Documentarul lui Jon Shenk, The Island President, spune povestea preşedintelui Insulelor Maldive, Mohamed Nasheed, care se confruntă cu o problemă mai gravă decât a oricărui preşedinte al lumii: asigurarea integrităţii teritoriale a statului şi supravieţuirea populaţiei care îl locuieşte. Insulele Maldive se numără printre cele mai joase state ale lumii, 80% dintre insule situându-se la mai puţin de 1 metru deasupra mării. O creştere a nivelului mării ameninţă să facă cele 1200 de insule de nelocuit. Deşi statul pe care îl conduce nu impresionează prin dimensiuni, Nasheed a devenit una dintre cele mai importante voci pentru acţiune în faţa schimbării climatice.

The Island President a primit People’s Choice Award – pentru cel mai bun documentar, la Festivalul de Film Toronto.

Un film despre păsări migratoare şi fantome japoneze; despre dragostea necesară şi frumoasa singurătate a vieţii. Cel mai nou film al lui Gus Van Sant îi are în rolurile principale pe Mia Wasikowska şi Henry Hopper, fiul lui Dennis Hopper. Evitat de cinematografele româneşti, într-un mare fel. Uitaţi-vă, culorile sunt minunate!

În luna ianuarie a.c., a fost prezentat la festivalul de film Sundance, în competiţia oficială, documentarul Shut up and play the hits, care captează ultimul concert al formaţiei LCD Soundsystem. După un album unanim venerat – This Is Happening (2010), James Murphy a decis încheierea socotelilor cu LCD Soundsystem. Revista Time titra după acest eveniment: s-ar putea să nu mai dansăm niciodată.

Situat undeva între contemplativitatea lui Je vous salue, Marie şi discursul filosofic din Notre Musique, Film-Socialisme este ultima „trădare” din partea unui regizor despre a cărui operă ar merita să se scrie cât s-a scris despre toată perioada Războiului Rece. Cu un titlu relativ greu decriptibil [la început se numea Socialisme, însă titlul a fost modificat în urma sfatului unui prieten], dar care este menit să exprime o anumită formă de intangibilitate, Film-Socialisme disecă, în toate registrele, probleme precum moralitate, libertate, limbaj, ideologie sau identitate a popoarelor, şi se înscrie în perioada „reflexivă” din cadrul filmografiei lui Godard.

Film-Socialisme, primul film al lui Godard filmat în HD, a avut premiera la Cannes în anul 2010, unde a futut, deopotrivă, minţile criticilor şi ale spectatorilor. La conferinţa de presă a filmului, Godard nu s-a prezentat, trimiţând doar un fax celor de la Cannes că se confruntă cu chestiuni personale, „de natură grecească.” Film-Socialisme, în varianta proiectată pentru Cannes, a avut o subtitrare extrem de forţată (şi evident intenţionată) în „engleza navajo”. Replici din film, ca: A cause de quoi la lumière? A cause de l’obscurité, erau traduse minimal, prin light because darkness. Sau: Moi aussi, maintenant, j’ai appris à collaborer avec des français era tradus prin collaborate french. La fel: Moi, je ne veux pas mourir sans avoir vu l’Europe heureuse căpăta următoarea formă în engleză: to die before Europe lucky. Exemplele continuă pe tot parcursul dialogurilor din film. Critici solemni de film se vor declara bătuţi în lupta cu înţelegerea acestui film considerat inutil, jignitor, perfid.

Mai apoi, toată tevatura asta se va muta în altă zonă. Godard va refuza Oscarul planificat pentru contribuţia adusă cinematografiei lumii, pe motiv că drumul cu avionul până în State e prea obositor şi lung, şi că, în timpul ăsta, el nu se poate abţine de la fumat. Cam cu asta s-au ales cei de la Academie, după ce s-au chinuit câteva zile să dea de Godard. Reacţii peste reacţii, prin presa: Godard se autopreamăreşte, Godard a încetat de mult să mai însemne ceva, Godard, Godard etc. În timp, se vor ridica în discuţie şi viziunile ideologice ale regizorului, dacă e sau nu antisemit, dacă e sau nu escroc, dacă e sau nu o persoană nefrecventabilă.

Cei de la LesInrockuptibles au publicat acum ceva timp un articol-tampon al denigrării publice în care era avântat cel mai influent regizor al lumii. Articolul se numea – De ce îl adorăm (cu toate acestea) pe Godard. Frumuseţea argumentelor lor ar putea fi comparată cu cea a ideilor din filmele lui Godard. Printre altele, ei ne reaminteau că îl adorăm pe Godard pentru că i se rupe de regulile cinematografice, pentru că filmele sale oscilează între realitate şi imaginar, pentru că femeile pe care le filmează sunt femei frumoase de cazi pe spate.

Film-Socialism rămâne de departe filmul cel mai bine ancorat în timpul prezent, din ultimii ani. Te face să simţi o jenă la vederea oamenilor în sine. Te înspăimântă prin directeţea cu care îţi demonstrează că fiecare vorbim o cu totul altă limbă, că nu am ajuns, după milenii întregi de lupte, la nici un fel de comuniune existenţială. Te arată pe acest fundal în care se va sfârşi totul, în care tu vei şti că se va sfârşi totul, în care remuşcările nu îşi vor mai găsi sensul.

Aproape că mi-a venit să plâng, cutremurat până la înmărmurire, când, în preajma lui Film-Socialisme (care se anunţă a fi testamentul lui Godard lăsat cinematografiei; mai sunt şi zvonuri că Godard ar mai avea un ultim film în mâneca, sub titlul înnebunitor Adieu au langage), Godard afirma că îi este RUŞINE să mai utilizeze cuvântul cinema. În secvenţele cuprinse într-un film pentru care merită să-ţi dai viaţa, Notre musique (2004), Godard era întrebat de studenţii sârbi dacă vede vreun viitor în micile camere digitale de filmat, dacă ele pot salva cinematografia. Răspunsul lui Godard a fost tăcerea. Film-Socialisme este capcana întinsă de Godard cinematografiei, pentru a-i pune capăt înainte de a fi mult prea târziu.

Acum câţiva ani, în miezul crizei economice, Godard ţinea partea grecilor, şocat fiind de felul în care Europa se comporta faţă de acest stat. Spunea că fiecare dintre europeni ar trebui să plătească grecilor de fiecare dată când uzează de (cuvântul) logică. Să nu uităm că marile dezastre au pornit din momentul în care cineva s-a gândit că i se cuvine ceva mai mult. Ceva mai mult decât ceea ce se găseşte dincolo de posibil. Doar dacă ideologiile ar fi la fel de folositoare şi necesare precum interpretarea lor… Dar să nu ne iluzionăm: ideologiile sunt precum cuie ruginite preumblate printre dinţi. Libertatea costă, te obligă să te conformezi Film-Socialisme. Iar libertatea, să înţelegem odată pentru totdeauna, nu o poţi răscumpăra cu aur sau sânge.

De asemenea, programul-Kubrick prevede proiecţia documentarului Stanley Kubrick: A Life in Pictures, cât şi a doc. O Lucky Malcolm!, în cinstea actorului principal din Portocala mecanică, ambele regizate de acelaşi Jan Harlan. TIFF va organiza şi câteva expoziţii care se anunţă „spectaculoase”, dedicate filmografiei lui Kubrick. Una dintre ele va fi o prezentare a creaţiilor din Artificial Intelligence: AI, semnate de artistul conceptual al filmului, Chris Baker.

Probabil că una dintre marile atracţii ale integralei-Kubrick va fi prezentarea filmului Napoleon, film la care Kubrick a lucrat în anii ’60, dar nu l-a finalizat niciodată. Se vor purta discuţii cu Jan Harlan, pe baza volumului enciclopedic lansat de Taschen, Kubrick’s Napoleon: The Greatest Movie Never Made. Cei de la TIFF menţionează că filmul Napoleon urma să cuprindă filmări şi în România, armata română fiind contactată în acest sens. Cum să-l numim, bad luck?

Lista filmelor (cu o scurtă descriere oferită de TIFF) din cadrul secţiunii 100%, după cum urmează:

1. Cărările gloriei / Paths of Glory (1957), prima nominalizare la Premiul BAFTA.

2. Spartacus (1960), cvadruplul câştigător de Oscar.

3. Lolita (1962), Competiţia Oficială a Festivalului de Film de la Veneţia.

4. Dr. Strangelove / Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb, film anti-sistem, apărut într-o perioadă de maximă încordare a Războiului Rece. Premiul Criticilor de Film din New York pentru Cel mai bun regizor, prima nominalizare la Premiul Oscar pentru Cea mai Bună Regie, şi Premiul ONU la BAFTA 1965.

5. Odiseea spaţială 2001 / 2001: A Space Odyssey (1968), lungmetrajul care îl va clasa pe Kubrick în rândul celor mai mari regizori ai lumii. Filmul este considerat o capodoperă cinematografică. Coloana sonoră şi efectele vizuale revoluţionare, prezenţa minimă a dialogului, abordarea regizorală au dat o nouă dimensiune genului SF, publicul asistând, pe parcursul celor 140 de minute, la un spectacol cinematografic hipnotic.

6. Portocala mecanică / A Clockwork Orange (1971), ecranizare după controversatul roman al lui Anthony Burgess, este, cu siguranţă, cel mai discutat film al lui Stanley Kubrick, fiind retras din circulaţie în Marea Britanie timp de aproape 30 de ani, la iniţiativa regizorului, datorită criticilor foarte dure primite.

7. Barry Lyndon (1976), câştigător a 4 Premii Oscar, a revoluţionat perspectiva asupra imaginii de film, atunci când Stanley Kubrick şi directorul de imagine John Alcott au ales să se folosească exclusiv de lumina naturală şi de cea din cadru, pentru a reconstrui lumea de secol XVIII în care se petrece acţiunea. Pentru a putea filma la lumina lumânării fără ajutor artificial, apropiindu-se, astfel, de aspectul picturilor din urmă cu două secole, Alcott a folosit un obiectiv Zeiss f/0.7, adaptat după unul special creat pentru telescoapele NASA.

8. Strălucirea / The Shining (1980), unul dintre cele mai cunoscute filme semnate Stanley Kubrick, fiind cotat între primele trei filme horror ale secolului trecut, ca influenţă şi notorietate – alături de Psycho (r. Alfred Hitchcock) şi Exorcistul (r. William Friedkin).

9. Full Metal Jacket (1987), o poveste din mai puţin cunoscutul război de guerillă din oraşele Vietnamului.

10. Eyes Wide Shut (1999), Tom Cruise şi Nicole Kidman joacă rolul unui cuplu burghez din America zilelor noastre, care porneşte în căutarea propriei sexualităţi – un film pe care Kubrick nu a mai apucat să îl vadă pe marile ecrane, decesul marelui regizor survenind imediat după ce acesta a trimis o variantă de montaj starurilor şi studiourilor.

Festivalul Internaţional de Film Transilvania, ediţia 2012, va avea loc în perioada 1 – 10 iunie, la Cluj-Napoca.

fotografie semnată de Stanley Kubrick, pentru LOOK Magazine

Începând de anul viitor, numai peliculele recenzate în The New York Times sau Los Angeles Times vor putea concura la secția non-ficțiune. Ric Robertson, COO la American Academy of Motion Picture Arts and Sciences (forul care decernează premiile Oscar) a confirmat știrea.

Acest nou criteriu limitează drastic concrența în cazul documentarelor, consideră The Telegraph. De altfel, această secțiune a pus mereu probleme juriului. În timp, criteriile de selecițe s-au tot schimbat.

De exemplu, recent au fost introduse reguli care exclud de la jurizare/participare documentare care au fost deja difuzate pe televiziuni, ceea ce a exclus din competiție cunoscutul documentar al lui Michael Moore Fahrenheit 9/11, sau filmele compilate din secvențe de arhivă, ceea ce a eliminat un al mare greu, Werner Herzog, cu al său Grizzly Man.

New Year’s Eve, pelicula care strânge laolaltă nume dintre cele mai sonore și mai diverse ale show biz-ului american, de la de Niro până la Ludacris, sparge toate topurile de weekend la încasări cu peste 13 milioane de dolari*. Și este doar weekendul de debut.

Comedia The Sitter ocupă locul al doilea, cu aproape 10 milioane de dolari, iar bronzul e luat de filmul pe care refuzăm să-l înțelegem, The Twilight Saga:Breaking Dawn Part 1. The Muppets arată lumii încă o dată că avem nevoie să râdem, plasându-se pe locul patru, deși o altă comedie, Happy Feet 2, nu face o “figură frumoasă”, înghețând pe locul al optulea.

Oricum, mergeți la filme. Iată primele 20 de pelicule și încasările din weekendul trecut.

*încasări în SUA.

Edie Sedgwick a purtat, în efemera ei trecere prin viaţă, unele dintre cele mai înălţătoare nume posibile: Femme Fatale, The Underground Queen of New York şi Andy Warhol’s Superstar. Concomitent. Dintre atâtea posibilităţi, un lucru rămâne adevărat şi tragic: Edie was a woman to die for. Only that she was the one who died for. At the age of 28.