Există multe credinţe, dovedite ştiinţific sau nu, despre influenţa limbii asupra minţii noastre: se zice că cei ce cunosc mai multe limbi străine învaţă cu mai multă uşurinţă alte limbi străine; se zice că oriunde ai ajunge în lume, în momentele critice vei gîndi în limba maternă; la fel, se spune, că atunci cînd eşti pus să socoteşti la repezeală îţi vei formula cifrele şi operaţiunea matematică simplă (adunare, scădere) în limba maternă; tot aşa se spune că putem învăţa la nivel de limba maternă doar trei limbi, şi pe acestea doar dacă ni le însuşim pînă la vîrsta de 9 ani; se spune şi că atunci cînd începem să ne simţim familiari cu un străin, cînd ajungem să ne împărţim viaţa cu cineva care e vorbitor nativ al unei alte limbi, involuntar la un moment dat vom avea impulsul de a ne adresa persoanei respective, chiar şi dacă numai preţ de cîteva cuvinte simple (mulţumesc, da, nu), în limba noastră maternă; se spune şi că nu poţi să scrii poezie decît în limba ta maternă, sau în limba pe care ai ‘trăit-o’ o
perioadă foarte lungă de timp; se spune că în comunităţile unde se vorbesc
concomitent două limbi (cum ar fi unele regiuni din Canada, unde se vorbeşte curent şi engleza şi franceza, dar şi unele regiuni din România, ca cea din care vin eu, unde aproape toată lumea e bilingvă, vorbind curent şi româna şi maghiara) oamenii tind să îşi aleagă perechea din cadrul acelei comunităţi, datorită faptului că pentru ei comunicarea cu succes presupune neapărat ‘amestecarea’ celor două limbi…

De aici şi pînă la a presupune că limba pe care o vorbim ne influenţează în mod decisiv caracterul, personalitatea, atitudinea în viaţă şi faţă de viaţă nu mai e cale lungă.

Una din cele mai controversate teorii despre influenţa limbii asupra modului de a fi este legată de limba maghiară.

Deşi ţările asiatice sunt cele mai celebre în ceea ce priveşte rata sinuciderii, Ungaria a fost din secolul XVIII încoace mereu printre liderii lumii în ceea ce priveşte rata de sinucideri – în secolul al XVII-lea Anglia era pe primul loc. Mai mult, în perioada anilor 1968-1988 Ungaria a fost lider absolut

Pînă în zilele noastre, rata aceasta a rămas foarte ridicată în Ungaria: dacă media în UE este de 17,1 cazuri la o sută de mii de locuitori, în Ungaria este de 25,4. Partea cea mai interesantă a statisticilor însă nu e aceasta, ci faptul că în toate regiunile în care trăiesc maghiari, indiferent de cultura ţării gazdă, rata sinuciderilor în rîndul celor de etnie maghiară este mai mare decît în rîndul naţiei care o înconjoară, astfel această rată distorsionată se regăseşte şi în ţări precum SUA sau Australia, unde trăiesc mulţi emigranţi unguri. Dar cele mai grăitoare date provin din zonele Harghita şi Covasna – aici rata sinuciderilor este de 28,8 la suta de mii de locuitori, în timp ce media pe ţară în România este de doar 12,9. Ne dăm seama cît de ridicată este aceasta rată, privind spre Japonia, celebră pentru tendinţele spre suicid ale populaţiei sale – aici rata este de doar 23,8.

Ungaria a fost mai nou, dupa anii ´90, detronată de Lituania (42 cazuri per 100,000 locuitori), Rusia (38) şi Belarus (35).

Explicaţiile ar fi mai multe, dar nici una nu a fost dovedită ştiinţific: apartenenta genetică a maghiarilor la grupul naţiilor asiatice care se pare că au tendinţa ´naturală´ spre a considera sinuciderea o varianta ´viabilă´ pentru rezolvarea problemelor, o variantă ‘onorabilă’ de a-ţi asuma un eşec sau legătura dintre tendinţa spre consumul mare de alcool şi frecvenţa actelor violente, incluzînd suicidul – maghiarii sunt cunoscuţi drept mari consumatori de alcool.

Dar sunt şi unii care spun că particularităţile limbii fino-ugrice ar fi explicaţia. În cazul acestei limbi, numărul de negaţii din orice text este aproape dublu faţă de alte limbi, astfel s-a speculat că limba influenţează modul de gîndire într-unul negativist, pesimist, predispus la depresii. S-a scris chiar şi o carte care fundamentează oarecum ştiinţific această ultimă teorie şi avansează ideea existenţei în cultura maghiară a unui ´cod negativ´ – cartea a fost scrisă de Kezdi Balazs şi se intitulează ´Cultura codului negativ şi sinuciderea´.

Cunoscînd aceste particularităţi şi presupunînd că vorbirea limbii maghiare este într-adevăr o invitaţie deschisă către suicid, nu mai apare ca o supriză mitul legat de o melodie compusă de un pianist maghiar în 1933, pe versurile unui poet tot maghiar, denumită “Szomorú vasárnap” (Duminica tristă/Gloomy Sunday). Legendele urbane ale vremurilor acelea spun că difuzarea acestei melodii a cauzat sute de sinucideri, melodia ajungînd faimoasă în Statele Unite ca şi “the Hungarian suicide song”.

În cele peste 400 de pagini, Multa este cu mult peste sutele de titluri apărute anul acesta.
23 de litere leitmotiv auncă în aer o întreagă paradigmă clasică, ne pulverizează şi ne aduc împreună din toate punctele cardinale, oriunde ne’am afla: Canada, Australia sau sectorul 4.

Să le citim sau să le ascultăm? Să le sorbim sau să le înfulecăm? Luaţi-vă un topor şi o lămîie aproape: din noapte, împreună cu caviarul, se iveşte primăvara!

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. Ai zece lei?

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. Dar poate într-o zi?

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. Panatalonii albi s-au ivit odată cu tine.

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. Dacă vrei, ne putem uita la un film.

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. Nu ţi se pare că fumezi cam mult?

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. Nu merit şi eu un aragaz nou?

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. Iei tu gunoiul?

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. Schimbă-ţi ciorapii.

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. A sunat mă-ta.

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. Nu ai fost niciodată primul.

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. Are balta peşte.

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. Mă deranjezi.

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. Iubesc pe altcineva.

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. Eşti inferior.

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. Las-o aşa.

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. Să nu facem scandal.

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. Ia nişte şosete curate.

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. Fără violenţă.

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. Ai depăşit orice măsură.

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. Hai să nu exagerăm.

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. Îţi chem un taxi?

Nu-mi lua iubirea dacă pleci. Cum spuneai că te cheamă?

Între 24 iulie şi 5 septembrie, dimineaţa de la 10 şi seara de la 20, sâmbetele şi duminicile parcurilor din sectoarele 2, 3, 4 şi 6 vor deveni un Cartier de Vară: spectacole de teatru, concerte şi alte ghiduşii – nu doar pentru copii.

O iniţiativă a Comisiei pentru Cultură a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti prin ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale. Programul complet îl găsiţi aici.

Cum va afecta prelungita criză actuală artele şi entertainment-ul? Ce resurse şi ce strategii trebuie puse la bătaie, pentru ca publicul să continue să plătească un bilet de intrare?

Poate e timpul revenirii caravanelor cinematografice. Sau poate în sălile de cinema să fie prezente hostesse care să servească spectatorii cu un suc, o îngheţată, o ciocolată. 2 bilete într-unul singur? 3? Teatrele să emită, la rându-le, carduri de fidelitate, să trimită newslettere clienţilor statornici şi chiar invitaţii la repetiţii. Prietenii statornici să aibă dreptul, în cazul premierelor sau al spectacolelor care se joacă cu casa închisă, de a cumpăra bilete înaintea spectatorilor ocazionali. Cei care aflaţi la coadă şi care nu mai găsesc bilete la un spectacol să aibă dreptul să se înscrie pe o listă de aşteptare? (cel mai simplu şi logic gest, dar care nu ştiu să se aplice undeva).

Idei sunt, bunăvoinţă să fie.

Fundaţia Calea Victoriei vă invită să descoperiţi strategiile Hollywod-ului din anii ‘30, vineri 23 iulie, ora 19, la Atelierul Marea depresie şi cinema-ul. Lector: criticul de film Anda Gădinariu.

Cristi Puiu şi Corneliu Porumboiu, spuneţi. În afară de ei? Nu, vă rog, fără Hertha Müller, aparţine, graţie sistemului represiv, literaturii germane. I-am pomenit pe cei doi, deloc gratuit, pentru că de ceva vreme totul se joacă pe cartea vizualului şi pentru că la acest domeniu aş dori să mă refer ca o posibilă baricadă de luptă împotriva imploziei culturii române.

Cultura – o călătorie iniţiatică, o stare de veghe bine supravegheată

Preponderenţa vizualului fiind deja un lucru de la sine înţeles, ce ar putea face statul astfel încât situaţia culturală a maselor să nu o ia complet razna, sub avalanşa unor voci aţâţătoare de instincte? O contra-ofensivă cu arme pe măsură.

Avem TVR Cultural. Ce se poate face?

Să se trezească la viaţă şi să lupte cu armele proprii televiziunilor comerciale.

Oamenii doresc să câştige bani?
Ba bine că nu, cine nu doreşte? O emisiune-concurs, de cunoştinţe generale, Cine ştie câştigă, finanţată de Loteria Naţională, şi care să ofere un premiu lunar de 10.000 de EUR. Simplu şi la îndemână.

Ce îşi doresc tinerii?

DSLR-ul a adus democratizarea fotografiei. De ce să nu propună un atelier-concurs, cu premii, în parteneriat cu Nikon sau Canon, de istorie şi iniţiere în arta fotografică? Simplu şi la îndemână.

Toţi îşi doresc o maşină!

Concurs de educaţie rutieră – cu un format cool şi inteligent, cu inserturi de filmări în care conducătorii auto stropesc trecătorii, cu taximetrişti atotputernici etc, suţinut de Renault. Premiu: un autoturism pe lună.

Să ne începem dimineaţa cu exerciţii de logică!

Prezentatorul, la maieu şi pantaloni scurţi, să prezinte avantajele neconvenţionale ale mersului pe bicicletă (poţi citi pe bicicletă? se poate sprijini de tine un om slab educat? ce coafură este recomandată pentru mersul pe bicicletă, şosete roz cu iepuraşi?), exerciţii de menmotehnică, de logică şi retorică.

Codul bunelor maniere

Filmat cu camera ascunsă, într-un registru ironic şi nu prea jos, zbaterea zilnică a străzii.
Poate fi asociat cu reţete gastronomice şi cum să te comporţi acasă şi în societate – cum să foloseşti tacâmurile pentru peşte. Asociere cu un mare lanţ hotelier sau cu un serviciu financiar. Simplu şi la îndemână.

Unde sunt cursurile de limbi străine?

Cred că şi acum un om cu studii medii, fără aplecare filologică, îşi mai aduce aminte de Doar o vorbă săţ-i mai spun. Nu ai nevoie de un om carismatic pentru a realiza o astfel de emisiune. Poţi să inviţi un responsabil de marketing de la o multinaţională şi să îl întrebi de ce a ales să fabrice crema din căpşuni şi nu din căpşune. Un concurs interactiv cu probleme de etimologie sau despre conjugarea unui verb în franceză.  Premii oferite de Institutul Francez, Cervantes, British Council, Goethe etc etc. Simplu şi la obiect.

Am putea continua la nesfârşit

Cu emisiuni despre istoria arhitecturii şi marile urâţenii ridicate după 1989, cu seri de poezie, cu seara cinematografului autohton – şi unde să putem vedea Reconstituirea, De ce trag clopotele, Mitică?, Croaziera, Glissando, Probă de microfon etc, anul Antonioni,  serile Centrului National al Dansului Bucureşti – cu transmisiuni în direct,  pledoarii pentru sport, povestiri inteligente despre eros şi sex – cu referinţe culturale, flash moburile TVR Cultural, readucerea dialogurilor dintre Pleşu şi Liiceanu, transferul senzaţional al lui Dan C. Mihăilescu, lecţii de dans, de actorie, cursuri de afaceri, păcatele limbii cu Rodica Zafiu, seara Radu Cosaşu, Istoria după Neagu Djuvara, Prin Bucureştiul interbelic cu Ioana Pârvulescu, inteligenţa comentariilor sportive cu Narcis Jeler, iar seara târziu Războiul Sfârşitului Săptămânii cu Iulian Tănase şi Mitoş Micleuşanu.

Inteligenţă, învăţătură, asprime, detaşare şi ironie.

Cum să „arate” Anul Cioran?

TVR Cultural şi-ar putea dedica o lună, sau un an câte unui mare scriitor român. Secvenţe interbelice şi punerea în context. Interviu. Un aforism care să reprezinte leit-motivul zilei şi care să fie comentat. Fotografii, Coasta Boacii, prietenii – Ţuţea, Eliade, Ionescu, Cioran surprins de Sebastian. Aşa cum există o hartă a vinului, aşa să fie o hartă a peregrinărilor autorului.

Nu în ultimul rând, marketingul cultural
De ce nu ar exista un program tv tipărit de TVR (Cultural)? În care să poţi citi o cronică inteligentă de film sau de carte, o invitaţie la un spectacol de teatru. Iar programul să fie distribuit gratuit.

La sfârşitul lecturii Ce mai rămâne din cultura franceză?

O carte e cu atât mai incitantă cu cât întrebările pe care le ridică ies din matca lor şi îţi inundă şi îţi hrănesc ulterior propria-ţi grădină. Rândurile de mai sus s-au dorit a fi o cronică la cartea publicată de Editura Art, Donald Morrison – Ce mai rămâne din cultura franceză? Antoine Compagnon – Preocuparea pentru grandoare, traducere din limbile engleză şi franceză de Laura Albulescu, postfaţă de Horia-Roman Patapievici.

Post scriptum incluzând întrebări din timpul lecturii, spre o roditoare îndreptare spre lectură:

1.    Totuşi, la ce axă ne raportăm? Pe direcţia X avem dorinţa de afirmare a unei voci (naţionale), pe direcţia Y – lupta cu timpul. În spatele fiecărei direcţii stau, având motivaţii diferite (oare?), statul, politicile culturale, marketingul şi spiritul timpului. Z, coordonata care are legătură cu timpul şi cu remanenţa, dispare. Bidimensional. Intuiţia posterităţii, un simţ periculos – nu ştiu dacă există vreo casă de pariuri, britanică, desigur, unde să poţi paria pe o posteritate glorioasă a vreunui creator în viaţă. O asemenea excentricitate e timpul să se nască.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………
2.    Care ar fi soluţia împăcării între datoria statului (clientelar, conservator şi răzbunător – vezi Poneiul Roz) şi dorinţa iniţiativei private (slujind imediatul şi sperând la intrarea în prelungiri a acestuia)? O prietenie sinceră şi necondiţionată între caractere contradictorii şi contondente.

(despre relaţia dintre insomnie şi identitate)

„Ştiu asta pentru că Tyler ştie asta“

Această replică – „Ştiu asta pentru că Tyler ştie asta“ – apare de mai multe ori pe parcursul romanului Fight Club al lui Chuck Palahniuk. Personajul principal al cărţii o rosteşte în legătură cu tot felul de lucruri ciudate pe care le povesteşte. De unde ştie cum se fabrică nitroglicerina? „Ştiu asta pentru că Tyler ştie asta.“ De unde ştie cum se schimbă bobinele de proiecţie într-o sală de cinematograf? „Ştiu asta pentru că Tyler ştie asta.“ De unde ştie că totul se dezintegrează? „Ştiu asta pentru că Tyler ştie asta.“ De unde ştie cum se poate umple monitorul unui computer cu napalm sau benzină? „Ştiu asta pentru că Tyler ştie asta.“ Meseria personajului principal este cu totul alta şi, în mod normal, n-ar avea de unde şti toate aceste lucruri. Dar el suferă de insomnie, de insomnie cronică. Şi ştie toate aceste lucruri pentru că Tyler ştie toate aceste lucruri. Dar cine este Tyler? Misterul se dezvăluie treptat. În carte, de la un punct încolo, lucrurile devin mult mai limpezi decît în ecranizarea cărţii (în regia lui David Fincher, cu Brad Pitt şi Edward Norton în rolurile principale.)

Atacul insomniei asupra individului

Insomnia nu este cel mai bun partener cu care îţi poţi dori să împarţi patul sau viaţa. Insomnia îţi poate provoca halucinaţii, psihoze, pierderea totală sau parţială a memoriei. Privarea de somn poate afecta creierul şi funcţiile cognitive. Un studiu din 2002 al University of California a arătat că privarea de somn creşte nivelul hormonilor stresului şi poate reduce regenerarea celulelor în creierul adulţilor. Relaţia dintre privarea de somn şi psihoze a fost documentată, în 2007, de un studiu al Harvard Medical School şi al University of California at Berkeley. Studiul a arătat că lipsa somnului afectează creierul, acesta nemaifiind capabil să aşeze un eveniment emoţional într-o perspectivă corectă şi să dea un răspuns controlat şi potrivit acelui eveniment. Aşadar, din perspectiva unei brain theory, atacul insomniei asupra creierului ar putea fi echivalentul unui atac asupra identităţii. Ce spune însă personajul principal din Fight Club despre insomnia cronică pe care o experimentează?

Trecuseră trei săptămîni şi nu închisesem un ochi. După trei săptămîni de nesomn, totul devine o experienţă extracorporală.

Aşa-i cînd suferi de insomnie. Totul e atît de îndepărtat – o copie a unei copii a unei copii.

Insomnia te distanţează de fiecare lucru. Nu poţi atinge nimic şi nimic nu te atinge.

Şi săptămîna asta insomnia a revenit. Insomnia, iar acum lumea întreagă se gîndeşte să se oprească din mers şi să se cace pe mormîntul meu.

Totuşi am insomnii şi nu-mi amintesc să fi dormit de vreo trei nopţi încoace.

N-am dormit de trei zile, dacă nu cumva dorm chiar acum.

Joia trecută n-am închis un ochi toată noaptea din cauza insomniei, tot întrebîndu-mă dacă sînt treaz sau dacă dorm.

Proiectul Mutilare vs. Proiectul Mutilarea Identităţii

Aşadar, cine este Tyler, cel de la care personajul principal din Fight Club ştie tot felul de lucruri? Şi nu doar că ştie, dar mai şi face tot felul de lucruri pe care le ştie de la Tyler. Preţ de vreo două sute de pagini, Tyler Durden pare să fie cel mai bun prieten al personajului principal. Împreună, cei doi înfiinţează reţeaua de Fight Club-uri în întreaga Americă şi pun în aplicare programul anarhist numit „Proiectul Mutilare“. Citit în cheia identităţii personale, acest program se poate foarte bine numi „Proiectul Mutilarea Identităţii“. Regizorul acestui proiect nu este Tyler Durden, ci insomnia. Insomnia este cea care îi mutilează identitatea personajului principal. Cine este, totuşi, Tyler Durden? Misterul ni se dezvăluie în cele din urmă. Momentul ridicării voalului este pregătit însă cu multă minuţiozitate. „Nu ştiu cînd lucra Tyler în toate nopţile alea cînd nu reuşeam să dorm“, ni se spune la pagina 29. „Uneori Tyler vorbeşte în locul meu. E din cauza mea“, ni se spune la pagina 61. „Tyler şi cu mine arătăm din ce în ce mai mult ca nişte gemeni identici“, ni se spune la pagina 139. „În acest moment nu ştiu dacă-l visez pe Tyler. Sau dacă eu sînt visul lui Tyler“, ni se spune la pagina 172. Deci, cine e Tyler? Aflăm răspunsul odată cu personajul principal al insomniei. Tyler era tocmai el, personajul principal. Două identităţi separate împărţind acelaşi corp. Iată cîteva fragmente din carte referitoare la patologia identităţii scindate:

– De fiecare dată cînd adormi, spune Tyler, o rup la fugă şi fac ceva violent, ceva dement, ceva complet nebunesc.

– Joia trecută, cînd ai adormit, am luat avionul spre Seattle să văd ce-i cu Fight Club-ul.

Amîndoi folosim acelaşi trup, dar nu în acelaşi timp.

Nu sîntem doi indivizi separaţi. Pe scurt, cînd tu eşti treaz, eşti stăpîn pe tine şi poţi să-ţi spui cum vrei, dar în secunda în care ai adormit eu preiau controlul şi tu devii Tyler Durden.

Ah, totul e un căcat. Un vis. Tyler e o proiecţie. O tulburare disociativă de personalitate. O pierdere patologică a identităţii. Tyler Durden e o halucinaţie de-a mea.

Tyler Durden e o personalitate separată, pe care eu am creat-o şi care acum ameninţă să preia controlul asupra vieţii mele reale.

Vreau să zic că adorm şi Tyler o rupe la fugă cu trupul meu şi cu faţa mea făcută zob ca să comită nu ştiu ce delict. Tyler şi cu mine împărţim acelaşi trup şi pînă acum n-am ştiut chestia asta.

Avem, prin urmare, de-a face cu o patologie a identităţii indusă de starea de insomnie.

Insomnia faţă cu teoriile identităţii personale

Modelul Tyler Durden poate fi pus în faţa diverselor teorii privind identitatea personală. Richard Swinburne (în Personal Identity: The Dualist Theory) ne reaminteşte că „cea mai naturală teorie a identităţii personale ar fi că identitatea personală este dată de identitatea corporală. P2 este aceeaşi persoană cu P1 dacă corpul lui P2 este acelaşi cu corpul lui P1“. Insomnia din modelul „Tyler Durden“ face inutilizabilă această teorie, oricît de naturală ar fi ea, şi asta deoarece noi ştim deja că avem de-a face cu două identităţi distincte care, întîmplător, îşi dispută acelaşi corp. Teoria creierului (brain theory) pentru identitatea personală pare, la o primă vedere, că ar avea ceva mai multe şanse să i se aplice modelului nostru: „P2 este aceeaşi persoană ca P1 dacă şi numai dacă P2 are acelaşi creier ca P1“. Personajul principal şi Tyler Durden folosesc, într-adevăr, acelaşi creier, dar îl folosesc pe rînd. Şi, folosindu-l pe rînd, ori fiecare foloseşte o altă stare a creierului, ori fiecare foloseşte o altă parte a creierului. Altfel, nu se explică identităţile absolut distincte ale personajelor modelului nostru.

Alternativa la teoria corporală a identităţii personale este teoria memorie-şi-caracter, care spune că identitatea personală este dată de continuitatea memoriei şi caracterului. Insomnia, după cum se poate înţelege din creionarea modelului nostru, dinamitează pur şi simplu această continuitate, aneantizînd-o. Absenţa continuităţii memoriei şi caracterului ne conduce la absenţa identităţii personale a subiectului care suferă de insomnie. Ne-am apropiat, astfel, de rivalitatea dintre Teoria Ego şi Teoria Bundle, expusă de Derek Parfit (în Divided Minds and the Nature of Persons).

Nu ştim cu exactitate, dar putem presupune că insomnia cronică poate aduce creierul într-o stare apropiată celei pe care o găsim în cazurile de split-brain. (Insomnia care, ca un Scissor Man, taie legăturile între cele două emisfere cerebrale, de ce nu?)

Ce-ar spune un teoretician Ego despre modelul „Tyler Durden“: că avem de-a face cu două persoane care împart acelaşi corp, că în orice moment avem doi subiecţi ai experienţei, două ego-uri diferite. Referitor la modelul „Tyler Durden, Teoria Ego este şi nu este aplicabilă: într-adevăr, ar fi corect că avem două persoane care împart acelaşi corp, pentru că tocmai asta se afirmă în interiorul acestui model. Nu este corect, în schimb, să se afirme că avem, în orice moment, doi subiecţi ai experienţei, deoarece am aflat deja că personajul principal şi Tyler Durden împart acelaşi corp, dar nu în acelaşi timp. Punctul de vedere al lui Parfit este punctul de vedere al unui teoretician Bundle: nu există două persoane care împart acelaşi corp, ci există, în orice moment, două stări de conştiinţă, respectiv o pereche de stări mentale. Parfit ar merge pînă într-acolo încît să spună despre modelul „Tyler Durden“ că nu avem de-a face cu nici o persoană, de fapt. Probabil că singura persoană căreia Parfit i-ar recunoaşte existenţa ar fi Insomnia însăşi.

”La preselecția de anul acesta, nici că puteam primi un cadou aniversar mai frumos decât spectacolele trupelor înscrise. După cinci ani de Ideo Ideis, pot spune cu sinceritate (și cred că vorbesc și în numele colegilor mei din Comitetul de selecție) că este cel mai bun an în ceea ce privește calitatea înscrierilor. Până acum câteva zile, credeam că generația de adolescenți pasionați de teatru din România e încă în proces de dezvoltare – odată cu schimbarea generațiilor, o astfel de trupă trebuie să renască din propria-i cenușă. Însă, m-am înșelat: cu mâna pe inimă afirm că ceea ce vom vedea anul acesta pe scena de la Alexandria va fi ceva cu totul special, un teatru sincer, pe care tinerii și-l asumă și îl joacă cu multă bucurie.” ne-a declarat Andreea Borțun, director Ideo Ideis.

Reprezentaţiile celor nouă trupe finaliste vor fi jurizate de către Cătălin Ştefănescu (membru UNITER, al Asociaţiei Internaţionale de Teatru şi moderator al emisiunii Garantat 100%) şi actorii Mihalea Sîrbu, Andi Vasluianu, Marius Manole şi Vlad Zamfirescu.

Programul este unul destul de dens și, în afara celor 9 piese din competiție, festivalul mai cuprinde: Ateliere de teatru tânăr, Ateliere de dramaturgie şi coregrafie, Master-classurile Ideo Ideis, Cinemateca târzie și Evenimente speciale – anul acesta spectacolele confirmate sunt: Acasă la tata – Teatrul ACT, Dumnezeul de-a doua zi – Teatrul ACT, Oleana și Dar cu pianistul cine dansează (producții UNATC, 2009-2010), Podu‘ – Teatrul Metropolis, Capete înfierbântate (în regia lui David Schwartz), Profu‘ (one man show cu Răzvan Vasilescu) şi Trupa de street-performance Shadows.

Atelierele de coregrafie și de dramaturgie se vor ține în zilele de 7, 8, 9 și 10 august și vor fi susținute de dramaturgul Mihaela Michailov și de coregrafii Andreea Duță și Florin Fieroiu.

De ce un atelier de dramaturgie?

IDEO IDEIS se dorește a fi contextul ideal pentru fiecare adolescent care își dorește să se exprime. Ne dorim să oferim cât mai multe mijloace prin care tinerii care vin la Alexandria să dea mai departe lumii propriile lor mesaje. Scrisul e unul din ele. România resimte în momentul de față o mare lipsă în ceea ce privește dramaturgia: nu avem încă o școală care să formeze scriitori pentru teatru. Noi ne dorim însă să îi descoperim pe aceia care își doresc și le dorim și lor să se descopere pe ei înșiși. Totul pornește de la poveste! Nu trebuie să uităm asta. Jeremy Irons spunea în mesajul adresat IDEO IDEIS anul trecut: ”Theatre has always been here, because as human beings we`ve always needed stories”. (”Teatrul există dintotdeauna, pentru că am avut întotdeauna nevoie de povești”).

Un atelier de coregrafie pentru a ne simţi confortabil

Ideo Ideis: Avem senzația că ne cunoaștem suficient de mult corpul: chiar dacă îl privim rareori, chiar dacă nu conștientizăm mai niciodată că o mișcare e rezultatul acțiunii unui mușchi. În realitate însă nu ne putem acomoda pe deplin cu el. Și dincolo de asta, ne e chiar străin: nu știm cum să ne ținem mâinile, nu știm când să zâmbim, nu știm să ne controlăm mersul. Singurele momente în care conștientizăm puțin, dar simțim mult, sunt atunci când ne lăsăm purtați de muzică… atunci se cheamă că dansăm. Pentru câteva secunde are loc sinergia. Problema rămâne însp aceea că de îndată ce am devenit una cu corpul nostru… am și uitat. Asta vrem să descopere tinerii la Alexandria: cum să controleze și să revină asupra controlului propriului corp, simțindu-se comfortabil și în largul lor cu el.

GABRIEL  MOZZAIC: “Dacă ar putea vorbi faianţa!” – Gabriel Mozzaic intră în rândurile creatorilor universali cu un roman rotund, vulcanic, iniţiatic şi de investigaţie, ştiinţific şi plin de lirism. Romanul, scris la persoana I, un manifest, probabil, al ne-morţii personajului principal şi al vocii narative omnisiciente şi pluripotente, plin de schiţe tehnice şi de calcule matematice – oferite în notele de subsol, urmăreşte traiectoria unui tânăr de la condiţia de om mic, periferic, până la aceea de multimiliardar invitat la conferinţele de pace dedicate Orientului Mijlociu, pozat şi pictat de cele mai frumoase şi mai renumite artiste în domeniu.

Personajul principal se naşte într-o familie săracă şi este nevoit, din cauza tatălui beţiv, înzestrat cu o pasiune ascunsă, să îşi întreţină singur familia. În plus, toţi copiii din bloc, deja studenţi, îl persiflează şi îi minimalizează capacităţile intelectuale. Ce să facă? Încotro să îşi îndrepte talentele pentru a şi le putea fructifica şi a scăpa pentru totdeauna de silueta de băieţel dolofan şi insomniac? Paşii îl poartă către o baie turcească din secolul XVII. În poartă, un bătrânel cu ten smântânatic şi membre străvezii. Mister şi ingenuitate.

Intră ucenic şi până la 29 de ani singura lui simbrie este constituită din dreptul de a face baie o dată pe săptămână, de a se alege cu o zecime din rufele uitate de către clienţi şi de a lovi, în catacombe întunecoase, scurt, cu un propop rece, peste fund, clientele exuberante.

Are datoria de a alerga gol prin faţa doamnelor la ora 17 fix, plin de spumă, recitând conjugarea verbului aller la subjonctiv dar şi de a spăla gresia şi faianţa în fiecare seară, de la ora închiderii până la prima oră. Creşte, începe să stăpânească la perfecţie limba franceză – doamnele încep ele însele să îl bată frenetic peste fese cu biciuşti din zahăr candel, recitându-i si conditionnel, concordanţa verbelor la subjonctiv şi diferenţa dintre commencer de şi commencer a.

Şi într-o bună zi se întâmplă inegalabilul: o întâlneşte pe domnişoara Caramel. Aceasta îi cere un prosop pufos, apoi îl biciuieşte cu urzici de Frankfurt. Domnişoara Caramel e amplă, rotundă şi profundă. Este cuprins de o gelozie animalică. O urmăreşte cum se spală pe cap, se urcă deasupra cabinetelor intime, doreşte să coboare numai pentru a o sprijini în gesturile cele mai obişnuite, îşi cumpără o armă de foc pentru admiratori. Păru-i lung şi arămiu, pulpele-i nervoase, totul la Carmel îl îmbolnăveşte. Să îi împuşte pe toţi.

O seară de toamnă se infiltra încet printre dalele băii turceşti. Eroul nostru încerca să uite de dragoste frecând marmura, faianţa, după ce dulcea Carmel îşi părăsise apelor şi duşului de baie cântecul, murmurul buzelor şi al coapselor. Ochiul i se aţinti într-o porţiune de faianţă de 2 centimetri pătraţi şi nu îl mai părăsi nicicând. Dacă ar putea toate aceste pietre să vorbească? Nu, nu, niciodată, nimic nu e imposibil, îşi zise. Ce e acul pe discurile de odinioară? Nu culeg tăcerea şi ne redau murmurul sufletelor?

Străbutut de acest gând murdar, dacă ar fi să îl raportăm doar la fiinţa naratorului, acesta începu o serie nemiloasă de experienţe ştiinţifice. Coapsele şi sânii lui Caramel trebuie să fi vorbit faianţei! Încrezător că piatra înregistrase tot, eroul nostru începu o serie de experienţe. Dar, dar!, pentru acest lucru avea nevoie ca baia să îi stea la dispoziţie 24 de ore din 24. Făcu rost de adresa de mail a bătrânelului cu ten smântânatic şi membre străvezii care îl primise cu 20 de ani în urmă în casa lui, îl omenise cu un şerbet şi lenjerie intimă. Acesta, după o noapte în care vizionaseră în cinematograful personal Decameronul regizat de Pasolini, îi dărui înainte de a se stinge din viaţă – avea 108 ani, baia.

Eroul nostru se puse pe treabă. Amesteca limonadă cu limonadă, sânge cu sânge de berbecuţi şi arunca amestecul pe faianţă în timp ce o cameră profesionistă Canon încerca să surprindă mărturiile sonore ale acesteia. Nimic! O bătu cu pulpe de pui, o frecă cu mentă şi urechi de păstrăv, o scrijeli cu măduvă de viţel fezandată în coniac. Aparatele de înregistrare nu captau nimic.

După 10 ani, Caramel îi cedă, dar eroul nostru nu. Caramel îi povesti toată viaţa luându-şi drept martori rabini, preoţi ortodocşi, comandanţi de nave. Nimic! Eroul nostru, satisfăcut pe moment, îşi dădu seama că trebuie să meargă mai departe.

Fainţa, dacă am putea determina Faianţa să ne releve toate vocile şi imaginile înregistrate de ea, totul s-ar lămuri: Istoria mare şi Istoria de budoar!

Acesta îi fu crezul şi nu i se abătu, şi se lăsă călcat de el în picioare, schingiuit, ras în cap şi pe pulpe, iar într’o bună zi putu avea sub ochi toată copilăria şi adolescenţa lui Caramel, şi o iubi şi mai mult, era mai rea în verb decât în faptă, dar zări şi ascultă clădirea limbilor şi a neamurilor, misterul camerelor întunecate, se bucură, singur, de sarea şi piperul dezgolirilor, şi atunci deveni celebru.

Balram este teribila armă a tânărului scriitor Aravind Adiga, este The White Tiger, este bestia care ne macină dinlăuntrul, bestie care e în același timp, așa cum se și recomandă, slujitor, filozof, antreprenor și criminal. The White Tiger e ciotul brutal al realității care lovește peste încheieturile fine ale celor care vor să cumpere progresul sau să facă salturi imposibile în timp. The White Tiger este somnul nostru invadat de gândacii remușcării, este disperarea cu care ne manifestăm animalica dorință de a poseda o bucată de viață. Cartea nu este numai povestea a două Indii (sau două Românii, cum veți fi tentați să o caracterizați), ci a celor două animale lăuntrice care își dispută în noi rațiunea și desfrânarea, echilibrul și pierzania, lupta și abandonul.

The White Tiger câștigă Man Booker Prize în 2008. Balram Halwai nu câștigă nimic născându-se din ficțiune, dar cucerește nevăzut și neștiut prin brutalitatea sincerității sale simple un teritoriu important în lupta cu fasoanele inutile ale convențiilor sociale. Scuipând o flegmă înroșită de paan, Munna limpezește gura spurcată a lumii și o face să respire mai ușor.

Va recomand The White Tiger în varianta originală, editura Atlantic Books, 2008. A apărut tradusă la editura RAO.

O carte rară, prețioasă, incredibil de frumoasă.

(Thanks for photo, Atlantic Books)