Nu e neapărat un ritual, deşi există zile de naştere care îţi intră pur şi simplu în sînge. Nu sîntem o sectă, ci doar o mînă de prieteni. De o bună bucată de vreme, ne întîlnim, pe 1 august, la Comana. Pe 1 august s-a născut Gellu Naum, şi noi, ceilalţi, care ne-am născut în alte zile şi în alte epoci, vrem ca Gellu Naum să se nască, în continuare, în aceeaşi zi. De aceea şi mergem la Comana: să aniversăm o absenţă foarte prezentă. E drept, la Comana nu ne mai aşteaptă nici Gellu, nici Lygia. Dar îi aşteptăm noi pe ei, şi asta ne face bine.

Comana este o comună destul de cumană, în judeţul Giurgiu, la vreo jumătate de oră cu maşina de Bucureşti. Există şi o mănăstire, Mănăstirea Comana, ctitorită de Vlad Ţepeş, care acum se află în penultimul hal de degradare. Există şi o pădure frumoasă, o rămăşiţă din Codrii Vlăsiei de odinioară. Dar nu pentru mănăstire mergem noi la Comana, nu pentru Vlad Ţepeş şi nici măcar pentru umbra Vlăsiei.

Cine sîntem noi? Sîmbătă, noi am fost, la Comana, cam ăştia: Dan şi Alix Stanciu, Gheorghe, Carmen şi Lea Rasovszky, Dan şi Tania Matei, Iulia Blaga, Ada Milea, Adela Greceanu, Simona Popescu, Cristina Vîrtopeanu, Laura Albulescu, Vlad Zografi, Vlad Russo. Au mai fost şi cîţiva foşti studenţi de-ai Simonei Popescu, dintre care îl ştiu după nume doar pe Cristian Cotarcea. Ar mai fi trebuit să ajungă şi Alex. Leo Şerban, dar o chiuvetă rebelă l-a ţinut în casă, în Bucureşti.

La Comana, de 1 august, noi nu facem nimic deosebit. Stăm la şuete, bîrfim, rîdem, bem cafele şi povestim mai mult de-ale vieţii decît de-ale cărţii. Şi vine şi momentul cînd e gata masa. Sîmbătă, meniul a fost cam ăsta: telemea de vacă, semipreparate din carne, ardei copţi, ardei umpluţi, salată de vinete, ghiveci călugăresc după reţeta Lygiei Naum, roşii umplute cu brînză, pastă de peşte, dulceaţă de ceapă, fructe, pepene, tort. Bere şi vin pe alese pentru cei care nu erau nici şoferi, nici altceva. Mîncărurile gătite din meniu au fost opera doamnei Mărioara, căreia, cu ani în urmă, i-am şi acordat o diplomă cu antetul Observatorului Gastronomic din Comana. Între timp, doamna Mărioara a pierdut diploma.

Ada Milea mi-a povestit despre premiera spectacolului Mein müder Vater (Tatăl meu obosit, pohem de Gellu Naum; traducerea în germană de Ernest Wichner), care a avut loc pe 21 iulie la Athanor Theater, în Burghausen, Germania, în regia lui David Esrig şi cu ilustraţia muzicală a Adei Milea. Un spectacol, mi-a povestit Ada, care aduce foarte mult cu celebrul spectacol Nepotul lui Rameau, de Denis Diderot, din urmă cu 40 de ani. Parcă s-ar închide un cerc, mi-a zis Ada.

Un mare potenţial umoristic l-a avut o brînză franţuzească al cărei miros ar fi fost în stare să-l trezească din morţi pînă şi pe Vlad Ţepeş. Erau mai multe feluri de brînză, dar brînza asta arăta ca vai de mama ei, era topită, toropită, ofilită, se întinsese ca vaca pe hîrtia în care fusese împachetată, dar avea gust bun, fiecare îşi lua cîte o bucată pe un vîrf de cuţit, se ţinea de nas, zicea Doamne-ajută! şi o băga în gură. Dan Stanciu a avut o replică la care am rîs cu lacrimi, mă îndoiesc însă că se poate relata momentul cu acelaşi efect. La un moment dat, după ce ăia care erau poziţionaţi în proximitatea brînzei îşi cam mîncaseră porţia, Lea a zis că ar vrea şi ea puţină brînză, dar nu era foarte sigură că brînza aia e într-o stare bună, fiindcă prea fusese bătaia noastră de joc. „De ce arată aşa?“, a întrebat Lea, iar Dan a zis: „E de ieri“.

e o mare gală peste un cîmp într-o stare
noi figurăm aici şi acolo în legături mai mult sau mai puţin vizibile
un loc ne invită o ceaşcă ne conţine
cine ne aşteaptă Să nu coborîm
să nu întîrziem E şi aşa destul de tîrziu
e şi aşa o mare serbare descriptivă
o femeie cu ochi aş zice venezueli stă pe un scaun
într-o cameră lîngă o fereastră
pe acolo trece ultimul tren între da şi nu
(Gellu Naum, fragment din Copacul-animal)

(text apărut în Academia Caţavencu nr. 31, 5-11 august 2009)

Comentarii

comentarii