Harta comercială a României. Cât exportă şi importă fiecare judeţ din ţara noastră. Ce judeţe trag în jos comerţul

Exportăm cu zor, pentru al ţării viitor! Acesta ar putea fi motto-ul României, chiar daca pare neverosimil.

Din cele 41 de judeţe ale României (Bucureşti şi Ilfov sunt luate împreună), 30 au o balanţă comercială pozitivă şi doar 11 sunt pe minus. Pe scurt, în 30 din judeţele ţării, valoarea exporturilor o depăşeşte pe cea a importurilor.

Econtext.ro vă prezintă o analiză privind puterea comercială a fiecărui judeţ din România. Cu alte cuvinte, vom preciza valoarea exporturilor şi importurilor din fiecare judeţ din ţară şi diferenţa dintre acestea (soldul comercial).
Datele se referă la prima lună din acest an, fiind cele mai recente date, şi exprimă tendinţa din ultima perioadă pentru toate judeţele ţării.

Deficit comercial de 190 de milioane de euro în ianuarie

Pe scurt, analizăm balanţa comercială din luna ianuarie. În total, exporturile din România au însumat în ianuarie 3,42 de miliarde de euro, în timp ce importurile au totalizat 3,61 miliarde de euro.

De unde rezultă că România a înregistrat un deficit comercial de 190 de milioane de euro în prima luna a anului.
După cum precizam anterior, 30 de judeţe au fost pe surplus, au exportat mai mult decât au importat. În schimb, în 11 judeţe, situaţia a fost exact pe dos: importurile au depăşit valoarea exporturilor.

Bucureşti, gaura neagră a comerţului românesc

În fruntea celor 11 judeţe care au consemnat deficit comercial se află chiar Capitala ţării, Bucureşti. În ianuarie, Bucureştiul a vândut în străinătate mărfuri în valoare de 499,6 milioane de euro, ceea ce înseamnă o şeptime din totalul exporturilor româneşti în acest interval de timp.

Până aici, totul e bine. Din păcate, vestea rea vine când ne uităm la cât a importat Capitala. Aproape 1 miliard de euro!
Da, în această primă lună a anului, companiile bucureştene au importat mărfuri în valoare de 992,6 milioane de euro. Ceea ce înseamnă circa 28% din valoarea totală a importurilor realizate de România. Practic, Capitala produce o şeptime din exporturi, dar şi aproape o treime din importuri. Fără Bucureşti, România ar fi pe plus.

Cele mai mari performanţe comerciale
Argeş este cel mai performant judeţ din România după valoarea soldului comercial. Cu alte cuvinte, Argeş consemnează cea mai mare diferenţă dintre exporturi şi importuri : 119 milioane de euro, la exporturi de 359,2 milioane de euro şi importuri de 240,2 milioane de euro. Surprinzător, Olt este pe a doua poziţie, cu o performanţă de 52,3 milioane de euro în luna ianuarie. Sibiu este, iarăşi, un judeţ care vinde mai mult decât cumpără, fiind pe a treia poziţie în topul comercial în funcţie de valoarea soldului. Care este de 35,8 milioane de euro. Dar iată harta cu soldurile comerciale înregistrate de toate judeţele României în prima luna a anului: continuarea pe econtext.ro

Un multum in parvo al cărţii Socialnomics: How Social Media Transforms the Way We Live and Do Business, de Erik Qualman.

Scumpirea benzinei este cauzată de taxe, cotaţii şi curs. În ultimul timp, dolarul s-a depreciat, ceea ce ar favoriza o ieftinire a carburanţilor. Pe de altă parte, petrolul s-a scumpit. Ceea ce ar putea determina o scumpire a carburanţilor.

Mai exact, după cum a explicat Petrom în urmă cu câteva zile, benzina şi motorina cresc sau se ieftinesc în funcţie de taxele impuse de statul român, de evoluţia cotaţiilor internaţionale la petrol şi de cursul de schimb dintre dolarul american şi leu, pentru că petrolul se tranzacţionează în dolari. Pentru curs avem următoarea situaţie: dacă dolarul creşte faţă de leu, atunci petrolul e cumpărat mai scump şi, prin urmare, benzina şi motorina se scumpesc.

Totuşi, în ultima perioadă, dolarul s-a depreciat constant faţă de euro şi, implicit, faţă de leul românesc. Astăzi, Banca Centrală Europeană (BCE) a cotat cursul de schimb euro – dolar la 1.3803. În ultima perioadă, dolarul a pierdut teren constant faţă de euro. Pe 10 ianuarie 2011, paritatea euro-dolar era de 1.2903, iar euro a urcat de atunci până la cotaţia menţionată anterior, de 1.3803. Ceea ce înseamnă o depreciere a dolarului de 7% în acest interval de timp. Iar dacă dolarul scade, atunci ar trebui să ne aşteptăm şi la o ieftinire a benzinei. Bineînţeles, este important de văzut care este ponderea cursului în costul carburanţilor pentru a evalua amploarea ieftinirii.

Dar să revenim la curs. La finele anului trecut, când benzina a fost scumpită ultima dată şi a sărit pragul de 5 lei pe litru, cursul euro-dolar se situa la circa 1.30. Cu alte cuvinte, sub cotaţia de astăzi cu aproximativ 6%.

Ieftinirea dolarului este vizibilă şi pe cursul afişat de Banca Naţională a României. Dolarul s-a ieftinit cu circa 4% faţă de leu de la începutul anului.

Petrolul se scumpeşte

Totuşi, chiar dacă deprecierea dolarului ar fi un argument puternic pentru ieftinirea benzinei şi a motorinei, el ar putea fi contrabalansat de scumpirea petrolului. Într-un material anterior, Econtext.ro a prezentat recenta evoluţie a petrolului. Mai exact, petrolul s-a scumpit în ultima perioadă, ajungând pe unele platforme de tranzacţionare să depăşească pragul de 100 de dolari pe baril.

Tensiunile din Egipt sunt principalele cauze ale scumpirii petrolului. De exemplu, săptămâna trecută, ţiţeiul ajunsese până la o cotaţie de 85 dolari pe baril la bursa de la New York. Totuşi, din cauza situaţiei din Egipt, preţul acestuia s-a reinflamat până în jurul valorii de 92 de dolari pe baril. Practic, barilul de petrol s-a scumpit la bursa new-yorkeză cu aproape 10% în ultima săptămână. În acest moment, barilul de petrol se vinde cu 91,2 dolari pe baril.

În concluzie, rămâne de văzut dacă unul dintre aceşti factori are o pondere mai mare sau dacă se anulează reciproc. Deprecierea dolarului ar putea lăsa locul unei ieftiniri a benzinei, dar scumpirea ţiţeiului poate creşte preţurile benzinei şi a motorinei.

Bogdan Asaftei – redactor econtext.ro

Vizionare plăcută!

ps: acţiunea nu a fost un gest teribilist, ci un răspuns la calitatea serviciilor respectivului operator.  Aşadar, se poate.

Combini vine de la convenience store. Cum japoneza nu are fricativul v, iar, în scris, nici “silaba” m *), prescurtarea a devenit konbini, eufonizat kombini. Adică, mai pe româneşte, combini.

Briceagul elveţian al uitucilor

Dacă ţi-e poftă de îngheţată în miez de noapte, poţi da o fugă la combini şi alege din 35 de feluri. Dacă, la ora 2 noaptea, hard-diskul îţi dă semne de oboseală, poţi cumpăra de la combini cîteva DVD-uri, de backup. Mîine fiul tău are serbare la şcoală, iar tu nu ai nicio casetă video liberă? Nicio problemă! La combini poţi găsi tot ce ai nevoie. Soţia a fost prea ocupată şi nu ţi-a pus merinde pentru serviciu? Nu-i nimic. În pauza de prînz poţi cumpăra ce merinde pofteşti, încălzite pe loc, şi însoţite de orez proaspăt fiert. Ai nevoie să trimiţi un fax? Îl poţi trimite de la combini. Ai de căutat uneltele de pescuit în debara, dar tocmai ţi s-a ars becul? Găseşti unul nou-nouţ la combini în raft. Ţi-au rămas prietenii la taclale peste noapte şi ţi s-a terminat berea? Dai o fugă la combini şi cumperi bere rece. Vrei ziarul? La combini! Eşti într-un oraş străin şi nu ştii unde e parcul**) să poţi face un pipi în tihnă? Intri în primul combini şi ştii că acolo găseşti un WC curat. Înainte de a ieşi, poţi cumpăra şi harta oraşului. Ai rămas fără bani gheaţă? La combini ai şi ATM-ul aferent. Porţi de o săptămînă factura de gaze în geantă şi nu-ţi găseşti timp s-o achiţi? Hm!, aproape că uitaseşi de ea. Mergi la tejgheaua din combini, iar vînzătorul îţi pune scanerul de bare pe ea. Îţi ia banii (fără niciun fel de comision) şi te scoate din impas. Tocmai te-ai mutat dintr-o casă nouă şi, cînd ai făcut curăţenia în locuinţa veche, ai descoperit că mai ai cîteva obiecte netrimise cu camionul? Le împachetezi la ora 23, sau cînd le-ai descoperit, şi mergi cu ele la combini, de unde le poţi trimite prin poştă. În funcţie de reţeaua de combini, ai de ales între Poşta Japoneză sau una din multele companii poştale private. Îţi trebuie cîteva fotocopii după acte? La combini le poţi face chiar şi în culori. Nu ai originalele la tine, dar ai un stick cu fişierele .jpg? Îl înfigi în corpul imprimantei şi obţii fotocopiile. Eşti de modă veche şi vrei să-i dai amicului pozele făcute împreună cînd l-ai vizitat în oraşul lui? La combini, ai şi “aparatul de mărit”. Bagi CF-ul în calculator, selectezi pozele şi le imprimi. Dacă ai nevoie de poze de paşaport, poţi alege din meniu, formatul recomandat. Dacă nu ai nici fişierul cu augustu-ţi chip, intri în cabina de poze, şi-ţi faci poze de paşaport. Eşti de modă şi mai veche şi umbli cu un aparat foto analogic? La combini poţi încredinţa filmul spre developare. Ai primit o bucată de slană şi vrei o ceapă la ea? O găseşti sigur la combini. Ţi s-a stricat congelatorul şi vrei să bei acasă ceva cu gheaţă? Tot la combini găseşti şi gheaţa. Ai aflat că vine în oraşul tău trupa preferată? Cauţi scriptul de rezervare online şi nu-l găseşti? Poţi rezerva locuri la maşinăria din combini. Ţi s-a umplut calculatorul de viruşi? Poţi cumpăra softul potrivit de la combini. Tocmai ţi s-a adjudecat un obiect scos la licitaţie online. E ora 4 dimineaţă şi tu vrei sau trebuie să trimiţi coletul. Clichezi opţiunea “trimite”, plăteşti contravaloarea online (sau nu), iar cu numărul obţinut şi cu coletul în braţe, mergi la maşinăria cu pricina (de la care altminteri poţi cumpăra şi biletele la concert) ce-ţi imprimă în combini şi eticheta coletului poştal.

E caniculă. Cauţi un loc răcoros, altul decît cel alocat de Oprescu pe bani publici. Îl găseşti la combini, unde poţi toca niţel timpul, citind una din revistele din raft. Ai încasat de la cineva mai mult de 30.000 yen. Nu ai timbrul fiscal (de 300 yen) obligatoriu pentru ca chitanţa să fie valabilă legal. Aşa cum aţi intuit deja, la combini sunt şi timbre fiscale de vînzare. Şi chiar şi timbre poştale. Eşti fumător, dar nu ai cartela Taspo***) pentru a putea cumpăra ţigări de la automat. Intri în combini şi-i ceri vînzătorului ţigările preferate. Ai acasă o imprimantă proastă şi cam uscată. Poţi încredinţa la combini imprimarea felicitărilor de Crăciun, la preţuri mai mici decît dacă ai fi folosit din an în Paşti imprimanta de acasă. Concepi doar modelul, sau alegi din catalog, apoi dai comanda. Poţi comanda şi flori, şi torturi şi chiar cadouri, trimise direct prin poştă. Ai uitat să bagi bani în contul legat de nuş’ ce carte de credit? Nu-i nimic. În patru zile, primeşti acasă para mălăiaţă, factura, pe care o poţi plăti la combini.

Războiul licuricilor

Numărul unităţilor combini era în 2007 de 46.991 (circa 36,8 la 100.000 de locuitori). Cele mai multe reţele au acoperire regională, sau chiar numai prefecturală. Una din marile reţele, FamilyMart, e bine reprezentată în Kanto, Kinki, Hokuriku (toate în jumătatea de est a Japoniei) dar, pînă acum cinci ani, deloc extinsă în vest. În 2005, FamilyMart a intrat în forţă şi pe teritoriul altor reţele din vest. În Chuugoku şi Kyushu în special. FamilyMart, Lawson Station şi Seven-Eleven tind în prezent să depăşească numeric reţeaua locală Popura (de la poplar – plop) ****) din Hiroşima. Cum ar veni, la Hiroşima plopul are şi pere. De vînzare.

Războiul este în toi. Cu ochiul liber poţi vedea cum se amenajează, se mută şi dispar aproape lunar unităţi combini, în căutarea vadurilor de supravieţuire comercială. Pe o rază de 500m în jurul prăvăliei mele, din 8 unităţi, trei sunt Popura. Pe o rază de 1Km în jurul casei, atît numărul cît şi raportul sunt cam aceleaşi. Dar nici Popura nu stă pe loc. Are în judeţ cam 800 de unităţi. După ce acum un deceniu şi-a fixat un cap de pod în Tokio, în prezent se extinde în prefecturi şi mai îndepărtate.

Guvernul privat

Preţurile bunurilor de uz curent sunt ceva mai mari decît la magazinele diurne, mergînd de la 1 (poate 1,1) la: lactate, pîine, merinde, prezervative etc., pînă la 3, şi chiar 4, la: legume şi fructe proaspete, sau la dischete, de pildă. Încasările per client-eveniment sunt în medie de 750 yen (exprimate în lei, circa un pol de fiecare client-eveniment). Aşadar, nu prea mari. Cînd, prin natura afacerii, încasările unitare sunt mici, creşterea lor nu se poate face decît prin creşterea frecvenţei. Cum poţi ridica frecvenţa? Prin diversificarea briceag-elveţiană a ofertei. Astfel, cel mai nou serviciu oferit (deocamdată experimental) de trei reţele din trei prefecturi situate în trei regiuni diferite, este cel de obţinere a actelor de identificare a persoanei. La combini (agent economic privat) se poate obţine pentru prima dată în istoria Statelor Lumii, un act administrativ, în alte condiţii, monopolul administraţiei de stat. Actul se cheamă juuminhyou (literal: tabloul populaţiei. În fapt, o adeverinţă de domiciliu) şi poate fi folosit ca act de identitate. Te duci la combini cu o cartelă dedicată, o bagi în maşinăria de bilete de concert şi îţi iese la imprimantă juuminhyou. Faţă de privatizarea ghişeului de primărie, opinia oamenilor este diversă. De la obiecţii, precum cea că de prea puţine ori în viaţă ai nevoie să te legitimezi cu juuminhyou, pînă la entuziasmul necondiţionat, trecînd prin îngrijorarea că o entitate privată poate avea acces la o bază de date personale, din custodia Statului.

Să desfacem mecanismul

Ce face ca, servicii pentru care, în România, eşti nevoit să suporţi ifose de funcţionar supercompetent, cu mîna-i înştampilată fluturînd ameninţător – fie că e vorba de casierul de la Electrica sau de “civilul” de la Evidenţa populaţiei – să se rezolve doar prin două piuituri de scaner? Aţi ghicit. Informatizarea. În fiecare combini se află un server (cu un modest Celeron la 700MHz) dar foarte descurcăreţ cînd e pus a naviga prin baze de date. Infrastructura informatică face ca stocurile să fie mici, termenele de expirare a produselor, atent monitorizate, comenzile de completare a stocurilor să se facă aproape de la sine. Intermedierea plăţilor nu ar fi posibilă cu productivitate (şi simplitate) atît de mare, şi cu costuri atît de mici, dacă nu ar exista reţelele de informaţii.

Modelul de afacere nu este mult diferit de la companie la companie. Există o oarecare monotonie a structurii. Pînă şi salariile orare ale vînzătorilor sunt cam aceleaşi. Între 650 şi 900 yeni, în funcţie de regiunea administrativă şi programul de muncă (noaptea, salariul orar e cu vreo 15% mai mare). Cu toate acestea, fiecare companie are politica sa de iniţiere şi dezvoltare a afacerii. Pentru a porni o afacere în franciză, după modelul reţelei A, e nevoie să ai un capital circulant de circa 10 milioane de yeni. Dacă alegi ca “senior” reţeaua B, e suficient să pui la bătaie numai terenul şi localul. Creditarea pentru pornire ţi-o poate face chiar francizorul. Din acest punct de vedere, companiile de combini au ceva în comun cu băncile.

De altfel, 7i-Holdings, ce a dezvoltat reţeaua Seven Eleven, e şi proprietarul ATM-urilor din reţea, sub numele de Seven-ginko (Banca Şapte). Francizarea de felul combini este un hibrid între ierarhia corporatistă şi orizontala cooperatistă. Dar, să revenim. Cum ziceam, stocuri mici înseamnă costuri şi mai mici cu spaţiul comercial. Simplitatea operaţiilor oferă opţiunea angajării oamenilor slab calificaţi. Forţa de muncă e puternic fluctuantă. Majoritatea covîrşitoare sunt zilieri. Nu puţine reţele permit chiar şi angajarea imigranţilor. Chinezii sunt preferaţi pentru că învaţă mai repede să citească ideogramele. Şi, chiar de nu ştiu a le citi, recunosc mai uşor semnificaţia lor.

Diversitatea însă, uneori, se întoarce împotriva proprietarilor. Concurenţa este acerbă. Un yen în minus la un articol sau serviciu te poate aduce la poarta falimentului. Criza face şi ca virtualul consumator să se gîndească de două ori înainte de a plăti 20 de yeni în plus pe un săpun la combini. Furtişagurile, la modă în rîndul puberilor dornici de “thrill”, sporesc pagubele. Uneori, grupuri de tineri, cumpără în fapt de seară ra-men instant (un soi de paste făinoase ce se reconstituie în apă clocotită) şi merinde. Le mănîncă, uneori gălăgios, chiar în faţa combini. Lasă gunoiul pe caldarîm şi îndepărtează alţi virtuali clienţi, chiar dacă tinerii nu sunt violenţi, şi nu pot fi agăţaţi pentru vreo contravenţie gravă. Nu sunt puţine cazurile cînd, din cauzele enumerate mai sus, în oraşe mai mici (cam de mărimea Sinaiei) cu vaduri puchinoase, combini îşi închid obloanele. Marja de profit este uneori atît de mică, încît afacerea nu poate continua. Apar în schimb alte şi alte tentative.

Pe de altă parte însă, reţelele de combini pot da o speranţă şi tinerilor porniţi în explorare, în căutarea visurilor. Cînd un tînăr de la ţară, pornit să se facă actor să zicem, migrează într-o conurbaţie, poate pleca fără prea mari pregătiri. Ştie că va găsi la combini un loc de muncă în flextime, pînă cînd va prinde ceva rădăcini. Dacă dă chix, prea mult nu pierde.

Flash back

1995, decembrie cenuşiu. Sunt în Bucureşti, împreună cu cea care va deveni mai tîrziu soţia mea. Căutăm un kilogram de carne de porc. Pentru curry. Muierea de la Alimentara (privatizată între timp) zice răstit că nu poate tăia din bucata de două kilograme pe care i-o indicasem. Ieşim nervoşi. Îi zic: “mai e niţel pînă cînd românii vor învăţa să facă comerţ.” Arătînd către zăbrelele chioşcurilor deschise 2/7/365 zic: “vezi?, astea sunt ouă de combini. Cîndva vor ecloza.” N-a fost să fie. Barele chioşcurilor au căzut rînd pe rînd sub loviturile codurilor de bare din supermarket. A urmat ofensiva carrefouribundă a companiilor mamut care au industrializat comerţul în spaţii de neam-prost, cu casieriţe nervoase şi megacampanii publicitare. Iar românii continuă să piardă anual cîte 74 de ore la ghişee pentru a hrăni, cu timpul lor, o birocraţie urîtă.” -Alo, tovarăşu’! Aici e coada!”

Moment poetic

Basu ga nai
Konbini mo nai
Kuma ga deru.

[Acolo] Nu e autobuz
Nici combini.
Iese ursul.

În haiku-ul de mai sus, autobuzul şi combini de o parte, şi ursul de cealaltă, ilustrează limita dintre spaţiul civilizat şi sălbăticie.

—————————————-
*) Sunetul n este considerat vocală în fonetica japoneză. Toate celelalte consoane trebuie însoţite de vocale pentru a putea fi pronunţate.
**) Pipi în parc nu înseamnă pipi la rădăcina tufei. Toate parcurile sunt dotate cu WC public (gratuit).
***) Taspo este o cartelă prin care se face dovada în faţa automatului de ţigări că persoana care a băgat banii are peste 20 de ani. Iniţiativa nu a trezit mare interes. Unii se tem că, din cauza cartelei Taspo, companiile de asigurări ar putea afla cît fumează ei. Lucru ce ar scădea cota de asigurare în cazul în care clientul facturează un tratament legat de modul său de viaţă. Rezultatul a fost scăderea dramatică a vînzărilor de ţigări “maşină-la-mînă” şi, corespunzător, dublarea vînzărilor “mînă-la-mînă”, în combini.
****) Să nu credeţi că Hiroşima are păduri de plop. Un singur plop a existat. În lunca rîului Ota. A fost doborît de taifunul 16/#19, în 2004.

Ps: Combini 7-11din imagine e mic, aşezat pe colţ, în zona centrală a oraşului, la vreo 200m de prăvălia mea, vizavi de o boxă de poliţie. A apărut acum vreo doi ani.

Pe colţul cu Billy the Kid, acum vreo 5 ani a fost o crimă. Nişte mafioţi au ucis un militar american cu focuri de pistol. La ora la care am tras poza, luminile localului de pachinko (un fel de cazino pentru oamenii de rînd) erau stinse. Pachinko nu are voie să ţină deschis dupa ora 23. După colţul din dreapta este şi un local deocheat, rulat de mafioţi, ceea ce explică într-un fel şi violenţa din zonă.

Foto © Marius Delaepicentru

Circulă tot mai frecvent în ultimul timp spaima că programul Prima Casa va fi destinat preponderent construirii de locuinţe noi. Că astfel va fi servită clientela politică amestecată în speculaţii imobiliare. Că această măsură va conduce la o nouă creştere a preţurilor pe această piaţă, în special a preţurilor la apartamentele noi.

Eu cred că această idee este, în mare parte, falsă, că la o privire mai puţin superficială lucrurile ar putea evolua în alt mod. Într-adevăr, logica aparentă ar fi următoarea: odată ce vor fi acordate credite mai avantajoase pentru achiziţionarea de locuinţe noi, este posibil ca acestea să se scumpească. Motivul ar fi că proprietarii ştiu că cei care vor să cumpere o casă nouă dispun acum de posibilitatea de a se împrumuta mult mai uşor.

Dar aceasta este o primă reacţie, nu trebuie să cădem în capcana ei. Este posibil ca, pe termen foarte scurt, să aibă loc o astfel de evoluţie. Dar ea va fi mai mult la nivel declarativ şi se va concretiza mai puţin în plan real. La fel s-a întâmplat şi când a fost lansat programul Prima Casă anul trecut. Iniţial, a fost un uşor avans al preţurilor, dar nesusţinut şi care apoi s–a retras. Cred că apoi se va întâmpla altceva: lumea se va orienta şi mai mult către apartamente vechi (oricum, aceasta este tendinţa şi în acest moment). Ceea ce va frâna scumpirea locuinţelor noi. Logic, am putea spune că această orientare tot mai acerbă către locuinţele vechi, care sunt mai ieftine, le va scumpi pe acestea. Dar nu cred că acest lucru va avea loc. Pentru că:

1.    Pentru a cumpăra un apartament, mulţi oameni au nevoie de sume suplimentare, în afara celor luate prin Prima Casă. Or, aceste sume sunt extrem de greu de obţinut din bancă în acest moment.
1.1.    De altfel, preţurile s-au pliat anul trecut pe suma ce putea fi obţinută prin credit. Deci, preţul s-a mişcat după credite, nu invers. De aici, ar însemna ca suma alocată per persoană prin programul Prima Casă ar trebui să fie mai mare, fapt puţin probabil.
2.    Piaţa muncii este tot mai sensibilă, nu foarte mulţi s-ar încumeta să se îndatoreze când stabilitatea locului de muncă se caracterizează tot mai mult prin instabilitatea sa.
3.     Este criză, oamenii mai speră încă la scăderi de preţuri. Prudenţa ajunge la cote maxime în astfel de momente.

Repet, după un mic val de scumpire a locuinţelor noi, lucrurile se vor aşeza. Prin orientarea către apartamentele vechi, e posibil să apară un val scurt de scumpire şi la nivelul acestora. Dar totul se va reaşeza apoi.

Prima Casă nu va scumpi locuinţele noi

După un mic val de scumpire, ar putea urma partea a doua a scenariului: finanţarea achiziţiei de locuinţe noi să nu mai aibă nici un impact asupra clienţilor. După un prim val, cei mai mulţi vor renunţa să mai cumpere o casă nouă. De ce? Din motivele enumerate mai sus, dar nu numai. Haideţi să ne imaginăm următorul scenariu:

Un apartament nou, de 2 camere, costă acum în Bucureşti circa 70 – 80.000 de euro (ele variază de la 60.000 până chiar la 120.000 de euro). Dacă o persoană ar lua prin programul Prima Casă un credit de 57.000 de euro (maximul care poate fi luat), atunci trebuie să mai facă rost de circa 20.000 de euro. (Nu mai pun la socoteală toate taxele la bancă, notari, agenţie imobiliară, etc., care mai trag vreo 5.000 de euro). Întrebarea e logică: de unde face rost de această sumă? După cum am zis anterior, este criză, piaţa muncii este fragilă, credite nu prea se dau.

Şi ne mai gândim la scumpiri? Dacă, de exemplu, apartamentul de două camere s-ar scumpi pănă la 100.000 de euro, de unde va face rost de 40.000 de euro? Nu poate face rost de 20.000 de euro, dar de 40.000 de euro? Prin urmare, scumpirea nu va avea loc sau dacă va avea loc va fi de scurtă durată şi total artificială.

Aşadar, orientarea creditării către locuinţele noi este total ineficientă. Chiar dacă s-ar creşte suma alocată, lumea nu va da năvală la locuinţe noi (pentru că ar trebui să se împrumute mai mult, piaţa muncii este fragilă, restul de bani ar fi greu de obţinut, etc.). Astfel, un prim val de scumpire se va evapora rapid. Apoi, puţini se vor orienta către astfel de locuinţe (ca şi până acum, sub 10% din cei care achiziţionează un apartament).

Mai mult, dacă s-ar aloca finanţare exclusiv către achiziţia de locuinţe noi, atunci iadul revine şi pentru cei care vor să cumpere apartamente vechi. Pentru că cei care ar vrea să cumpere locuinţe vechi prin Prima Casă nu vor mai avea acest suport. Practic, piaţa imobiliară ar fi din nou blocată.

S-ar putea ajunge astfel la un paradox: cei care vor vrea apartamente noi nu se vor încumeta să cumpere, iar cei care vor locuinţe vechi nu vor mai putea să le cumpere.

Avertisment:
Acesta reprezintă un advertorial și, totodată, un semnal discret adresat amatorilor.
Pentru pontoane plutitoare, tancuri paralelipipedice, furnale sau bunkere, sau orice alte structuri metalice, Metalconstruct reprezintă o oportunitate și o garanție.

De ce să stăm şi să ne măcinăm pe declinul economiei, cînd zilele astea fără rost al muncii pot fi zilele unui răsfăţ fără o ţintă precisă?
De ce, dacă ţara şi semenii noştri ne frămîntă tot timpul, să nu ne frămîntăm şi noi unii pe alţii?

Ce grozav! Ce de bîrfe, ce de noutăţi, ce dispute libere şi pasionale despre cum să întocmeşti corect adresa către UE pe parametrii de emisii, sau cum să defineşti precis parametrii pentru aţa de sutură, sau cum să înţelegi paradoxul că 6% deficit din PIB-ul de anul ăsta înseamnă mai mult decît 5% din PIB-ul pe anul trecut.

Şi, cînd eşti incitat la maximum de subiectele astea, nimic, nici măcar pudibondul regulament de ordine interioară, să nu te împiedice să te repezi impetuos asupra colegului/colegei de serviciu!

Gîndiţi-vă! În felul acesta, avem şanse mari să stopăm şi declinul demografic al naţiei. Şi apoi, intrarea masivă în concedii postnatale o să îngăduie redimensionarea de la sine a aparatului bugetar!

Ah, şi să nu uit. În alea zece zile poţi să frecventezi o tură din cursurile de dans organizate undeva în buricul tîrgului, în zona Lipscani. Prima tură a cursurilor, aceea care e gratis, deci nu te afectează la bugetul diminuat. Să te duci la dans, să te uiţi la o cursantă şi să-i şopteşti cu subînţeles colegului: “O vezi ce ochi albaştri are? E tipa care dă avizul de conformitate la Inspectoratul pentru Certificarea Calităţii Cazanelor de Ardere.” “Şi ea, tot în concediu fără…” “Mă, nu-s chiar sigur, da’  după cum vibrează la merenghele ăsta…”

Peste zi, o să navigăm fără scop pe net, de unde o să ştim primii:
•    ce se întîmplă cu acceleratorul de particule genevez, de nu mai poate genera bozonul cheie pentru gaura neagră;
•    ce-şi doreşte Madonna să aibă în vestiar înaintea concertului (Kabbala, o pereche de gantere sau un vibrator cu pene)?
•    dacă Maicăl fost înmormîntat cu creierul înăuntrul tărtăcuţei sau ba;
•    care-s cele mai bune remedii anticelulitice (tot amorul e primul, cred eu)
•    etc.etc.

Eu vreau să mă cer în concediu în septembrie, ca să mai prind Cişmigiul în forma lui tandră. Deşi nici în noiembrie, cu un ceai cald alături şi cu Borges pe noptieră (foarte bun şi Cărtărescu, să fie primit şi Bacovia), în vreme ce afară plouă necontenit… (Bani de numărat, oricum n-o să am).

Iar în decembrie, votul pentru prezidenţiale va fi un apogeu, o reunire cathartică a întregii comunităţi. După ce milioane de bugetari vor fi savurat acele zece zile magice, se vor fi văzut şi descoperit parte-n parte, vor umple acum bulevardele, într-o armonioasă spirală a alegerii unui destin pentru alţi patru-cinci-douăzeci de ani.

Se vor opri transfiguraţi, îmbrăţişîndu-se, mărturisindu-şi: “Io-l votez pe Băse, că-i place viaţa” “Eu pe Geoană, că-i familist, şi am regăsit familia în zilele astea tulburi” “Eu merg cu Crin, că am revăzut, seară de seară, filmele cu Alain Delon şi m-am topit toată…” Şi tot aşa, într-o euforie a vieţii banale dar savuroase, leneşe, dar creative.

Ce şansă ne oferă FMI-ul şi cît de puţin o pricepem!

Iulie, 14: “Stimate client, vă rugăm să vă asiguraţi că la data de 20/07/2009 veţi avea pe cont suma necesareă pentru a acoperi rata de … Euro. Xbank” Iulie, 15, acelaşi mesaj. Iulie, 16, ora 23:30: îmi sună în draci telefonul mobil. Sar din pat şi mă uit cine nu are linişte în crucea nopţii. Nu mă sună nimeni. Este doar un nou sms. Acelaşi, de la aceeasi bancă. Îmi sare ţandăra, pentru că mi-am platit de două zile rata. Banca asta merge chiar atat de prost încât să nu facă o verificare a încasărilor la timp şi să nu mă mai streseze noaptea cu sms-uri?

De ce oare nu le-or comunica date precise oamenilor de la call-center angajate să facă presiune pentru recuperarea banilor? Nu le pasa de nervii nostri, doar de banii lor. Reuşesc să mă liniştesc, dar vine dimineaţa şi, surpriză: “Rata lunară pentru creditul dumneavoastră de la Y Bank este scadentă la data de 16 iulie 2009. Daca aţi achitat-o deja, ignoraţi acest mesaj. Y Bank”. Mesaj sosit pe 17 iulie, de la altă bancă. Ce să mai spun. Rata e platită, mesajul oricum e venit prea tarziu, aşa că nu-mi rămâne decât să le ascult “sfatul”: ignor mesajul. Da, dar mesajul (adică Banca) nu mă ignoră pe mine: de două ori, pe 17 şi pe 18 iulie primesc din nou atenţionarea că rata mea – repet, deja plătita – era scadentă la data de 16 iulie.

Colac peste pupăză, mai vine şi compania de telefonie mobilă să-mi reamintească de scadenţa la factura de servicii de telecomunicaţii, peste trei zile. Companiile astea – bănci străine importante sau mastodonţi mondiali în servicii – încep să se clatine. Managerilor lor le tremură turul pantalonilor mai abitir ca niciodată: teama că nu-şi încasează banii de la clienţi guvernează acţiunile de zi cu zi. Banii lor sunt încă în buzunarele noastre.

Mulţi-puţini, de când cu criza fiecare dintre noi privim cu din ce în ce mai multă teamă fiecare factura ce trebuie plătită şi ne despărţim cu din ce în ce mai mare greutate de cash-ul din propriile portofele. Se schimbă stilul de viaţă. Al meu devine – deocamdată – din ce în ce mai bombardat de sms-urile băncilor care dovedesc, astfel, din ce în ce mai mare frică să nu tragă obloanele din cauza creditelor neperformante şi a datoriilor nerecuperate.

Cash-ul rămâne rege – o sintagma pe cât de des folosită în ultimul an, pe atât de valabilă azi şi în viitorul apropiat – iar teama de a nu mai avea cash ne schimbă comportamentul. Suntem mai atenţi la economii şi mai zgârciţi la pungă. Eu unul mi-am propus să nu mai fiu “shopoman”.

Scriam la început de an în revista Money Express despre prietenul meu din Munchen care intrase într-o criză a businessului pe care îl conduce, business de recrutare de forţă de muncă pentru companiile nemţeşti. Nu mai poate să-şi vândă marfa – personal hiper-calificat – cu aceeaşi uşurinţă ca în anii anteriori, clienţilor consacraţi.

Mai multe companii multinaţionale cu origini fie în Statele Unite, fie în vestul Europei au făcut o serie de restructurări la nivel global. Dar diametral opus tendinţei de reducere a costurilor şi a forţei de muncă, companiile au în continuare nevoie de profesionişti, de mână de lucru calificată şi hiper-calificată. Şi asta mai ales în pieţele emergente, cu dinamică economică crescută.

Apare însa o intrebare firească ce face legătura dintre această tendinţă şi plasarea României între economiile emergente. Ce risc are România din perspectiva corelarii lipsei de productivitate cu scăderea performanţelor macroeconomice şi cu nevoia companiilor de a reduce costurile, implicit de a concedia angajaţii?

Unii experţi din piaţă spun că riscul acesta nu e prea mare pentru noi: Radu Furnică, manager al Leadership Development Solutions spunea categoric nu! Nu există acest risc pentru economia României dintr-un motiv simplu: dacă piaţa forţei de muncă vest-europeană poate fi considerată la un nivel de dezvoltare oarecare, deasupra unei imaginare “linii zero”, economia românească a plecat “de la minus 30” în aceeaşi scară de valori.

Deficitul de forţă de muncă calificată este atât de mare în România, încât orice mutaţie generată în burta unei multinaţionale de scăderea performanţelor ei financiare nu poate avea efect direct şi imediat = concedieri masive în piaţa românească. România se află în topul ţărilor cu cea mai mare nevoie de “talente profesionale”.

Ciudat este că soluţia crizei de personal calificat nu stă în numărul persoanelor disponibile. Conform studiului Manpower, rezolvarea vine din a deţine exact persoanele potrivite, cu calificările potrivite. De aceea, recrutarea de personal calificat  devine o adevărată provocare: cu un impact asupra economiei globale în prezent şi cu un impact asupra economei chiar mult mai sever în anii ce vin.

Cea mai promiţătoare economie globală, China, se confruntă cu o situaţie izvorâtă din acest paradox: lipsa de persoane potrivite nevoilor economiei. Problema afectează un spectru larg de industrii, de la unităţi manufacturiere la activităţi de birou. În ciuda surplusului general de locuri de muncă, cererea de calificări specifice este mult prea mare faţă de ceea ce au chinezii la dispoziţie.

China are nevoie de circa 75 de mii de lideri de afaceri în viitorii 10 ani, acum având doar circa 3000. La nivelul economiei mondiale, poziţiile cele mai greu de acoperit cu mână de lucru hiper-calificată sunt cele de trader, de agenţi de vânzare, de tehnicieni de producţie, de ingineri şi de manageri de linie calificaţi.

Între uriaşa economie chineză şi minuscula dar la fel de promiţătoarea economie românească există, suprinzător, o mare asemănare, când vine vorba de criza de personal: şi în România există o nevoie de acoperire a unor goluri în producţie cu oameni calificaţi, dar în acelaşi timp există şi un număr mare de şomeri sau de “angajaţi la negru”.

România este pe locul întâi în topul statelor care se confruntă cel mai mult cu criza de expertiză (73%), urmată de Japonia (63%), Hong Kong (61%), Singapore (67%) şi Australia (52). La nivel european, din nou România ocupă locul întâi (73%), urmată de Polonia (49%), Grecia (47%), Austria (44%) şi Norvegia (40%).