Un filmuleţ face furo(u)ri pe internet de două zile: trei manechine deosebit de receptive la iniţiativa echipei de creaţie şi la celebritatea ce avea să vină, s-au dezbrăcat la sutien şi chiloţi pentru a se hârjoni în Musee d’Orsay.

De ceva vreme există presiuni asupra The Chronicle pentru a deveni un tabloid. Mai multe ţâţe!, strigă unii. Vrem pubisuri şi paparaţiii!, stă scris pe un zid dinăuntrul redacţiei. Daţi-ni-l pe Iri înapoi!, urlă ca-n gură de şarpe două absolvente de Relaţii Internaţionale, complet încălţate.

Mulţumim companiei Etam pentru fabuloasa oportunitate de a prezenta bikini pe thechronicle.ro. Precizăm câ în timpul filmărilor, Manet şi Monet s-au ţinut de mână.

A, apropo, bikini înseamnă două piese. Am zis-o.

PS: Musee d’Orsay dă în judecată Etam. Euro a atins astăzi un nou prag isteric.

Zero dB [against music torture] este campania iniţiată de Reprieve, cu suportul Musicians Union, pentru stoparea acestei practici de brutalizare psihologică. Deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a desemnat tortura muzicală ca fiind „inumană şi degradantă”, ea continuă să fie un instrument folosit de autorităţile americane în locaţiile secrete ale CIA şi în închisorile din Afganistan, Irak, Cuba sau Maroc. Totul sub oblăduirea unui document numit Strategia de Securitate Naţională, sau marea strategie imperialistă, cum o numeşte Chomsky.

Cel mai greu obstacol pe care Reprieve îl au în demersul lor, este prezenta subevaluare/minimalizare a implicaţiilor unei torturi muzicale, văzută ca o formă atenuată, „uşoară” a supliciilor pe care le poate îndura un om. Conform datelor deţinute de Reprieve, Binyam Mohamed, fost deţinut al închisorii Guantánamo Bay, a fost supus la 18 luni de tortură, într-o închisoare secretă din Maroc. Cu toate că penisul i-a fost tăiat, în mod repetat, cu lame de ras, el declară că senzaţia că îşi pierde minţile, nu poate fi comparată cu nici o durere fizică pe care suportat-o în detenţie. Binyam a fost subiect al torturii muzicale 20 de zile, 24 de ore pe zi.

Campania Zero dB [against music torture] are nevoie de 1 milion de semnături. Protestul/petiţia poate fi semnat/ă aici.

În prezent, avocaţii din partea Reprieve apără drepturile numeroşilor prizonieri din închisoarea Guantánamo Bay, şi oferă asistenţă oamenilor condamnaţi la pedeapsa cu moartea.

Un ultim omagiu către Václav Havel, semnat de Amnesty International.

Havel lasă în urmă o remarcabilă moştenire morală şi intelectuală. A fost una dintre figurile emblematice ale secolului al XX-lea, iar munca sa, ca avocat al drepturilor omului, democraţiei şi libertăţii, este o sursă de inspiraţie pentru noi toţi.

Salil Shetty, Secretar General al Amesty International

Şi asa a fost. De fapt, pare să fi fost atât de bine încă de la început, încât una dintre ţări, Cehoslovacia, şi-a zis să beneficieze şi mai abitir de treaba asta, motiv pentru care s-a împărţit în două state membre, Cehia şi Slovacia. Care, evident, se privesc în ochi cu aceeaşi convingere.

Astfel, cele patru state, Cehia, Polonia, Slovacia şi Ungaria, au mers de mână peste tot: şi în NATO, şi în UE, şi în Schengen, unde au fost primite cu bucuria de care beneficiază prietenii care se-ntorc după o lungă durată.

Cum cele patru îşi numără populaţia comună peste creştetul multor state cu umeri mai largi şi zâmbesc de la nivelul unei economii cu vocaţia podiumului, nici nu e de mirare că a fost aşa. Dar nu o să spunem toată povestea.

Mai multe o să ne spună la Bucureşti şi la Chişinău ambasadorii trimişi în acest scop: interpreţii de jazz, numai buni de luat la întrebări. În fond, o poveste simplă, cu un nume de castelan: Vişegrad!

(această fermecătoare introducere îi aparţine lui Silviu Dâncu, comnuicatorul Institutului Polonez)

15-18 Februarie 2011 – Serie de evenimente cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea Grupului de la Vişegrad.

Cu 20 de ani în urmă, în februarie 1991, trei state central europene au semnat declaraţia prin care îşi asigurau sprijin reciproc în vederea integrării politice şi economice în Uniunea Europeană şi care va sta la baza a ceea ce este cunoscut sub denumirea de “Grupul de la Vişegrad”. “Triunghiul” format din cele trei state se va transforma în “V4” începând cu 1 ianuarie 1993, când are loc desfiinţarea paşnică a Cehoslovaciei (sau “Divorţul de catifea”), prin apariţia Republicii Cehe şi a Slovaciei. Astăzi, cele patru state sunt membre NATO şi UE, fac parte din Spaţiul Schengen, iar Slovacia se află deja în zona Euro şi are preşedinţia Grupului până la data de 30 iunie 2011.

Succesul Grupului este demonstrat de faptul că actualmente se află între primele 7 economii ale Europei şi între primele 13 ale lumii.  Fără a dori să creeze o alternativă la Uniunea Europeană (toate statele membre ale Grupului fiind, totodată şi membrii deplini ai UE), Grupul de la Vişegrad s-a dorit un model de solidaritate şi de asociere politică şi economică, ce pot fi “împrumutate” de oricare alte state în interiorul UE şi nu numai. Fără a putea fi extins în alte ţări, Grupul de la Vişegrad are parteneriate puternice cu Austria şi Slovenia (V4+), Ţările Baltice şi, mai recent, ţările din Balcani.

Anul 2011 înseamnă 20 de ani de la înfiinţarea acestui Grup de succes, prilej cu care vor fi organizate mai multe evenimente de natură să celebreze acest moment. Bucureştiul şi Chişinăul vor fi gazdele unor evenimente deosebite, create în spiritul de deschidere şi de comunicare al V4. Întruniţi într-o formulă inedită, prestigioşi interpreţi de jazz din cele patru ţări membre, la care se va adăuga un artist din ţara gazdă (România, respectiv Republica Moldova), vor oferi publicului concerte în primă audiţie. Atât jazz-ul, prin definiţie un gen de muzică fundamentat pe libera exprimare a artistului, precum şi asocierea contextuală a artiştilor din şase ţări (V4, România şi Republica Moldova) sunt de natură să sugereze un eveniment artistic surprinzător, care, paradoxal, iese din canoanele unei organizări rigide pentru a recupera şi repropune acel tip de abordare primară, autentică: improviaţie, tehnică, umor, curiozitate şi simţ ludic.

Programul evenimentelor:
Perioada: 15-18 Februarie 2011

Bucureşti:
15 februarie, ora 21.00, Hard Rock Café: Concert de jazz “Visegrad 4 Romania” – participă muzicieni din Slovacia – Milo Suchomel si Lubos Sramek, Polonia – Arek Skolik, Cehia – Petr Dvorsky, Ungaria -  Gabor Winand si chitaristul Alex Man (România).

16 februarie, ora 10.00, Sediul Delegatiei UE în România – Casa Europei: Conferinţa “Contribuţia ţărilor membre ale Grupului Visegrad şi a României la Dimensiunea Estică a Politicii Europene de Vecinătate “ susţinută de reprezentanţii ţărilor membre ale V4.

Chişinău:
17 februarie, ora 19.00, Sala cu Orgă: Concert de jazz „Visegrad 4 Moldova” – participă cei de mai sus şi Anatol Ştefăneţ (Republica Moldova).

18 februarie, ora 10.00, Hotel Codru:  Conferinţă  “Democratizarea si viitorul european al Republicii Moldova” susţinută de reprezentanţii ţărilor membre ale V4.

Intrarea la toate evenimentele este LIBERĂ!

Organizatori: Centrul Ceh, Centrul Cultural al Republicii Maghiare la Bucureşti, Institutul Polonez din Bucureşti şi Ambasada Republicii Slovace

Scumpirea benzinei este cauzată de taxe, cotaţii şi curs. În ultimul timp, dolarul s-a depreciat, ceea ce ar favoriza o ieftinire a carburanţilor. Pe de altă parte, petrolul s-a scumpit. Ceea ce ar putea determina o scumpire a carburanţilor.

Mai exact, după cum a explicat Petrom în urmă cu câteva zile, benzina şi motorina cresc sau se ieftinesc în funcţie de taxele impuse de statul român, de evoluţia cotaţiilor internaţionale la petrol şi de cursul de schimb dintre dolarul american şi leu, pentru că petrolul se tranzacţionează în dolari. Pentru curs avem următoarea situaţie: dacă dolarul creşte faţă de leu, atunci petrolul e cumpărat mai scump şi, prin urmare, benzina şi motorina se scumpesc.

Totuşi, în ultima perioadă, dolarul s-a depreciat constant faţă de euro şi, implicit, faţă de leul românesc. Astăzi, Banca Centrală Europeană (BCE) a cotat cursul de schimb euro – dolar la 1.3803. În ultima perioadă, dolarul a pierdut teren constant faţă de euro. Pe 10 ianuarie 2011, paritatea euro-dolar era de 1.2903, iar euro a urcat de atunci până la cotaţia menţionată anterior, de 1.3803. Ceea ce înseamnă o depreciere a dolarului de 7% în acest interval de timp. Iar dacă dolarul scade, atunci ar trebui să ne aşteptăm şi la o ieftinire a benzinei. Bineînţeles, este important de văzut care este ponderea cursului în costul carburanţilor pentru a evalua amploarea ieftinirii.

Dar să revenim la curs. La finele anului trecut, când benzina a fost scumpită ultima dată şi a sărit pragul de 5 lei pe litru, cursul euro-dolar se situa la circa 1.30. Cu alte cuvinte, sub cotaţia de astăzi cu aproximativ 6%.

Ieftinirea dolarului este vizibilă şi pe cursul afişat de Banca Naţională a României. Dolarul s-a ieftinit cu circa 4% faţă de leu de la începutul anului.

Petrolul se scumpeşte

Totuşi, chiar dacă deprecierea dolarului ar fi un argument puternic pentru ieftinirea benzinei şi a motorinei, el ar putea fi contrabalansat de scumpirea petrolului. Într-un material anterior, Econtext.ro a prezentat recenta evoluţie a petrolului. Mai exact, petrolul s-a scumpit în ultima perioadă, ajungând pe unele platforme de tranzacţionare să depăşească pragul de 100 de dolari pe baril.

Tensiunile din Egipt sunt principalele cauze ale scumpirii petrolului. De exemplu, săptămâna trecută, ţiţeiul ajunsese până la o cotaţie de 85 dolari pe baril la bursa de la New York. Totuşi, din cauza situaţiei din Egipt, preţul acestuia s-a reinflamat până în jurul valorii de 92 de dolari pe baril. Practic, barilul de petrol s-a scumpit la bursa new-yorkeză cu aproape 10% în ultima săptămână. În acest moment, barilul de petrol se vinde cu 91,2 dolari pe baril.

În concluzie, rămâne de văzut dacă unul dintre aceşti factori are o pondere mai mare sau dacă se anulează reciproc. Deprecierea dolarului ar putea lăsa locul unei ieftiniri a benzinei, dar scumpirea ţiţeiului poate creşte preţurile benzinei şi a motorinei.

Bogdan Asaftei – redactor econtext.ro

- Puteţi începe

Linia de demarcaţie trasată după încetarea războiului din peninsulă, în 1953, traversa chiar mijlocul podului, motiv pentru care doborârea plopului devenise o chestiune strategică.

Dar plopul nu avea să cadă. La 18 august 1976, când căpitanul Bonifas ordona primele lovituri de topor, un grup de soldaţi nord-coreeni comandaţi de locotenentul Pak Chul (supranumit Buldogul) a apărut foarte rapid. Militarii au privit ceva timp cum soldaţii din sud încearcă să taie plopul. Ca din senin, Pak a strigat Opriţi-vă!, dar Bonifas i-a întors spatele. Au venit întăriri; Pak a strigat iar. Bonifas a rămas din nou indiferent.

În 30 de secunde topoarele aveau să-l doboare pe căpitanul Bonifas. Rănit, locotenentul Barrett a reuşit să fugă, dar a murit în elicopter, în zbor spre un spital din Seul.

La televiziunea publică nord-coreeană, Kim Jong Il, Preşedintele Etern, a declarat că incidentul a fost provocat de Sud.

Americanii şi sud-coreenii au ripostat imediat, organizând operaţiunea Paul Bunyan, după numele unui gigantic tăietor de lemne american. Pentru că asta s-a şi întâmplat: mobilizarea militară  a celor doi aliaţi a dus, în cele din urmă, la tăierea plopului. La “operaţiune” au asistat pasiv, din fericire, 200 de soldaţi din Nord, înghesuiţi în nişte autobuze. S-au dat jos, au asamblat o mitralieră, dar nu au tras.

Războiul a atârnat de un fir de păr. De o frunză de plop. Provocări au fost şi înainte. Provocări sunt şi azi. Nu cred că înţelege cu adevărat cineva ce se întâmplă acolo. Unii îi sfătuiesc pe chinezi să fie mai implicaţi. Alţii cer prudenţă Americii şi presiuni economice. Făcute cui? Unui popor deja îngenuncheat şi terorizat? Singurul pattern care îngrijorează este că zonele în care interese majore intră în conflict nu au pace. Sau sfârşit paşnic. Estul Europei (încheiind cu fosta Iugoslavie), Orientul Mijlociu, Irakul. Multe alte exemple.

Coreea de Nord are acum o singură şansă: cea biologică, întruchipată de Un, urmaşul lui Kim Jong Il.

Dar aşchia nu sare departe de plop.

Războaie pot începe oricând de la mult mai puţin decât uraniu îmbogăţit şi capabilităţi nucleare. Asasinatul cu topoare din ’76 o dovedeşte cu prisosinţă. Coreea de Sud se abţine, deocamdată, şi bine face. Dar nu va putea întoarce mereu celălalt obraz. Şi, de data asta, soldaţii nord-coreeni nu vor mai veni înghesuiţi în două autobuze, meşterind la o mitralieră uitată de ruşi.

Legendă foto:

1. Zona Panmunjom, la graniţa dintre cele două Corei.

2. Operaţiunea Paul Bunyan.

3. Căpitanul Arthur Bonifas

4. Locotentul Pak Chul – “Lt. Bulldog”

Sursă foto: Wikipedia

Centennia Historical Atlas.

A fost odată ca niciodată, și încă mai e, că de n-ar fi nu s-ar povesti, un sat pierdut în America de Nord, care poartă numele unui sfînt, în franceză, dar și al unui sat englezesc, asemeni multor alte sate din regiune – Saint-Élie-de-Caxton. Satul a zăcut sub vremi cîteva secole fără ca cineva să-l fi băgat în seamă, pînă cînd, din pură întimplare, într-o casă, s-a născut un flăcău.

Fred Pellerin este de profesie povestitor. Nu i-am văzut cartea de vizită, dar sînt convins că asta scrie pe ea: povestitor. Poate sînteți tentați să credeți că Fred are barbă albă, umblă călare, cîntă la fluier și e analfabet. Ei bine, povestitorul are 33 de ani, are cercel în urechea stîngă și studii universitare. Cariera de povestitor și-a început-o la 24 de ani, în 2001, și de atunci a publicat cîteva cărți, a susținut sute de spectacole, a primit cîteva premii, iar una dintre povești s-a transformat în film.

Într-un spațiu cultural tînăr, uneori încă în căutarea identității, cum e cel francofon din nord-estul Americii de Nord, Fred Pellerin se joacă cu mituri fondatoare, preluînd o tradiție orală recentă, mai ales, cum o mărturisește, de la propria bunică. O tradiție ajunsă la Saint-Élie-de-Caxton pe filiera colonilor francezi, dar puternic îmbogățită de stilul de viață impus de noul continent, cu ierni lungi, pline de spiriduși și vrăjitoare. La care se adaugă ca ingredient esențial parfumul accentului francez specific locului, o limbă plină de arhaisme și mirosind a tîrgoveți de blănuri din secole trecute. Acrobațiile verbale ale poveștilor lui Fred Pellerin descriu o existență imaginară suprarealistă care face apel la memoria colectivă nu numai într-un anume spațiu, delimitat de identitate lingvistică sau, cum spune Fred, de pietrele funerare ale personajelor lui, din cimitirul de la Saint-Élie, ci globalizant, pentru că personajele poartă în ele aceleași valori și locuri comune atît în Franța, în România sau în America de Nord.

Acuzat de unii de comercializarea unor legende și de lipsa actului creator, adulat de un public din ce în ce mai larg în tot spațiul francofon, Fred Pellerin pretinde că poezia din basmele lui nu e decît o retranscriere a pulsului impus de viață într-un spațiu în care viața însăși e filtrată prin calitățile magicului, schimbînd perspective, și în care un măr nu e doar un măr, ci o floare care a cunoscut iubirea.