Cruzimea umană este expresia directă a necunoașterii.

Veți înțelege, deci, că tot ce știm va muri. Nu-i nimic mistic în senzația aceasta; este aproape dureros de prozaică.

Închideți ușa viitorului. Nimic altceva în afara de realitate.

De secole, ca într-un vis, omenirea merge înainte.

Pagubele sunt greu de evaluat.

Nu toată lumea are vocația prieteniei, așa cum nu toată lumea poate iubi cu adevărat. Pentru ei, prietenia e un accident social. E foarte greu să explici lumii că ai fost rănit. Când le povestești, pentru ceilalți sunt mici chestii fără sens. Vai! Carnea-i tristă… Minciuna asta manipulatorie a narcisistului e fină până la un punct; până el crede că te-a cucerit definitiv. Apoi, devine mai neglijent și, când l-ai prins, s-a terminat. I-ai fisurat imaginea.

Alții se întorc, din când în când, doar ca să facă agonia mai mare. Nimeni nu te uită. Literatura despre iad e vastă. Iubirea este în mod fundamental iubirea de sine. Fiecare este privit ca o piesă și poate fi înlocuit cu piese „de rezervă”. Fiecare are o boală vizibilă.

„Totul este posibil”, repetiția asta nebună, are loc în timpul vieții noastre. Un produs al capitalismului în declin, intrat „în noapte și încă mai multă noapte”.

„Unde a plecat Dumnezeu?” striga el în Știința voioasă. Omorându-i pe evrei, cultura occidentală îi eradica pe cei care îl „inventaseră” pe Dumnezeu. Numele lui Dumnezeu este acum imposibil de rostit; prezența de neconceput.

Și acum, la fel ca la 1900, există o predispoziție extraordinar de mare, o sete, pentru ceea ce Yeats avea să numească „mareea însângerată” / „the blood-dimmed tide”.

Așteptări vagi, exasperante – dar ce să aștepți pe un fond de tristețe de nevindecat?

Am aruncat totul în mâna nimănui.

Până în secolul al XX-lea, nici o altă sensibilitate înainte noastră nu a alăturat adjectivul „murdar” cuvântului „speranță”, așa cum a făcut Anouilh în scurta și sumbra „le sale espoir” / „speranța murdară”.

Când lacrimile îți inundă ochii înnegriți de durere, alinarea adusă ți-e: „De ce plângi? Te așteptai la altceva?” Logica și idiomul ei sunt erodate cu ochiul liber. Vreau să spun, nu crede deloc în ce spun. Ce suntem noi? Noi suntem „idioții care pun întrebări”. A fost vreodată altfel? Inima mea aruncată pe piață pentru marele public, dar – totodată – nicăieri. Până și moartea poate fi redusă la tăcere.

Am fost învăluiți într-o muzică de fundal „și nu am mai ascultat nimic în ziua aceea”. Pe veci niște sălbatici încremeniți.

Pentru mine, cel mai obsedant și profetic strigăt al secolului ar trebui să rămână „nu mai este cale de întoarcere”.

Visurile circumstanțiale susțin coșmarurile prezentului.

—————

Goodbye to language / Adieu au langage a fost regizat de Jean-Luc Godard.

Despre Goodbye to language au scris, printre alții:

*Roger Ebert aici. (Godard’s use of 3-D is the most original since Werner Herzog’s “The Cave of Forgotten Dreams.”)

*The New Yorker aici. (“Goodbye to Language,” is his most tactile film to date.)

*Film Comment aici. (Godard has never been so true to André Breton’s dictum, “Beauty will be convulsive or not at all.”)

*The New York Review of Books aici. (The visual intensity is accompanied by, or contrasted with, or actively opposed by, the noisiest soundtrack imaginable.)

*Village Voice aici. (Goodbye to Language also features the most innovative 3D effect I’ve ever seen… It’s like a split-screen effect happening right inside your brain.)

*BFI aici. (Godard does it, as ever, with such verve, intelligence and humour, that the result is a visual, cinematic and brain-twisting delight. In 3D.)

Comentarii

comentarii