respect.
Marius, dacă doreşti să aprofundezi semantica, eu zic să fie un articol separat

Unde-am rămas? Ah, da! La rasisme. Se poate discuta despre discriminare în societeatea japoneză, dar pînă la rasism în sensul de -ism e cale lungă. Mai bine zis, în legi nu vei găsi rasismul. Drepturile fundamentale sunt garantate. Ultima nedreptate a căzut în 1991, cînd populaţia ainu a fost recunoscută oficial. Presupunînd că te-ai referit strict la rasismul informal, putem observa că el ia multe aspecte: naturale, culturale, istorice, cutumiare, artefactuale etc. Voi insista mai ales pe ultimul aspect, pentru că el e interpretat drept rasism, fără ca în realitate să fie. Acuma, scuzaţi taxonomia, dar reţineţi intenţia. În realitate graniţele sunt foarte fluide. În cele de mai jos voi folosi cuvîntul rasism şi acolo unde el nu corespunde definiţiei general acceptate.

Cum ziceam, rasismul natural are ceva premoral în el. Ceva infantil (şi voi reveni asupra atributului). Pentru a înţelege mai bine, iau un exemplu. Un nepot de-al meu, pe la trei ani, în metrou, vede un negru. Se duce la el, îi dă cu arătătorul pe antebraţ, şi imediat se uită dacă i-a rămas ceva pe deget. Se petrecea în Bucureşti. Poate fi considerat un gest rasist? Nu. Curiozitate? Da. Cînd o tînără japoneză te întreabă dacă prin ochii albaştri Lumea se vede în albastru, putem specula că e o curiozitate copilărească. Reală, sau simulată. De ce simulată? În 99% din cazuri, intenţia e de a provoca un zîmbet la celălalt. Trebuie spus că multe din gesturile aparent de neexplicat pentru cineva venit dinafară, au o raţiune. Cuvîntul cheie e armonia. Japonezii au o propensiune pentru evitarea sau atenuarea oricărei forme de conflict, chiar înainte ca vreo premiză a conflictului să se întrevadă. E o axiologie care, în cele mai multe situaţii, le subordonează toate celelalte porniri. Asta nu înseamnă că voinţa nu se poate impune în nicio împrejurare. Se poate. Dar ea ia forme sofisticate de negociere. Bine, asta e o altă discuţie. Lungă, dar nu mai puţin interesantă.
Alt exemplu: o tînără filipineză se mărită cu un japonez. Familie extinsă. Cu soacra se înţelege aproape prin semne, dar relaţiile sunt bune. Într-o bună zi, o aude pe soacră vorbind peste gard cu vecina. Vecina spune ceva de bine despre noră. Dar din puţina japoneză pe care o cunoaşte, nora îşi dă seama că soacra o vorbeşte de rău. Filipineza e contrariată, şi imediat trage concluzia că e victima rasismului. Rasism natural. Acuma, dacă filipineza ar fi fost ceva mai atentă în jur, şi-ar fi dat seama că japonezul nu-şi laudă niciodată în public aparţinătorii. Este o formă de protecţie. A arăta că eşti fericit poate fi jignitor pentru celălalt. După cum v-aţi dat seama, cultul armoniei le subordonează pînă şi pornirea firească de a se lăuda cu vrednicia aparţinătorilor. Bărbatul poate să-şi numească în public propria soţie “proasta de nevastă-mea” (gusai) iar soţia să nu se supere. Se poate spune că e ipocrizie? Nu. Este un comportament izvorît din mii de ani de agricultură în interdependenţă. Cînd canalul tău de aducţiune trece pe pămîntul vecinului, pentru nimic în lume nu vei accepta să te cerţi cu el, pentru că altminteri, s-ar putea ca într-o bună zi să se lipsească de cei doi băniciori de orez pe care ii dai anual în schimbul accesului la apă, să-ţi taie alimentarea, iar tu să mori de foame. (Şi-atunci, Şeherezada văzu zorii mijind şi sfioasă tăcu.)

Să avem o polemică de bună credinţă, zic.
Dacă nu mă obsedează cancerul, asta nu înseamnă că el nu există.
Dacă zic că există numai urîţenie, asta nu înseamnă că frumuseţea nu există.