complex) voi merge din nou pe munte, singur de-a binelea. Marea e colea, dar nu mă atrage. Nici televizorul. Din fericire, soţia mea, de asemeni, preferă singurătatea în clipele de răgaz. Avem hobby-uri total diferite. Ea, flamenco, lectura şi scrisul. Eu, şurubăritul, umblatul pe coclauri, zăcutul pe gînduri.

Legenda fotografiilor: duminică, 16 noiembrie, de la recitalul anual de vioară şi pian. Violonistul este român. Claudiu Hontilă. Pianista, Takeuchi Shoko, sponsorul lui Claudiu în Japonia, o femeie extraordinar de inimoasă. Cu evantaiul, în pas de flamenco, doamna Delaepicentru.
Doamnă şi domnule Delaepicentru, omagiile mele. Sayonara, pe curînd!