Utopie de text într-un singur act perfect real, deloc sexual

Măi, acum că stăm așa, cuminți, în jurul unei căni cu apă de ploaie rămasă din chenzina trecută, ne putem plânge cu dantura expusă până la gingii că ne cam ducem dracului. Țara e în derută, să mă credeți pe cuvânt dacă n-ați mai ieșit de ceva vreme din casă. Toată armata de specialiști ai României, aproape 23 de milioane, de la cei axați pe “dă-te, fă, ‘n gâtu’ mă-tii” până la cei care se ocupă de deficitul de cont curent și-au dat seama că Zarathustra nu e un tip de zacuscă și că nu mai merge nici la FMI, nici la UE cu copiuța. Suntem exportatori de specialiști: unii ciordesc la “fierbințeală”, alții chiar fac treaba bună. Pentru alte economii, firește. România e doar stația în care poți să te plângi liniștit: nu te amendează nimeni și am auzit că ești și vegheat de FNI. Da, încă!

Și acum, în timp ce cana cu apă de ploaie prinde un pic de mucegai, să vedem, cum stăm? Păi prost, șefu’, că n-am produs, n-am avut bani de materiale, a născut și nor’mea ș’am furat niște tablă s-o dau pă doi porci, și-a plecat și dom’inginer în State, sau la Ștocolm, parcă, în or’cecaz tot în America, dă-l dracu’ de unflat! și exporturile stă că n-are nime’ competență pă secție la facturi și chestii cu banii… da’ nevastă-mea să simte umpic mai bine, mulțumesc de întrebare: a trebuit să dăm șpagă la o moașă pentru niște antibiotice, că nu mai avem nici doctor nici asistentă în comună. Da, tot în America sunt, la Madrit, parcă. Și popa, să-l ia dracu’, că cică câștigă mai mult din lecțiile de acordion decât din preoție, ș’am ajuns de râsu’ curcilor că n-are cin’s-aprinză o lumânare sau să taie un buric…

Știri de peste hotare, acum, dragi telespectatori din jurul cănii cu apă de ploaie: Fondul Monetar Internațional transmite un mesaj încurajator Londrei, afirmând că, în pofida unei anunțate creșteri a TVA de la 17,5 la 24%, economia britanică a trecut cu brio de testul “grecesc”. Economia Germaniei nu duduie, dar conduce, alături de cea a Lituaniei, în topul creșterii economice UE. Franța o duce un pic mai prost, dar are Louvre-ul care, bine administrat, poate ține jumătate de țară pe linia de plutire. La noi Taromul o duce bine că pleacă avioane întregi de clase sociale în Occident. Da, bă, da’n Occident nu ie bine, că sunt ipocriți și n’au originalitate, autenticitate ca noi, românii, înțelegi? lasă, e mai greu acu’, da’ ne revenim noi, să vezi!

Deci pleacă în “Vest” să facă orice, exact ca acum 30 de ani, dragul meu. Și nu mai trage așa de cana aia: apa de ploaie trebuie să ajungă tuturor. Nici caca nu mai putem exporta, monșer, e piața mondială plină. Că tot veni vorba, India s-a descurcat să scape de eticheta de Commonfilth pusă jocurilor sportive pe care le organizează. Ba mai mult, The Economist zice că este locul cel mai “fierbinte” în care ar trebui investit. Niște căcănari și budiștii ăștia, zice nea Nelu, flegmând puțin pe lângă galoșii plini de zmoală pe care-i încalță de aproape 20 de ani de când lucrează la Autostrada Soarelui. Soarele mă-sii, înjură printre dinți, undeva pe lângă Fetești, să trăiești, un căcat!, conchide ca un veritabil analist, nea Nelu.

Nu mai prea avem presă, sistem sanitar, protecție socială, instituții publice, educație, justiție. Redescoperim munca la țară. Nu mai avem mândrie, onoare. Promitem ce nu putem face. Ne mințim în fiecare zi că vom supraviețui orice-ar fi. Dar acest monstru “orice-ar fi” ne cere tot mai mult și, culmea, pe măsură ce-i dăm e tot mai jigărit și mai turbat, surdu’ naibii. L-am împușcat în cap, dă-l dracu’ de chior.

Dă-ncoace cana aia cu apă să ne facem muci, să mai uităm de griji. Bine că ne-a rămas cultura, dom’le, ultimul sebastian, pardon: sebastion al conștiințăi colective. Ne mai putem refugia la un giaz, la o carte bună, un ciai cu prietenii (de giasmin cu gin’sek, vă rog!). O să rezistăm, dragilor, ia, mă, mâna de pe cană, nu-ți zisei?!

Te iubesc ca pe un dop în cur, zise soldatul Švejk.

*niciun animal, în afară de conștiință, nu a suferit în timpul scrierii acestui text, dar nici nu a contribuit la el.

©foto: Rareș Petrișor, Portugalia, 2010

Arestarea de ieri a dlui.Sorin Ovidiu Vântu ne-a trezit un pic din halucinantul roller coaster al crizei: salarii, disponibilizări, taxe, indiferenţa guvernării… Ne-a trezit atât de brusc încât am uitat toată poezia dimineţilor încete în care ne beam cafeaua aruncând peste umărul partenerei/partenerului privind declaraţiile spumoase ale prim ministrului sau ale ministrului “de resort”, imagini ale camerelor de supraveghere uşor blurate în “secundele dezastrului”, jandarmii francezi care, în loc să înţepe cu şurubelniţa în fund extratereştri, umplu cursele charter către Bucureşti cu rromii noştri, sau delectându-ne cu exerciţii de dialectică mafiotă, cu perenele poveşti despre transferurile în fotbal şi aşa mai departe.

Din capul locului vreau să vă spun, onorată instanţă, dacă tot m-aţi chemat aici, în Marele Spectacol, că mi-ar fi plăcut să primesc nişte bani de la dl.Vântu: i-aş fi băgat în thechronicle.ro, să fac proiectul mai cunoscut şi să se bucure cât mai mulţi oameni de scriitură de calitate. Dar n-a fost aşa, ba dimpotrivă: şi familia mea a fost naivă şi a depus bani la FNI. Acum doarme liniştită.

Dar, dacă tot ne-am trezit atât de brusc, onorată instanţă, daţi-ne voie să declarăm următoarele, cu drag, vă iubim:

- este incredibil – şi inadmisibil – să acceptăm cu atâta lejeritate “pedepsele” date de jurnalişti, analişti, prietenii lor, şefii lor, prietenii şefilor lor, cumnaţi, socri şi nepoţi: fără a respecta cele mai elementare norme de jurnalism, zeci de oameni (nu doar dl.Sorin Ovidiu Vântu) sunt “condamnaţi” de presă înainte de a fi condamnaţi de dumneavoastră, onorată instanţă

- este incredibil – şi inadmisibil – să permiteţi, onorată instanţă, aceste arestări televizate, pre-anunţate, cu personaje încătuşate şi înghesuite în dube, iar apoi să emiteţi, la presiunea prietenei dumneavoastră presa, mandate de reţinere şi sentinţe ce aduc aminte de execuţiile publice

- este inadmisibil, stimaţi juraţi, să renunţăm la un film bun, la o carte savuroasă pentru a vedea acest policier ieftin, de categoria B care a devenit România aşa cum e prezentată de o bună parte a presei

- suntem extrem de tulburaţi şi mâhniţi, onorată instanţă, că există foarte mulţi români, prea mulţi, care cred că România chiar aşa este

Onorată instanţă? Onorată instanţăăă??!

În timp ce deliberaţi, onorată instanţă, permiteţi-ne câteva sfaturi pentru cititorii noştri români sau străini aflaţi din întâmplare pe teritoriul României:

1. Nu mai discutaţi despre problemele de familie la telefon: problemele se pot întoarce împotriva dumneavoastră. De exemplu, se poate crea un adevărat cap de dosar împotriva dumneavoastră dacă rostiţi în receptor “Ai primit ăia 2 milioane pentru porc?” sau “Mi-ai lăsat plasa unde ai spus?”

2. Umblaţi în permanenţă cu 2-3 avocaţi după dumneavoastră

3. Dormiţi cu lumina aprinsă şi nu închideţi televizorul până nu vă asiguraţi că nu vedeţi vreo ştire care arată cum procurorii se îndreaptă spre apartamentul dumneavoastră

4. Declaraţi mereu că sunteţi săraci şi bolnavi, că îi urâţi pe oamenii de afaceri, că toată lumea vă fură

5. Cel mai bine e să spuneţi că sunteţi pe moarte

6. Nimeni nu e în siguranţă

Păi, hai să vedem! E vorba, oare, despre o miză financiară, avînd în vedere faptul că odată şi-odată tot or să revină pesediştii la putere (ca să facă şi ei avere – vorba cîntecului)? Şi, prin urmare, ne-ar interesa să ştim de pe acum cine ne va fura în viitor? E şi asta o miză, dar nu e cea mai importantă, zic. În fond, viitorul ca viitorul, dar prezentul ne omoară.

Să fie vorba de orgolii, poliţe de plătit, reaşezări de structuri de putere? Am putea să privim şi-n felul ăsta miza congresului PSD, anume ca pe un film prost cu replici bune (vezi înregistrarea cu Vanghelie şi vîndutul nevestelor de pesedişti). Dar mă tem că-n felul ăsta nu vedem pădurea din cauza copacilor.

E vorba, poate, de investiţia enormă pe care unii au făcut-o în ultimul candidat PSD la prezidenţiale, investiţie care s-ar duce definitiv pe apa sîmbetei în cazul în care la Congres s-ar alege o altă conducere? Eh, aici lucrurile sunt ceva mai complicate şi, din lipsă de cifre exacte, ar fi de preferat să nu speculăm prea mult.

Nu, nimic din toate acestea. Vă mărturisesc că toate mizele identificate mai sus – şi ca ele pot fi găsite multe altele – nu fac nici cît o ceapă degerată. Sunt doar exerciţii triste ale unui analist politic de tip Iosif Boda.

Treaba cu Congresul PSD e mult mai simplă. Acolo sunt două mari grupări, cărora le putem spune şi găşti, clici, clanuri, coterii, şlehte, cîrdăşii, că tot aia e. Nătăfleţii şi isteţii. Ăia de conduc acum partidul şi ăia de l-au condus cîndva şi vor să-l mai conducă.  Uite, să facem un test. Eu vă dau nişte nume şi voi, după multele sau puţinele cunoştinţe despre politică şi politicieni, încercaţi să indentificaţi – ţinînd cont şi de pregătirea lor, dar şi de notorietatea lor – din ce grupare fac parte următorii: Mircea Geoană, Adrian Năstase, Marian Vanghelie, Ion Iliescu, Marian Oprişan, Victor Ponta, Radu Mazăre, Adrian Severin, Liviu Dragnea. N-a fost greu, nu-i aşa?

Carevasăzică, avem un congres la PSD; cum procedăm? Să rîdem de ei? Ar fi o variantă. Să-l rugăm pe Traian Băsescu să nu refuze o eventuală invitaţie la Congres, ocazie cu care să se hăhăiască cîteva minute la microfon? Ar fi puţin cam cinic. Să încercăm să-l convingem Aliodor Manolea să-i lase în pace pe pesedişti, măcar o vreme, cît să-şi revină şi ei un pic?

Teatrul românesc trăieşte în domeniul complexului de confirmare a ceea ce ştie deja să facă. Eliminarea strategiilor de tatonare a riscului rămîne o practică recurentă. Riscul este deshidratat consecvent ca şi cum nimic din ce nu a fost încă digerat nu poate fi vreodată asimilat sau măcar analizat pertinent. Tabloidizarea analizelor devine din ce în ce mai vzibilă, în sensul în care, indiferent de zona estetică în care operează, spectacolele sînt expediate cu acelaşi instrumentar al calificativelor impresioniste ineficiente. Un instrumentar verdictiv neconstructiv.

Ieşirea în spaţiul public prin spectacole de teren, adică prin spectacole care să sondeze realităţi socio-politice acute continuă să fie sincopată, iar cercetarea este aproape inexistă la nivel de demers instituţional. Cercetarea ţine de obstinaţia benefică a unor regizori de a-şi continua traseul alimenentat de fiecare nou spectacol care le întregeşte perspectiva căutărilor. Este cazul lui Alexandru Tocilescu. Prin Casa Zoikăi (Teatrul de Comedie), regizorul continuă, antropologic, sondarea invazivului comunism structurată în O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu (Teatrul Mic), Comedie roşie (Teatrul Naţional), pentru a numi doar cîteva spectacole de cercetare.

În 2009 au existat cîteva montări cu o coerenţă de identitate ansamblică care, la nivelul dramaturgiei spectacolului, devin relevante pentru teatrul românesc în care mitul totalitar al regizorului primează încă.

Furtuna (Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti) este o găleată de pămînt şi vise, o farfurie terestru-zburătoare în care regizorul Cristi Juncu, scenograful Cosmin Ardeleanu, compozitoarea Ada Milea şi echipa de actori amestecă în acelaşi aluat ingrediente contraponderale. Îm-pămîntenirea sedentară a lui Caliban (Andi Vasluianu face cel mai important rol în teatru de pînă acum, pentru care ar merita o nominalizare la cel mai bun actor în rol secundar la UNITER) şi des-pămîntenirea fluidă a spiriduşilor se încolăcesc în lumea sonografiată de implantul ludic al Adei Milea.

Furtuna este un spectacol vertical în care mîlul şi magia coexistă, în care subfiinţele şi suprafiinţele, compusele organice grunjoase şi textura acustică diafană se potenţează reciproc, urcă şi coboară într-o montare cu picioarele în nisip şi capul în clapele pianului suspendat.

Pyramus & Thisbe 4 you (Teatrul Odeon) este o lectură în oglinzi a uneia dintre scenele cu cel mai puternic potenţial de frămîntare şi dospire a teatrului, de punere în relaţie a maţelor lui. Scena meşterilor făcători de teatru este trecută prin mai multe variante de marcaje şi demarcaje compoziţionale, prin mai multe filtre de referinţe punctuale. Dabija, cu antenele băşcălioase mereu de veghe, ia geneza teatrului şi-o trimite la unguri, la moldoveni, la postmoderni, la doamne care joacă domni, la domni care joacă domni, la luminişti şi regizori tehnici. Asamblează nevroze de artişti care vor să joace tot ce prind, tăvăliri pe jos, gratuităţi şi decupaje care ţin calde convenţiile coacerii unui scenariu teatral. Dabija şi actorii extrem de riguroşi în dozajele comice fac mai mult decît mişto de toţi şi de ei înşişi. Spectacolul parcurge traseul invers, de la produs la proces, şi cuplează firăraia mecanismelor de cablare la aprinderile teatrului. Dabija investeşte într-o idee pe care o susţine teoretic de mai multă vreme, şi anume teatrul făcut cu amatori, care are, în ultima variantă din spectacol, o autenticitate uluitoare. Meşterii lui Shakespeare sînt jucaţi de meşterii din Teatrul Odeon, într-o sincronizare de mize şi conţinuturi care apropie două tipologii ale bricolajului teatrului.

Proiectul de artă activă Turneu la ţară (Bogdan Georgescu, Andreea Eşanu, Monica Marinescu, Sever Andrei, Sînziana Niola), cu o dimensiune de prospecţie comunitară extrem de importantă, a mutat teatrul în centrul unor comunităţi care şi-au pierdut centralitatea. Miza politică a proiectului defineşte o iniţiativă de retrocedare esenţială: recuperarea căminelor culturale.

România! Te Pup (Teatrul Naţional Vasile Alecsandri, Iaşi) mizează pe un nivel performativ şi triplu metaperformativ, în sensul în care există un comentariu în trei straturi corelate: auditiv, olfactiv şi textual, precis dozat şi întreţinut de echipa de creaţie.

Bogdan Georgescu propune un tip de dramaturgie confirmativă care ne schiţează în mic România în mare, care aduce pe scenă, metonimic, ţara noastră mult iubită. Georgescu concepe un text coral, tensionat muzical, în care vocile individuale ale personajelor şi vocile de comentariu ale orchestrei fuzionează perfect, într-o scriitură performativă aptă să integreze mai mule planuri de joc.
Într-un vagon de tren se înghesuie o ţară întreagă: cu mirosurile de ceapă, cu zgomotele de oale şi anunţurile unor întîrzieri devenite comportament cotidian generalizat, o Românie pe care creatorii spectacolului (regia David Schwartz, scenografia Adrian Cristea, muzica Bobo de la Fără Zahăr şi actorii teatrului alături de cîţiva colaboratori studenţi) o concep holistic, unitar, organic.

Ni se livrează printr-un racord in-out, printr-o rapidă schimbare de roluri – actorul-în personaj, actorul-în comentariu situaţional, actanţii-zgomote-mirosuri o combinatorică românească în care specificitatea este macro-participativ construită. Dramaturgia zgomotelor şi mirosurilor este la fel de importantă ca dramaturgia textului, astfel încît se poate vorbi de o unitate de concept spectacular, în care toate nivelurile de implicare creativă – text, regie, muzică, scenografie, actorie au pondere egală.

Spectacolul ia temperatura socio-politică a unei ţări-grand bazar, cum o numeşte jurnalistul Mike Ormsby – Grand Bazar România (editura Compania, 2008), în care obsesia emigrării e mai vie decît oricînd într-o ţară unde mori într-un compartiment şi eşti pus la loc pe banchetă.

Imigraţia esticilor în Austria, adunaţi în jurul unui mort pe care îl trag de mustaţă şi-l pun la masă în timpul unui priveghi balcanic transformat în axă a rememorărilor este centrală în spectacolul Teatrului Maria Filotti din Brăila, Sufletul. Puncte de veghere (autor: Dimitre Dinev). Un spectacol profund politic în care coabitarea moarte-viaţă explorată de regizorul Radu Afrim şi actori în diverse coduri estetice (De ce fierbe copilul în mămăligă, Inimi cicatrizate, E doar sfîrşitul lumii etc) devine generator de lume de veghe-pe-patul-de-moarte.
Prezenţa unui practician-cercetător ca Richard Schechner la Bucureşti şi a unui autor invitat peste tot în lume pentru contribuţia majoră la teatrul englez contemporan – Aleks Sierz, ambii în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, facilitează un tip de reflecţie deschisă asupra artei actuale, de care teatrul românesc are nevoie mai mult decît oricînd.

Foto: Romania! Te pup, © Bogdan Georgescu

ştiu că sînt o prioritate pentru Tine şi tocmai de aceea mă întreb de ce faci astfel încît toţi oamenii de calitate de pe băncile Facultăţii de Medicină să îşi dorească să nu mai lucreze pentru mine, de ce le înnegreşti sufletele, inimile şi propriile vieţi cu nepăsarea şi cu scîrba tale, cu gărzi neplătite, cu vaccinuri necumpărate, cu campanii de comunicare făcute de companiile oamenilor din ministerul Tău?

Dragă Alesule,

ştiu că sînt o prioritate pentru Tine şi tocmai de aceea mă întreb dacă ai aflat că sîntem, în Europa, doar înaintea Albaniei cu suma cheltuită pentru sănătate, sîntem sub Ucraina la mortalitate infantilă, dintre ţările care alocă aproximativ 3% din PIB pentru Sănătate sîntem lîngă Bangladesh, Burundi, Alegeria, Mauritania şi Madagascar. Un buget de desene animate.

Dragă Alesule,

ştiu că sînt o prioritate pentru Tine şi tocmai de aceea mă întreb cît ar fi de greu ca fiecare om care contribuie la fondurile de sănătate să cunoască de ce servicii medicale poate beneficia în mod gratuit într-un an: un flacon de multivitamine, o plombă, o reducere la o rachetă de tenis?

Dragă Alesule,

sper să vină cît mai curînd ziua cînd vei dori să naşti şi să te operezi (de inimă, de ficat, lumbago, de negi, cataractă, sciatică, pancreas), şi chiar o vei face, la Bucureşti, Craiova, Tîrgu Mureş, Cluj, Iaşi sau Babadag.

Mulţumesc,

Sistemul Medical Românesc,
însufleţit de raportul SAR

Acum, prim-planul nu este al lui William, ci al Hertei Muller. Nobel pentru literatură. “Herta Müller a fost total copleşită şi a început să rîdă într-un mod cu totul minunat”, spune Peter Eglund, secretarul Academiei Suedeze, care decernează premiul Nobel. Cred că era rîsul libertăţii adevărate şi al împlinirii. Pentru Herta, pentru William, Richard, Helmuth. Dar şi pentru românii care au trăit în cadrele interioare definite de laureata Nobel: “Cred că dictatura este o dimensiune care ne-a format, lipsa libertăţii si un fel de răspundere pe care o ai faţă de tine, să nu te compromiţi, sa rămîi integru”.

De asta sîntem fericiţi, unii dintre noi, pentru premiul Hertei Muller. Pentru că am trăit (aproape) la fel ca ea, (aproape) la fel ca ei. Fără libertate, dar cu răspunderea de a nu ne compromite. De asta premiul ei este şi al lor, al prietenilor Herthei, dar şi al nostru, cei care, i-adevărat, am fost doar spectatori tăcuţi, dar cinstiţi. Ei erau ai noştri, aşa îi simţeam atunci. Iar Herta este martorul nostru, acum. Şi sîntem fericiţi că, prin martorul nostru, am fost înţeleşi, noi cei tăcuţi, şi am avut acces, cu adevărul nefericirii noastre responsabile, la istorie, adică la recunoaşterea celorlalţi şi la înţelegerea realităţii în care am trăit.

Rareş Dumitrescu, Florin Zalomir, Tiberiu Dolniceanu, Cosmin Hăceanu.
Patru sabreri români aduc primul titlu mondial – în toate competiţiile! – pentru ţara noastră, după doi ani. În Antalya, România nici nu intra în calculele de medalii. Iar ţările înfrînte, la simpla enumerare, îţi evocă blazoane nobiliare cu aură medievală: Franţa, Germania, Ungaria, Italia. Superfavorita Italia a condus în finală şi la 10 puncte. Pe final, a avut 40:34. Cei patru puşti, iresponsabil de încrezători, au întors şi au învins cu 45:44. Pe margine îl aveau pe Mihai Covaliu, campionul olimpic de la Atena, bronzul de la Beijing. Un fel de conte de Treville pentru o trupă de muschetari care a răsturnat totul, într-o exuberanţă impecabil trasată.

Popescu, Schuch, Buricea, Csepreghi.
Doi români, un german, un maghiar. Cei mai buni de pe teren joi, într-un meci fabulos din Liga Campionilor la handbal. HCM Constanţa pleda condamnată din oficiu în faţa lui Montpellier, campioana Franţei (Franţa, campioana olimpică de la Beijing). 4:10 în minutul 13, 7:15 în minutul 20. Normal. 37:33 în minutul 60. De neînţeles. Montpellier pierde un meci în care pe teren au fost Karabatici, cel mai bun handbalist din lume, Gouigou şi Karaboue, campioni olimpici en-titre. Româno-unguro-nemţii dobrogeni i-au terminat.

Nimeni nu prea ştie cum. Csepreghi era cu spatele în pioneze şi n-a jucat în campionat în ultimele meciuri. Buricea, din cauza accidentărilor, intra sporadic în teren. La fiecare intrare sporadică, înscria în poarta celor mai aroganţi handbalişti din lume. Schuch a dat cele mai multe goluri ale Constanţei. Popescu e rezerva lui Rudi Stănescu (un zeu al Constanţei) în poarta HCM-ului, dar intervenţiile lui uluitoare au dat meciul peste cap, iar antrenorul Zortan Kurtes l-a lăsat acolo, nu s-a mai complicat.

Trei ţesături secrete ale acestor individualităţi au dus la reuşite aproape de neimaginat pentru România. Au scos maximum din foarte puţin, bazîndu-se pe forţa interioară, pe apartenenţa la un grup cu valori autentice şi pe un efort extraordinar.

Băsescu, Oprescu, Antonescu, Geoană.
Aparent, nici o legătură cu istoriile de mai sus. Domnii aceştia nu ne fac fericiţi şi nici prea mîndri de ce sînt(em). Dar ei ne semnalează un moment neaşteptat.

Pentru prima dată în istorie, avem patru concurenţi cu şanse reale în alegeri. Cum fructificăm acest moment de graţie al unei concurenţe (reale) fără precedent? Cum scoatem maximum din puţinul ce ni se oferă?
Nu ştiu. Dar (şi) ei sînt oglinda noastră. Iar meciul lor va face istorie. Şi contează (meciul). Şi contăm (noi). Putem fi spectatori pasivi sau gregari, putem juca meciul, putem paria.

Ce alegeţi?

Românii nu au vocaţia memoriei. Ne-o reaminteşte de fiecare dată câte un străin, cu blândeţea unei remarci: Dinu Lipatti, cel mai mare pianist român, acel înger al pianului, se bucură de recunoaştere în România? Desigur, cine ar spune nu? Nu întrebaţi dacă înregistrările lui se găsesc la magazinul “Muzica”! Sau dacă Televiziunea Română a realizat vreun film documentar despre pianistul dispărut la 33 de ani. Dar, pe bulevardul Lascăr Catargiu, casa familiei Lipatti poartă oare o placă memorială? Ultima dată când am trecut de acolo, casa era de vânzare… Cum l-am celebrat pe acela, dispărut dintre noi prea devreme, care a întrupat simţul perfecţiunii, mergând, ca toţi cei mari, până la renunţarea de sine?

Discuţia e vastă, căci implică o dezbatere asupra valorilor româneşti şi a felul în care sunt ele celebrate la noi. Să ne mărginim la câteva fapte. La cererea unui tânăr pianist belgian, Julien Libeer, am căutat partiturile celor câteva compoziţii pe care le-a lăsat: Sonatina pentru mâna stângă, Trei dansuri româneşti, Nocturne… Tânărul mi le ceruse pentru a interpreta un recital în amintirea lui Dinu Lipatti la Luxemburg. Am încercat să le găsesc, prin prieteni. Muzeul George Enescu din Bucureşti nu le are. Uniunea Compozitorilor nici atât. Am fost trimis la Biblioteca Academiei, fără prea mari şanse. Am întrebat dacă nu se găsesc pur şi simplu la magazinul “Muzica”… Am fost întâmpinat cu un zâmbet neîncrezător. În cele din urmă, am scris primului său editor, Salabert, la Paris. Le-am primit prin poştă într-o săptămână.

Dar, adâncind cercetările pe internet, am descoperit o Dinu Lipatti Society, ce funcţionează pe Facebook. Este animată de un cercetător canadian, Mark Ainley, şi de tânărul pianist belgian de care tocmai am vorbit. Au pus laolaltă resursele de care se poate dispune pe internet. Canadianul a remasterizat câteva înregistrări, la parametri mai înalţi decât erau CD-urile publicate de EMI. Am găsit acolo link-uri la câteva înregistrări de probă, rarisime, care mă aduceau în intimitatea exigentă a studiului marelui pianist. Date, interviuri, fotografii. Am intrat pe nesimţite, într-un spaţiu virtual, care alcătuia online un muzeu, sau o casă memorială, pe care nu le-am găsit la Bucureşti. Admirabil! Nucleul unei comunităţi… Care, de altfel, nu întârzie să apară, aşa cum mi-au indicat zecile de mesaje postate pe forum, venite din toate zările. Pe aceste nisipuri mişcătoare se poate oare construi ceva? Să încercăm în perioada următoare…